Poate fi exercitata avocatura pro-bono?

scris de Mihai Rapcea

    În dezbaterea lansată ieri pe site-ul adsa pe tema onorariilor minime problemeles-au pus din perspectiva avocatului și a beneficiului pe care acesta îl realizează.În opinia mea, este un punct de vedere egoist și îngust ce nu trebuie săprevaleze. Să nu uităm că la origini, în Grecia antică, avocații erau doar niștebuni oratori, cu o bună reputație printre cetățeni, ce luau cuvântul în procese,ca apărători ai unor cauze individuale sau colective, cu titlu EMINAMENTE GRATUIT !
    În secolul așa-zis al luminilor, când Umanitatea a ieșit (zice-se !) din întunericul ignoranței, dând de tenebrele și mai mari ale celui ce a aflat, descoperind, că știe mai puțin ca înainte, vastitatea orizonturilor Cunoașterii contrastează puternic cu micimea morală și spirituală a indivizilor “moderni”, raportat la “sălbaticii” noștrii predecesori. Sau, cum se exprima atât de plastic Umberto Eco prin vocea unui personaj din romanul Numele Trandafirului: „Suntem pitici, dar pitici care stau pe umerii acelor uriași și în nimicnicia noastră izbutim uneori să vedem mai departe decât ei la orizont”.
    În aceeași manieră, am reușit ca din nobila artă a pledoariei și argumentației logice aunei cauze, odinioară rezervată doar celor puțini, aristocrației și elitei unei societăți abiaieșite din negurile Istoriei, să facem, noi oamenii “civilizați” o “meserie”, o sursă deagoniseală, un mijloc de trai.
    Prostituarea avocaturii a ajuns la stadiul în care ți se interzice la propriu practicarea avocaturii ÎN MOD GRATUIT ! Cum este posibil așa ceva ? O să dau un exemplu dinpropria mea experiență. Dintotdeauna am fost un om preocupat mai degrabă de marile adevăruri ale existenței decât de grija acumulării unei averi materiale – ca dovadă palpabilă a succesului meu profesional. Mărturisesc că, de-a lungul celor 11 ani deavocatură, am acceptat probabil mai multe cazuri pro bono decât din cele care îmi aduceau câștiguri. Probabil că aplecarea mea timpurie spre problematica specifică societății civile m-a determinat să procedez astfel. Cert este că, în urmă cu vre-o 5-6 ani, mă aflam în postura de a reprezenta cu titlu gratuit mai multe persoane defavorizate, ce apelau la ajutorul unor ONG-uri în cadrul cărora activam și eu ca membru fondator sau încalitate de voluntar. Președintele unei astfel de Asociații, sătul să mă vadă plătind din propriul buzunar onorariul minim stabilit la acea vreme de către Baroul București, pentru fiecare contract de asistență juridică și delegație tăiată (și erau destul de multe !), s-a decis să formuleze o cerere către Consiliul Baroului, prin care să solicite pentru persoanele asistate de respectiva asociație, asistență juridică gratuită, acordată de către subsemnatul. La câteva zile de la formularea cererii, am fost chemat (tot eu !) la o ședință a Consiliului Baroului, în care am fost întrebat ce este cu “năzbâtia” aia de cerere !? În zadar am explicat onorabililor consilieri de la acea vreme (în frunte cu răposatul Decan –Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească !) despre nobilele intenții ce îmi animau demersul, căci nu am fost crezut. O parte din cei prezenți m-au privit cu suspiciune, gândind că am descoperit o nouă metodă de a “șunta” obligația de a declara veniturile reale realizate, iar cei care m-au crezut m-au privit ca pe o anomalie a Naturii, un avocat “defect” la nivel de concepții și am fost sfătuit “prietenește” să las idealismele și să mă întorc la jupuit clienții.
    Evident, onorabilul președinte de ONG a primit un răspuns sec, cum că asistența juridică gratuită se acordă doar individual, persoanelor ce întrunesc condițiile, pe baza documentelor enumerate, etc., etc. urmând ca avocatul să fie numit din categoria celor din oficiu, nefiind posibilă alegerea preferențială a unui anume avocat, totul în ideea că acesta va fi totuși plătit din fondurile Ministerului Justiției. Concluzia mea este că atunci când abordăm astfel de teme fundamentale, trebuie să neîntoarcem la origini, (acolo unde ne trimit de obicei clienții nemulțumiți). Căci chiar și înjurătura de mamă nu exprimă altceva decât năzuința inconștientă a celui care își descarcă astfel năduful, înjurând, de a-l expedia pe destinatarul înjurăturii în locul de unde acesta a apărut în lume, pentru a ieși din nou… mai bun, dacă se poate. Raportându-ne la originile profesiei noastre, nu trebuie să uităm că principalul nostru mobil interior ar trebui să fie unul profund uman: dorința de a face un bine clientului (de unde și corolarul acesteia, transpus în șugubățul dicton care mai circula odinioară printre clienți pe holurile tribunalului: “Ferește-te de avocatul care îți vrea binele, căci s-ar putea să ți-l ia !”.

publicat pe adsa.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *