Iepurasul de Pasti – un vechi simbol al re-nașterii Naturii la Viață

Ca și Crăciunul sau alte sărbători creștine, și Paștele se hrănește din plin din tradițiile păgâne. Unul dintre cele mai cunoscute și îndrăgite imagini pascale, iepurașul, are în spate o întreagă simbolistică ce ne duce până în vremuri mitice. Iepurele se înscrie în linia bestiarului selenar și a arhetipurilor asociate clarului de lună.

În arta medievală creștină animalul avea o semnificație aparte. Se credea de mult, după cum aflăm de la Pliniu, Plutarh, Filostrat sau Aelian, că acesta este hermafrodit, ceea ce a condus la conexiunea cu Fecioara Maria datorită credinței în reproducerea sa fără pierderea virginității. Iepurii figurează în manuscrise și în reprezentările nordice ale Fecioarei cu pruncul. De asemenea era asociat cu Sfânta Treime în cadrul motivului celor trei iepuri uniți, motiv răspândit în părțile importante din bisericile engleze, semn că iepurele avea o mare importanță în imaginarul bisericesc medieval.

Stabilirea unor paralele cu ouăle pascale poate fi datată în secolul al 15-lea în Germania, când catolicismul domină zona și asimilează credințele păgâne preexistente. Primele legende ale iepurașului care face daruri datează din aceeași perioadă. Ba prin 1680 se și publică o poveste despre iepurele care ascunde darurile pascale într-o grădină. Aceste legende au fost exportate cu succes în SUA datorită imigranților germani care au colonizat Pennsylvania, contaminate curând de imagini cu cuiburi în care apar iepurași și ou colorate.

Dar iepurele este un vechi simbol al fertilității, prezent în toate mitologiile. Sălbatic sau de casă, se leagă de divinitatea Pământului-Mamă, de ideea de regenerare și înnoire neîntreruptă a vieții. Este o ființă selenară, care întruchipa o veche zeiță germanică, Eostra, mitologizare a primăverii și fecundității, încă adorată în mediile rurale ale secolului al 13-lea. Mai înainte, saxonii celebrau venirea primăverii prin festivaluri tumultoase, pe care misionarii creștini n-au avut altă soluție decât să le integreze. Festivalul păgân al Eostrei coincidea de altfel cu învierea lui Iisus, prin urmare avea sens a adoptare a sa sub mantie creștină.

Iepurașul de Paști nu este o invenție modernă, ci un vechi simbol lunar. Luna apare uneori în forma unui iepure. În Europa, Asia sau Africa petele de pe lună reprezintă iepuri…ba mai mult, pentru azteci aceste pete proveneau de la un iepure pe care un zeu i-l aruncă în față, imagine cu conotații sexuale. Anii iepurelui din calendarul aztec se află sub semnul lui Venus. Unele triburi maya vorbeau despre salvarea lunii de către un erou iepure, deci salvarea vieții care se reinnoiește datorită lui. Acest mit face din iepure un erou civilizator, asa cum îl consideră și siouxii winebaga. Însoțind luna, el împarte cu aceasta latura tainică, incognoscibilă a realității pe care, domesticit, o oferă și oamenilor devenind un soi de intermediar. Menebuch, marele iepure al algonquinilor, este singurul care face accesibilă taina tatălui arhetipal. În acest sens s-ar putea apropia și de simbolistica ce îl însoțește pe Iisus, iar natura sa blândă ne duce cu gândul la mielul creștin. De altfel, după creștinare aceste triburi au făcut paralela cu un Mesia selenar.

În mitologia egipteană Osiris apare cu chip de iepure, tot în ideea de regenerare periodică. În taoism, pentru că iepurele moare, ca și luna, pentru a renaște, el devine cel care pregătește băutura pentru nemurire. La umbra unui smochin pisează ierburile magice. Fierea lui era folosită de chinezi pentru a topi lama de oțel a săbiilor tocmai în speranța unui transfer de putere și nemurire. Birmanii îl considerau chiar un strămoș mitic.

Iepurele este totodată contradictoriu, ambivalent, fast și nefast. Ca și luna, de care îl leagă și semnificația sexuală. În Cambodgia se credea că ploile fecundatoare se datorau împerecherii iepurilor. Țăranii azteci credeau nu doar într-o divinitate iepure, ci în 400, exprimând beșugul. Același animal reprezenta și lenea sau beția, deci cuprindea și binele, și răul.

De multe ori a fost asociat și cu risipa, nestăpânirea, desfrâul, întrucât este simbol al vieții elementare, instinctual, pe care rațiunea ar vrea să le controleze. În vremea iluministă din istoria unui popor, teama față de puterea distrugătoare a instinctului tabuizează animalul , așa cum vedem în Deuteronomul și Leviticul. Interdicții asupra consmului de carne de iepure găsim la celții bretoni, la popoarele baltice și în mai multe zone asiatice. Nici țăranii șiiți anatolieni nu îi consumau carnea, dar din alte motive: îl considerau animal divin.

De Irina-Maria Manea – Historia

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *