„Hristos a înviat‘‘ într-o lume seculară

Puțini, foarte puțini dintre noi mai stau să mediteze fie și pentru câteva clipe asupra morții, asupra biruinței lui Hristos și a miracolului Învierii, asupra Mântuirii, că stai să te întrebi dacă mai suntem așa cum spunea Fericitul Augustin, un popor pascal. Moartea a ajuns să fie privită din ce în ce mai mult în perspectivă atee (sau agnostică, sau deistă, sau New Age, sau Jedi) ca o chestie naturală, banală deși cam enervantă asupra căreia nu se cade să adaști prea mult căci ar fi de prost gust sau chiar obscen. Nici o înfiorare, nici un miracol, nici o bucurie, doar un imens plictis metafizic” - Cristian Câmpeanu - Editor România Liberă

 În numele secularismului și al modernității, creștinismul este împins sistematic către sfera privată ca și cum ar fi o maladie rușinoasă, iar creștinul ar purta un stigmat care îl face un fel de pária al cetății universale. Dar, urmându-l pe Fericitul Augustin, care spunea că „suntem un popor pascal”, creștinul chiar poartă un stigmat. Stigmatul crucii.
Săptămâna trecută, în Săptămâna Mare a romano-catolicilor, marele muftiu al Arabiei Saudite, cea mai înaltă autoritate religioasă a islamului sunnit a cerut distrugerea tuturor bisericilor din Peninsula Arabă. Și cu asta am cam spus totul despre „toleranța”, „înțelepciunea” și „pacifismul” islamului contemporan. Dacă nu ați auzit această știre este pentru că foarte puține agenții de presă, publicații și televiziuni au găsit această informație demnă de a fi făcută publică. Să comparăm acum acest dezinteres cvasi-unanim al mass-media cu marea controversă iscată acum câțiva ani în jurul moscheii construite în apropiere de Ground Zero (pe locul turnurilor gemene ale World Trade Center, pentru cei care și-au petrecut ultimii 11 ani în altă galaxie). Ce sfântă indignare civică! Ce mobilizare exemplară politically correct! Ce mai acuzații de „bigotism”, „intoleranță” și „islamofobie”. N-are a face că practica islamului este cât se poate de publică și nu poate fi, prin definiție, izolată în sfera privată, e o chestiune de „toleranță” și „spirit civic”.Cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba de afișarea în spațiul public a simbolurilor creștine. Atunci, ni se reamintește că trăim într-o societate modernă, deci seculară, că biserica este necesarmente separată strict de stat, că afirmarea unei identități creștine ascunde bigotism, ignoranță, rasism și extremism mascat. Chiar în aceste zile guvernul (conservator!) al Majestății Sale încearcă să demonstreze la CEDO că decizia British Airways de a concedia o stewardesă pentru crima de a purta o cruciuliță în jurul gâtului în timpul zborurilor a fost una justă pentru că afișarea publică a simbolurilor religioase ar putea fi considerarată ofensatoare. Asta se întâmplă într-o țară care are pe drapel două cruci (a sfântului Gheorghe și a sfântului Andrei) și unde șeful statului este, în același timp, și capul bisericii Anglicane. Am ajuns în situația în care dacă te declari creștin în America, atunci sigur ești KKK, dacă o faci în Europa, atunci ești antisemit și/sau reacționar, dacă o faci în România ești fie legionar, fie apărător al popimii corupte și securiste. Nu mai poți să spui un „Hristos a înviat!” că devii suspect.

Am ajuns să considerăm că e preferabil din punct moral și social să îți petreci noaptea Învierii în cluburi de manele unde cântă Guță mersului la biserică. Până și cei care o fac, o fac repede, pe fugă, fără să se gândească la minunea care se petrece sub ochii lor. Inevitabil dau scurta bătălie rituală pentru a ajunge în față să ia Paști, aprind o lumânare după care se urcă în mașină și dau fuga acasă înainte să se stingă. Purtatul cu mare grijă al lumânării este marele sport național al nopții de Înviere.

Puțini, foarte puțini dintre noi mai stau să mediteze fie și pentru câteva clipe asupra morții, asupra biruinței lui Hristos și a miracolului Învierii, asupra Mântuirii, că stai să te întrebi dacă mai suntem așa cum spunea Fericitul Augustin, un popor pascal. Moartea a ajuns să fie privită din ce în ce mai mult în perspectivă atee (sau agnostică, sau deistă, sau New Age, sau Jedi) ca o chestie naturală, banală deși cam enervantă asupra căreia nu se cade să adaști prea mult căci ar fi de prost gust sau chiar obscen. Nici o înfiorare, nici un miracol, nici o bucurie, doar un imens plictis metafizic.

În fața acestui secularism agresiv dar, în cele din urmă dezolant, cel care și-a păstrat credința trebuie să își adune curajul de mărturisi miracolul Învierii Domnului. Azi, când este scris acest articol, este Joia Mare, ziua Cinei cele de Taină în care Hristos a instuit taina Sfintei Euharistii. E, totodată ziua în care le destăinuie apostolilor că unul dintre ei Îl va vinde. E ziua unei mari promisiuni și a unei mari disperări.

Tuturor cititorilor României Libere, creștini sau nu, o vorbă a papei Ioan Paul al II-lea: „Nu vă abandonați disperării căci suntem un popor al Paștelui și Aleluia este cântecul nostru”. Hristos a înviat!

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *