File din procese celebre: Procesul lui Socrate

Socrate

Nu am vrut sa ma adresez voua asa cum voua v-ar fi fost pe plac

de Adriana Minea

Procesul si executarea lui Socrate in Atena anului 399 BC ii face pe istorici sa aduna inca indicii pentru a reface adevarul istoric. Intrebarea fundamentala care se pune este de ce, intr-o societate care se bucura de mai multa libertate si democratie decat s-a vazut vreodata in lume, a trebuit ca un batran filozof de 70 de ani sa fie trimis la moarte pentru invataturile sale. Piesele de puzzle sunt cu atat mai multe cu cat Socrate a predat invataturile sale – fara intrerupere pe parcursul intregii sale vieti de adult. Ce a putut face sau spune Socrate ca un juriu format din 500 de atenieni sa il trimita la moarte doar cu cativa inainte sa moara oricum de batranete?
Gasirea unui raspuns pentru misterul procesului lui Socrate este complicata deoarece au ramas doar doua surse de informatii, ambele insa care il apara pe Socrate si ambele provenind de la discipoliii sai (Platon si Xenofon). Istoricii suspecteaza ca atat Platon cat si Xeofen au urmarit sa isi prezinte maestrul intr-o lumina favorabila si au omis sa arate probele cele mai evidente impotriva lui Socrate.
Ce apare cel mai sigur este ca decizia de a-l judecat si apoi condamna pe Socrate are foarte mult de-a face cu turbulenta istorie a Atenei ce a precedat cu cativa ani procesul. O examinare a istoriei poate ca nu ne ofera un raspuns dar ne da indicii importante.

Procesul

In anul 403 BC (cu 4 ani inainte de procesul din 399 BC) s-a proclamat o amnistie generala ceea ce insemna ca Socrate nu ar fi putut fi judecat decat pentru actiunile lui cuprinse intre anul 403 si 399. Rezulta ca Socrate, nepedepsit pentru revoltele antidemocratice si urmarile lor, si-a restrans invaturile si a castigat adepti din randurile tinerilor. Scanteia finala ar fi putut sa fie o alta revolta antidemocratica – cea din anul 401 – ramasa fara succes si care sa-i fi facut pe atenieni sa se sature de tineretul „socratic”.

In Atena, procedura penala putea fi initiala de catre orice cetatean. La data procesului lui Socrate nu exista institutia procurorului sau altceva similar. Juriul era format din 500 de barbati dintre cetatenii orasului care implinisera varsta de 30 de ani si care erau alesi, cei mai multi, dintre voluntari. Atena folosea un numar foarte mare de jurati, de la 500 pana la 1501, pentru a se asigura ca juriul este impartial si nu poate fi mituit: cine si-ar permite sa mituiasca 500 de oameni? Fiecare jurat era obligat sa jure pe zeii Zeus, Apollo si Demetra juramantul fiind urmatorul: „Voi vota in conformitate cu legile si decretele adoptate de catre Adunare si de catre Consiliu si daca nu exista lege voi vota in conformitate cu ceea ce cred eu ca este just, fara favoruri si fara ura. Voi vota numai cu privire la acuzatiile oficiale si ii voi asculta cu impartialitate atat pe acuzatori cat si pe acuzati”.
Cei mai multi dintre jurati erau probabil fermieri, aceasta fiind principala ocupatie a locuitorilor. Pentru serviciul de jurati plata oferita de stat era de 3 oboli. Juratii stateau pe banci din lemn separate de public prin bariere sau balustrade.
Prima utilizare a juriului in Atena a coincis cu fondarea democratiei ateniene in 590 BC. Un consiliu functiona atat ca guvern cat si ca instanta. In anul 463 BC Pericle a transferat puterea de la instantele controlate de catre aristocratii, care urmareau sa isi protejeze doar propriile interese, la instantele populare, nou formate. Din informatiile care s-au pastrat pana la noi, rezulta ca vechii greci se judecau unii cu altii foarte mult. Chiar Pericle s-a aflat in situatia de a fi dat in judecata intr-un proces civil. Instantale populare au fost desfiintate cand Roma a cucerit Atena, in anul 146 BC.  Juratii deliberau fara a discuta intre ei, fiecare isi lua propria decizie bazata pe propria interpretare a legii.  Votul se exprima prin aruncarea unor mici discuri de bronz in doua urne special inscriptionate cu „vinovat” si „achitat”. Pentru condamnare era suficienta majoritate de voturi. Patru jurati erau desemnati pentru numararea voturilor. In cazul in care mai putin de 100 de jurati votau pentru „vinovat’’, acuzatorii trebuiau sa achite costurile procesului.
In cazul lui Socrate, procedura a inceput atunci cand Meletus, un poet, l-a chemat la judecata pe Socrate in prezenta unui martor. Prin chemarea la judecata i se cerea lui Socrate sa apara fie in fata magistratului fie in fata regului Archon, intr-o cladire cu coloane care se gasea in centrul orasului si care se numea Stoa Regala, pentru a raspunde acuzatiilor de blasfemie si corupere a tineretului. Regele – dupa ascultarea lui Socrate si a lui Meletus – a decis ca procesul este admisibil in principiu conform legilor ateniene si a stabilit data audierilor preliminare (anakrisis) afisand totodata o nota publica in acest sens la Stoa Regala.
Audiere preliminare in fata magistratului la Stoa Regala au inceput cu citirea acuzatiilor scrise ale lui Meletus. Socrate a raspuns acuzatiilor. Magistratul i-a interogat pe amandoi si apoi a oferit ambilor posibilitatea de a se interoga reciproc. Gasind ca acuzatiile aduse lui Socrate sunt admisibile in principiu, magistratul a intocmit actul de acuzare oficial (rechizitoriul). Documentul continand acuzatiile aduse lui Socrate au supravietuit cel putin pana in secolul 2 dupa Ch. Diogene Laertius a consemnat acuzatiile din documentul acum pierdut: aceasta acuzare si declaratie au fost jurate de catre Meletus, fiul lui Meletus din Pitthos, impotriva lui Socrate, fiul lui Sofroniscus din Alopece: Socrate este vinovat pentru ca a refuzat sa recunoasca zeii recunoscuti de catre stat si a introdus noi divinitati. Este deasemenea vinovat pentru ca a corupt tineretul. Pedeapsa ceruta este moartea.
Procesul lui Socrate a avut loc in Instanta Populara, aflata in agora, si a durat peste 9-10 ore. Juriul era format din 500 de barbati cu vaste de peste 30 de ani alesi prin tragere la sorti.

Etapa stabilirii vinovatiei

Procesul a inceput dimineata cu citirea de catre crainic a actului oficial de acuzare impotriva lui Socrate. Acuzarea a luat prima cuvantul. Cei trei acuzatori, Meletus, Anytus si Lycon, au vorbit 3 ore (timpul era masurat de un ceas cu apa) pentru a prezenta agumentele care sustineau capetele de acuzare, din care nu s-a mai pastrat nici macar unul singur.
Cel mai cunoscut si influent dintre cei trei acuzatori, Anytus, a fost considerat ca fiind forta decizionala din spatele aducerii in judecata a lui Socrate. Platon ofera in Meno un posibil indiciu cu privire la animozitatea dintre Anytus, politician care provenea dintr-o familie de tabacari, si Socrate. Platon spune ca afirmatia lui Socrate cum  ca nici cel mai maret om de stat din istoria Atenei nu are nimic de oferit cu privire la intelegerea virtutilor l-ar fi infuriat pe Anytus. Anytus l-ar fi atentionat pe Socrate: “’Socrate, cred esti prea dispus sa vorbesti oamenii de rau: si, daca vrei sfatul meu, iti recomand sa fii mai atent”’. In plus, Anytus a mai avut si un alt conflict, personal, cu Anytus si care viza relatia lui Socrate cu fiul lui acestuia. Platon spune ca Socrate s-ar fi referit la fiul lui Anytus ca fiind o persoana careia nu ii lipsea spiritul. Anytus in mod sigur a dezaprobat relatia fiului sau cu Socrate mai ales ca Socrate, ne spune Xenofon, l-a sfatuit pe fiu sa inceteze sa mai lucreze ca tabacar, la fel ca tatal sau Anytus, considerand aceasta munca ca fiind una de sclav. Fara un sfatuitor grijuliu, Socrate a prezis ca tanarul va manifesta inclinatii rusinoase si se va indrepta cu siguranta spre viciu.
Constituie inca obiect de disputa intre istorici daca acuzatorii si-au indreptat mai mult atentia asupra pretinselor crime religioase sau asupra celor politice. I.F. Stone argumeneteaza ca “’atenienii erau obisnuiti sa auda cum zeii sunt nerespectati atat in teatrul de comedie cat si in cel tragic. De exemplu Aristofan, in piesa Norii se intreba daca ploia inseamna ca Zeus face pipi printr-o sita pentru ca a ratat olita de noapte si nu s-a obosit nimeni sa il acuze de blasfemie. Dupa cum se vede era permis ca cineva, in acelasi oras si in acelasi secol sa il trateze pe Zeus ca pe un bosorog promiscuu, incornorat de nevasta-sa. Cu siguranta vederile politice ale lui Socrate, si nu cele filozofice sau teozofice, i-au facut probleme.’’ Un important sprijin al teoriei lui I.F.Stone este un comentariu facut cu privire la procesul lui Socrate de cineva care nu i-a fost discipol. In 345 BC, faimosul orator Aechines a spus juriului: “Barbati ai Atenei, l-ati executat pe Socrate, sofistul, pentru ca a fost in mod limpede responsabil pentru educatia lui Critias, unul dintre cei 30 lideri anti-democratici’’.
James Colaico insa considera ca faptele de blasfemie au primit mai multa atentie decat faptele politice, concluzie sustinuta si de Platon in a sa Apoligia. Colaico prezuma ca Platon nu ar fi avut nici un motiv sa nu prezinte argumentele lui Socrate privind acuzatiile politice si sa se rezume doar la cele care priveau acuzatia de blasfemie.
Pietatea, valoarea incalcata prin blasfemie, avea pentru atenieni un inteles larg. Ea includea nu doar respectful fata de zei dar si respectful fata de morti si strabuni. Individul lipsit de pietate – blasfemiatorul – era vazut ca un focar contagios care, lasat necontrolat sau nepedespsit, ar fi putut aduce asupra orasului mania zeilor – Atena, Zeus sau Apollo – sub forma ciumei sau a sterilitatii. Religia plina de ritualuri a atenienilor nu presupunea scriptura, biserica sau preoti. Mai degraba se cerea – in plus fata de credinta in zei – observarea ritualurilor, rugaciunilor si oferirea de sacrificii.
Xenofon indica ca acuzatia de blasfemie impotriva lui Socrate consta in aceea ca a primit comunicare divina (o voce sau un semn) care l-a indrumat spre evitarea politicii si concentarea asupra misiunii sale filozofice. O acuzatie atat de vaga de blasfemie i-a invitat practic pe jurati sa proiecteze asupra lui Socrate multe si variate revendicari.
Daca insa I.F. Stone are dreptate, cea mai grava acuzatie impotriva lui Socrate priveste asocierea sa cu Critias, crudul lider al celor 30 de tirani. Cu privire la acuzatia ca invataturile sale despre morala au furnizat o acoperire de tip intelectual pentru revolta antidemocratica a lui Critias si a cohortelor sale, Socrate si-a declinat raspunderea. El a argumentat ca niciodata nu a pretins ca este un invatator ci doar o persoana care a raspuns atenielor la intrebari, atunci cand acestia i-ai cerut opinia. De altfel, a spus el, daca Critias i-ar fi inteles cuvintele nu ar fi pornit niciodata revoltele sangeroase din 404-403.
Ceea ce este lipseste cu desavarsire din apararea lui Socrate, daca ar fi sa luam sa ne luam dupa lucrarile lui Platon si Xenofon, este pledoaria pentru mila care se facea in mod obisnuit in fata juriilor din Atena. Era o practica obisnuita apelul la simpatia juratilor prin prezentarea in proces a vaduvelor si copiilor. Socrate s-a multumit sa aminteasca juriului ca are o familie. Nici sotia si nici unul dintre cei 3 fii ai sai nu au fost prezenti la proces. Mai mult decat atat, Socrate si-a aratat dispretul fata de aceasta practica considerand-o ca rusinoasa pentru sistemul juridic al Atenei.
Dupa cele 3 ore in care Socrate si-a sustinut apararea, crainicul instantei a cerut juratilor sa ia o decizie prin vot punand bilele de vot in doua urne – una pentru votul „vinovat” si una pentru votul „achitare”. Fara un judecator care sa le ofere instructiuni cu privire la modul in care se interpreteaza acuzatiile sau legea, fiecare jurat se straduia singur sa inteleaga ceva despre proces si despre vinovatia sau nevinovatia lui Socrate. Cand au fost numarate voturile, 280 de jurati l-au gasit pe Socrate vinovat si 220 de jurati au cerut achitarea lui.

Etapa stabilirii pedepsei

Dupa condamnarea lui Socrate printr-un vot relativ strans, procesul a intrat in faza aplicarii pedepsei. Daca acuzatul era condamnat, se trecea la etapa a doua a procesului si anume stabilirea pedepsei. Acuzatorii cat si acuzatii propuneau o pedeapsa si juriul alegea dintre cele doua optiuni prezentate de parti. Pedepsele puteau fi alese din urmatoarea lista: moartea, inchisoarea, pierderea drepturilor civile (dreptul de vot, dreptul de a fi jurat, drepul de a vorbi in Adunare), exilul si amenzile.
Fiecare parte, acuzatori si acuzat, au avut asadar posibilitatea sa propuna o pedeaspa. Dupa ascultarea argumentelor, juratii trebuiau sa aleaga care dintre cele doua pedepse urma sa fie adoptata.
Acuzatorii lui Socrate au propus pedeapsa cu moartea. Facand aceasta propunere acuzatorii se asteptau ca Socrate sa ceara pedeapsa cu exilul, ceea ce i-ar fi multumit si pe acuzatori si pe jurati. In schimb, Socrate a propus cu mult curaj juriului sa il premedieze si nu sa il pedepseasca. Dupa spusele lui Platon, Socrate a cerut 3 prinzuri in Prytaneum, o sala de mese publica din Atena. Socrate trebuie sa fi stiut ca propunerea sa va infuria juriul. I.F. Stone noteaza ca „Socrate s-a purtat mai mult ca un picador care incerca sa infurie taurul decat ca un acuzat care incearca sa calmeze juriul”. Atunci de ce a propus o pedeapsa depre care stia sigur ca fi respinsa? Singurul raspuns este ca Socrate era gata sa moara.
Pentru a-si incheia propunerea de pedeapsa, Socrate a mai cerut, fara tragere de inima, sa i se aplice o amenda constand intr-o cantitate de argint (1 mina)  – cam 1/5 din modestul sau venit. Platon si alti sustinatori ai sai au ridicat oferta la o suma de 30 de ori mai mare propunand sa acopere ei diferenta. Cei mai multi intre jurati au considerat ca, si asa, amenda nu este o pedeapsa suficienta pentru un acuzat caruia nu ii parea rau de faptele sale.
La votul final, o mai mare majoritate decat cea care a votat condamnarea a votat pedeapsa cu moartea. Potrivit lui Diogenes Laertius, 360 de jurati au votat pentru pedeapsa cu moartea si 140 pentru amenda. Conform legilor Atenei, executarea pedespsei cu moartea se facea prin a bea o cupa de otrava si anume cucuta.
In Apologia lui Platon, procesul se incheie cu Socrate care rosteste cateva cuvinte memorabile astfel incat oficialii instantei sa isi incheie munca. El le-a spus ca stie ca condamnarea a fost determinata de faptul ca „nu am vrut sa ma adresez voua asa cum voua v-ar fi fost pe plac’’. El a prezis ca istoria va privi condamnarea sa ca „rusinoasa pentru Atena” desi el marturiseste ca nu doreste nici un rau juratilor care l-au condamnat. La final, in timp ce era condus spre inchisoare, Socrate a rostit celebrele cuvinte: „Ora plecarii a sosit si noi mergem pe drumurile noastre – eu sa mor si tu sa traiesti. Care dintre noi se indreapta spre o soarta mai buna numai zeii o stiu.” Se crede insa ca aceste cuvinte apartin lui Platon pentru ca nu se cunoaste ca procedura ateniana sa fi permis condamnatului sa mai vorbeasca dupa ce i-a fost stabilita sentinta.
Socrate si-a perecut ultimele ore intr-o celula din inchisoarea din Atena. Ruinele inchisorii exista si astazi. Cucuta care i-a pus capat vietii nu a actionat nici rapid si nici fara dureri ci mai degraba a produs paralizia sistemului nervos central.
Cei mai multi vad in condamnarea si executarea lui Socrate o alegere deliberata facuta de insusi faimosul filozof. In cele doua scrieri despre acest proces, ramase de la Platon si Xenofon, Socrate nu face nici un efort sa convinga juratii ci mai degraba le tine cursuri de filozofie si logica si ii provoaca.
Procesul lui Socrate, in fapt cea mai interesanta sinucidere pe care lumea a vazut-o, a produs primul martir al dreptului de a vorbi liber.

sursa: adsa.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *