Lipsa de cuvânt și de onoare – o caracteristică definitorie a ființelor decăzute spiritual, ce au cedat tentațiilor mirajului puterii, sexului exacerbat și acumulării de bogății materiale. – Partea a II-a

Profit de scurta vacanță de Paște, pentru a continua mica povestire alegorică, ce nu ar trebui să aibă nici o legătură cu realitatea, și mai ales cu unele persoane, coincidențele și asemănările dintre persoanele reale și cele din povestioară fiind absolut ne-ântâmplătoare.

 

În prima parte a poveștii, spuneam deci că regele cel pribeag și-a amintit din nou, la greu, de voinicul care îl salvase prima oară, și trimisese un curtean, viclean copil de casă, ce-odinioară dăruia parfumuri mici, prințeselor, în masă.
Acest curtean cu nume popesc, a făcut în așa fel încât a oprit plata voinicului cu inimă de leu, pentru serviciile pe care acesta trebuia să le aducă regelui fugar. Perfidul curtean însă și-a dus la capăt misiunea salvării regelui în alt chip, trimițând o minunată prințesă cu nume de arhanghel, la un influent scutier dintr-o tabără de tăietori de fruze la câini, ce aveau pe scut drept emblemă un trandafir ușor însângerat.
Acest scutier, în schimbul unor anumite promisiuni, a intervenit pe lângă țesătoare iar aceasta a “greșit” lucrătura la odgonul menit să îl înlănțuie pe rege, astfel că la finalizarea funiei, s-a descoperit că aceasta îl lăsa pe rege… liber. Astfel, s-a descoperit că unele fibre ale funiei erau prea vechi pentru a mai putea ține prins fugarul, iar altele pur și simplu nu se potriveau în țesătura lațului.
Furioși, barbarii, au trimis funia cea prost lucrată mai sus, în breasla țesătorilor, astfel că în curând, doi țesători s-au apucat din nou de lucru la funia menită să îl înlănțuie pe rege.
Între timp, însă, pentru a-i mai răsplăti o dată binele făcut, cu rău, voinicului cu inimă de leu, și care își rădea înmod teribil dușmanii, slugoiul pop-ă a pus o mică pisicuță să zgârie pe un răvaș destinat țesătoarei, o semnătură ce semăna cu a regelui fugar, prin care acesta îl acuza pe voinicul cu inimă de leu că acesta a încercat să intervină în lucrătura țesătoarei cu scopul de a face mai trainică funia, și nu pentru a-l scăpa pe rege.
Rănit în mândria și onestitatea sa, voinicul a ripostat, trimițând și el breslei țesătorilor o scurtă informare despre cum stau lucrurile în realitate, însă fără nici un folos, căci scutierul cel influent, din tabăra trandafiriilor însângerați, a așternut o mare batistă pe țambalul țesătoresc, dând și câteva ordine ce au redus la tăcere pe menestrelii și toboșarii care de obicei îl ocărau pe rege la fiecare nod de funie pe care îl lucrau țesătorii.
O liniște și o pace “socială” s-a așternut așadar peste povestea funiei menite să prindă regele, iar timpul a trecut, regele acomodându-se bine mersi cu exilul, în cetatea turnului de fier, înconjurat de domnițe frumoase, pe care le chema la el din cele 4 zări, ori de câte ori avea chef. Și ce chef avea !!! Căci avea odăile pline de femei, menite să îi alunge plictisul, tristețea și dorul de țară.
De altfel, trebuie spus că decăderea regelui tot femeilor din odăile sale, s-a datorat. Acesta se învățase să își tot trimită slujnicuțele la corvoadă, prin țara soarelui răsare, unde acestea îmbiau la băutură prin hanuri cavalerii cu ochi oblici, cântându-le cântece de pahar, pentru câțiva galbeni, galbeni care ajungeau în vistieria regelui. De unde și invidia barbarilor, pe avuția regală dobândită prin munca și sudoarea multor molatece trupuri femeiești…
Revenind acum la regele auto-exilat, acesta, lipsit de caracter regal, se distra copios poruncind scribilor lui să împroaște cu noroi numele cavalerului ce îi salvase viața, denigrându-l pe acesta, acuzându-l că de fapt acesta nu a încercat să îl salveze – ultima dată când a apelat la serviciile lui – ci să îl dea pe mâna barbarilor !

Așa se face că pe unul din pereții palatului regal, unde de obicei se afișau hrisoavele împărătești, cu poruncile regale sau snoave pentru popor, micii scribi ai regelui au început să afișeze cuvinte de ocară la adresa voinicului cu inimă de leu, astfel ca tot poporul să citească și să își râdă de “nemernicia” voinicului.
Pentru că răutatea regelui, provenită din frustrare, nu mai avea limite, a dat poruncă pe furiș, ca acele vorbe de ocară să fie puse și pe alte ziduri, aparținând caselor unor alți curteni devotați lui, pentru a-i distruge definitiv reputația voinicului ce făcuse imprudența să îi salveze regelui nerecunoscător viața și libertatea. Astfel, s-a adeverit vorba din bătrâni, că “pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești” !
Povestea aș fi încheiat-o aici, însă ce fel de poveste ar mai fi și asta, așa, cu final neterminat, în care, după toate aparențele bunătatea și adevărul sunt învinse de răutate și minciună ?! Căci orice poveste adevărată are și o învățătură pe care o dăruiește celor ce o ascultă.
Cu ajutorul ascuns al scutierului trandafiriu, regele fugar a reușit să mai obțină încă o funie destrămată, jumătate putrezită, de la cei doi țesători ce primiseră poruncă să refacă lațul pentru rege.
Neândurători, barbarii au recurs atunci – în ultimă instanță, la serviciile a TREI MARI MEȘTERI ȚESĂTORI, recunoscuți în tot regatul pentru destoinicia lor, iar de această dată, pentru a fi siguri că funia destinată regelui va fi trainică, le-au adus acestora, pe când se pregăteau să încheie lațul, cu un ultim nod, o sumedenie de fire trainice, ce fuseseră “uitate” din greșeală la urzeala inițială.
Spre disperarea curtenilor regali, cei trei țesători au decis să desfacă complet funia cea putredă și rău făcută de prima țesătoare și ceilalți doi țesători ne-dibaci, și să o refacă, cu noile fire aduse de barbari.
În zadar au apelat curteanul pop-ă și minunata arhangheliță la serviciile scutierului trandafiriu. Acesta nu le-a mai răspuns la… “toboșar”, supărat că respectivii curteni nu și-au ținut cuvântul cu prilejul alegerilor noilor scutieri din regatul devenit portocaliu.
Rezultatul este unul previzibil: se va da în mâinile barbarilor o funie pe măsura aroganței, nemerniciei și obrăzniciei majestății sale, ce semna mereu folisind pluralul regalității. De unde și concluzia că atunci când oamenii greșesc, indiferent de cât de regi sunt, “Dumnezeu nu bate cu parul”, ci le dă tuturor, după faptele lor.
În povestea noastră, voinicul cel viteaz, cu inimă de leu, a cărui singură avere era vitejia lui, și bunul renume câștigat printre cei apărați de el, a fost cel ce a pierdut – ÎN APARENȚĂ. În realitate, Bunul Dumnezeu, regizorul și scenaristul tuturor poveștilor omenești, a dat fiecărui personaj “de poveste”, posibilitatea să își arate firea cea adevărată, căci răsplata ultimă, definitivă și irevocabilă, vine întotdeauna, DOAR LA FINAL !
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa (c-am participat la ea). Și-am încălecat pe-o roată, că nici nu v-am spus-o toată…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *