Adevărul despre Legea Sănătății. Un medic curajos rupe tăcerea

florin chirculescu agerpres

Florin Chirculescu  / Foto: CRISTIAN NISTOR

Chirurgul Florin Chirculescu, medic la Spitalul Universitar, șef al Chirurgiei Toracice și scriitor de SF, primul care a îndrăznit să spulbere public tabu-urile sistemului sanitar, a trimis redacției Jurnalului Național un manifest conex cu legea sănătății. Cel care, în 2009, a publicat o scrisoare deschisă adresată ministrului Sănătății, in care a acuzat fățiș problemele sistemului, a inființat sindicatul medicilor și, în paralel cu activitatea sa medicală, vorbește și scrie fără perdea deschis despre tarele Sănătății românești. Publicăm integral acest manifest tulburător.

PACIENTULUI ROMÂN – UN CONSIMȚĂMÂNT INFORMAT

(sau ceea ce nici un politician n-o să vă spună despre noua Lege a Sănătății)

Regula cinstită îmi impune ca atunci când operez un pacient să-i explic beneficiile și riscurile intervenției chirurgicale. Este pasul obligatoriu prin care tu, pacientul meu, capeți încredere în mine, medicul tău.

Iată că acum, noi toți, pacienți și medici deopotrivă, ne pregătim de o operație dificilă. Politicienii o numesc reformă sanitară dar, câtă vreme nu știm despre ce e vorba, ce garanții avem că intervenția pe care o operează statul va reuși? Ce beneficii ne aduce? Ce riscuri are? Și, mai ales, dispunem de alte variante în afara celor preconizate de stat?

Să ne reamintim – în ianuarie, legea sănătății a fost retrasă teatral de pe piață, ocaziecu care ne-am ales cu o promisiune: dezbaterea ei publică. Tu, pacientul meu, cât de multe ai aflat despre această lege? Ai idee cât o să te coste? Iar tu, colegul meu medic, ai idee ce vei deveni după ce legea va fi publicată în Monitorul Oficial? Vei fi funcționar de stat, sau te vei bucura, în sfârșit, de statutul unei profesii liberale, statutul tău dintotdeauna?

Din păcate, după cum ne-au obișnuit, decidenții mimează comunicarea. Ei aruncă în presă doar frânturi de lege, pretinzând că adoptă regula cinstită a consimțământului informat. În realitate, acest lucru nu are loc. Pentru moment, să reținem că oriceconsimțământ informat se încheie cu o semnătură, o semnătură prin care pacientul îi conferă medicului dreptul de a-l opera.

Noi, românii, pacienți și medici deopotrivă, pe ce document ne punem semnătura?

GENERALITĂȚI – SAU CE SOARTĂ AU BANII NOȘTRI?

Suntem cu toții la curent cu scandalul Cupru Min. Din variile calcule, să reținem cea mai optimistă cifră de afaceri avansată în presă: un miliard de euro anual. O altă industrie locală – mă refer la fastfood – este și ea în prefaceri, iar McDonald’s, Burger King, KFC etc. se luptă pentru o piață de cinci sute de milioane de euro anual.

Și acum, fiți atenți: piața sănătății din România înseamnă de trei ori mai mult decât Cupru Min și industria fastfood luate la un loc. Vorbim despre aproape cinci (!) miliarde de euro anual. Iată o piață atrăgătoare pentru asiguratori! În plus, spre deosebire de banii din cupru și din fastfood, banii din sănătate sunt siguri. Nu trebuie să foreze nimeni după ei și nu trebuie să se lanseze nici o campanie promoțională ca să fie obținuți, pentru că vorbim despre banii pe care îi scoți din „buzunar” la fiecare salariu, conform prevederilor legale, fie că ești de acord, sau nu. Cu toate acestea, pentru fiecare român în parte, suma se ridică la numai… 250 de euro anual.

Să reținem, așadar: banii din sănătate sunt suficienți pentru un business serios, dar ție, personal , nu prea îți ajung, chit că tu plătești.

Un alt lucru care merită amintit este că, oriunde și oricând, reformele sanitare au avut loc în țări în care accesul la serviciile medicale era restrâns și scump. Reforma lui Bismarck în Germania a fost un cadou oferit populației care, astfel, putea să ajungă mai ușor și mai ieftin în fața unui medic. Motive similare au stat și îndărătul reformei Thatcher: un număr mai mare de englezi căpăta dreptul la sănătate, în condiții de egalitate a șanselor.

În România, lucrurile stau pe dos. La noi, reforma sănătății înseamnă cheltuieli suplimentare pe care le vei suporta chiar tu, pacientul sau medicul român. Îți amintești cum în luna ianuarie era cât pe ce să plătești niște servicii de urgență care deja funcționau? Știu că-ți amintești, pentru că ideea te-a înfuriat. Legea a fost retrasă, iar tu ai crezut că ai câștigat, din moment ce SMURD-ul a rămas cel pe care îl știai, adică gratuit, așa cum este și în cele mai ultraliberale țări.

Ceea ce nu știi, însă, este că decidenții au motive serioase să sprijine urgențele: SMURD-ul trebuie să funcționeze bine și pentru ei. Oricât ai fi de bogat, odată accidentat, nu mai ai cum să iei primul avion către un spital occidental. Când ai căzut în stradă, ai nevoie de un serviciu care să te ridice și să te ducă degrabă la un spital românesc, prin urmare, SMURD-ul le e necesar și decidenților.

Cu totul alta e problema dacă te pregătești de o internare obișnuită. El, decidentul care ține în mână pâinea și cuțitul, ia de regulă avionul, în timp ce tu, pacientul-elector, iei loc pe un scaun într-o sală de așteptare. S-ar putea ca el, decidentul, să fie consultat înaintea ta, poate chiar de unul dintre medicii români care au ținut cont de sfatul președintelui:

– Plecați din țară, eu n-am ce să fac pentru voi!

DE CE PIERZI BANII DE SĂNĂTATE CHIAR ACUM, CÂND CITEȘTI ACEST TEXT?

Știi bine că sistemul românesc de sănătate funcționează pe baza a numeroase erori și incorectitudini. Iată doar două dintre ele – cele fundamentale.

În primul rând, CNAS este singurul jucător financiar de pe piața de sănătate. Această situație ar mai fi cât de cât corectabilă, cu condiția ca sănătatea să fie reglementată, dar cea de-a doua eroare tamponează orice fel de strategie cu beneficiu public: mă refer la faptul că președintele CNAS este numit politic.

Monopolul și obediența politică a CNAS sunt cei doi factori care îți scot, de ani de zile, bani buni din buzunar. Monopolul și obediența politică sunt factorii care permitdeturnarea girată de stat a contribuțiilor (adică a banilor tăi privați!) pe care le plătești pentru sănătate și care ajung în ceea ce se numește bugetul consolidat, de unde cine știe câți mai ajung înapoi în sistem. Tot monopolul și obediența politică sunt factorii care permit CNAS să plafoneze accesul pacientului la medic. Ca să fiu mai clar, dacă un spital îngrijește 50.000 de pacienți anual, CNAS găsește toate motivele din lume ca să nu semneze contract cu spitalul decât pentru 45.000, să zicem (și asta e o situație bună!), generând datorii perpetue ale aceluiași CNAS la spitale. Aceeași plafonare, v-o amintesc, o întâlnim și la medicul de familie.

Motivele plafonării? Insuficiența banilor. De ce sunt banii insuficienți? Păi, nu au luat calea bugetului consolidat? Nu s-au comportat politicienii români, de 22 de ani încoace, ca și cum sănătatea era gratuită? Iată cum beneficiul electoral al tuturor politicienilor români a ajuns să se traducă prin colapsul sistemului.

Să revenim. Tot pe monopol și pe obediență politică se bazează și subevaluarea pe care CNAS o practică pentru fiecare caz rezolvat, tarifele casei fiind inferioare costurilor reale. Și, ca să pună capac la toate, dereglementarea din sistemul nostru sanitar permite CNAS să stabilească tarife distincte pentru un același tip de caz, în funcție de factori… subiectivi. În context, cum ți se pare faptul că CNAS plătește mai mult spitalelor private per caz rezolvat, și asta în condițiile în care spitalul privat îți solicită și ție, pacient, onorarii? Vă reamintesc că, în prezent, rețeaua privată de medicină din România nu poate încă să absoarbă cazurile dificile, adică acele cazuri care sunt cele mai mari consumatoare de fonduri.

Dacă legea sănătății ar fi trecut în luna ianuarie, lucrurile ar fi derapat și mai mult.Practic, se menținea atât monopolul CNAS, cât și obediența politică a președintelui său. În plus, banii tăi, cei pe care îi colecta statul, ajungeau în mâna unor societăți private de asigurări, care se trezeau în brațe cu un cadou la care nici o casă de asigurări din lume n-a visat: obținerea unor pacienți (clienți) fără concurență și fără efortul de a le colecta contribuțiile. Practic, CNAS s-ar fi transformat într-un ordonator de credite centralizat, care ar fi înmânat fondurile strânse din banii tăi unor operatori privați, care nu se oboseau nici măcar să lupte unii cu alții pentru clientelă. Cât despre casele de asigurări, ele privatizau profitul, în timp ce riscurile și pierderile conexe cu activitatea medicală deveneau datorie publică. În concluzie, sistemul nostru public-privat de sănătate căpăta dreptul de a obține beneficii financiare, în timp ce pierderile erau suportate, în primul rând, de asigurați și, în al doilea rând, de personalul sanitar subplătit.

Să fie acesta adevăratul capitalism? Să fie aceasta libera inițiativă, cea pe care în naivitatea noastră o credeam obligată să-și asume riscuri pentru a obține beneficii?

În fine. Spuneam că legea retrasă cu tam-tam permitea atât caselor de asigurări, cât și noului CNAS să facă profit, și asta în condițiile în care cele mai multe case europene de asigurări din sistemul public au obligația de a prezenta un bilanț zero la finele anului financiar. Să presupunem că românii sunt și aici originali și că vor o lege deosebită de uzul european, dar atunci se pune întrebarea: profit? De unde? Din cei 250 de euro cu care tu pleci la drum în fiecare an și care și-așa nu-ți ajung? Profit? Pe seama unor pacienți din ce în ce mai bolnavi și, prin urmare, din ce în ce mai costisitori? Profit? Pe seama medicilor care sunt plătiți cu un ordin de mărime sub cele mai slabe salarizări europene?

O altă întrebare este: oare casele de asigurări știau în ce se bagă? Oare își făcuseră calcule la modul serios, sau mirajul celor 5 miliarde de dolari anual le punea în brațe un cadou otrăvit?

Cum-necum, profitul despre care discutăm îți mai scotea din circuit niște bani, din cei și așa foarte puțini (doar 3,5% din PIB, nu uita, pe când calculele europene ne arată un necesar de minimum 7%) cu care îți plătești sănătatea. Oare ce prevede legea care se elaborează acum, la adăpost de ochii noștri, referitor la profitul caselor de asigurări?

EXISTĂ SISTEME PERFECTE DE SĂNĂTATE PUBLICĂ?

Răspunsul este NU. Practic, orice sistem de sănătate se confruntă cu o cerere mult mai mare decât oferta, iar disparitatea dintre necesarul și resursele de sănătate se accentuează perpetuu, indiferent de țară. Cu alte cuvinte, sistemele publice de sănătate au ca scop fundamental gestionarea deficitelor. Dacă Declarația Drepturilor Omului ar fi abolită, problemele sistemelor de sănătate s-ar rezolva imediat, pentru că am putea, nu-i așa, să includem o sumedenie de pacienți în categoria pierderilor colaterale.

Asta să fie soluția sistemelor publice de sănătate? O politică eugenică, justificată prin rațiuni financiare?

În context, să amintim cum este caracterizat sistemul medical britanic (NHS), adică sistemul unei țări capitaliste prin excelență: „o insulă de socialism într-o mare a pieței libere”. Momentan, așa sună esența unui sistem național de sănătate publică. Dar, despre NHS vom mai vorbi.

SISTEME DE SĂNĂTATE – CONTROVERSA PROFESIONIȘTILOR

Cu aproape doi ani în urmă, am avut prilejul să discutăm cu doi dintre autorii legii de sănătate retrase de pe piață. Cu acea ocazie , am găsit multe puncte comune de discuție.

Să le luăm pe rând.

În primul rând, domniile lor au fost de acord că atât monopolul CNAS, cât și dependența politică a acestei structuri trebuie desființate. Cu alte cuvinte, căzuserăm de acord asupra principiului ca în România să existe mai multe case de asigurări concurente, care să se „bată” între ele atât pentru pacienți, cât și pentru medici. Ne imaginam că o concurență reală între asiguratori ar fi determinat scăderea costurilor, pe principiul că un asigurator n-o să-și fure căciula făcând achiziții bazate fundamental pe comision. Totodată, speram ca un astfel de asigurator va oferi pachete de sănătate concurențiale, astfel încât să-și atragă o „pacientură” cât mai numeroasă. Speram ca asiguratorul să fie interesat să ofere pachete de salarizare la fel de concurențiale pentru medici, astfel încât să-i atragă în spitalele și cabinetele lor. Naivi fiind, speram ca în acest fel, asiguratorii de sănătate din România să devină ceea ce sunt oriunde: avocații din oficiu ai pacienților și plătitorii corecți ai medicilor.

Între timp, această paradigmă pare să se fi schimbat, iar profitul cu orice preț este cuvântul de ordine al noilor asiguratori de sănătate. Așa că, ne punem următoarea problemă: este obligatoriu să fim de acord cu paradigma profitului în sistemul public de sănătate, în condițiile unei țări care alocă prea puțini bani acestui sector?

Revenind la discuția cu autorii legii retrase de pe piață, propusesem atunci organizarea unui grup de profesioniști (specialiști în sănătate publică) care să discutecare este varianta de sistem care se adaptează cel mai bine la realitatea noastră socio-economică. Toată lumea a fost de acord, numai că până la urmă, grupul de lucru a fost alcătuit doar din cei doi specialiști ai administrației prezidențiale. În plus, principiile cu care fuseseră de acord în ce privește casele de asigurări s-au dovedit a fi apă de ploaie. Ei nu discutaseră despre capitalism, ci despre bișnița românească standard. Ei ne vindeau cafea și țigări la suprapreț și ne explicau cât de bine o să ne fie.

La scurt timp după aceste discuții, am avut prilejul să discut cu o profesoară de sănătate publică neimplicată în dezbatere. Cu acea ocazie , ea m-a întrebat așa:

– De ce crezi tu că doar societățile de asigurări reprezintă soluția pentru România?

I-am furnizat argumentele de mai sus, dar profesoara a clătinat din cap:

– Oare un sistem național de sănătate n-ar fi mai potrivit pentru noi? Suntem o țară săracă, oamenii au venituri scăzute, eu cred că asta este soluția pentru România.

Sigur m-am schimbat la față – un sistem național de sănătate nu-mi aducea aminte decât de situația pre ’89, nu-mi sugera decât eșecurile socialismului, un alt tip de monopol etc. Simțindu-mă, profesoara m-a întrebat:

– Tu crezi că la noi, acum, cu existența CNAS, avem de-a face cu vreo diferență față de sistemul de dinainte de ’89? Ceea ce avem acum este tot un fel de sistem național de sănătate, numai că el beneficiază de cosmetizarea și costurile suplimentare denumite CNAS. Și, ca să nu mă mai acuzi de socialism, a adăugat, te rog să reflectezi la sistemul de sănătate britanic. Englezii au sistem național. Ți se pare că merge prost?

Pe vremea aceea nu știam decât că Marea Britanie oferă salarii dintre cele mai bune pentru medici. Această realitate a fost suficientă ca să mă gândesc mai atent la ce înseamnă un sistem național de sănătate. Cu acea ocazie , am aflat că și canadienii, de pildă, se bucură de un sistem similar.

CE SISTEM DE SĂNĂTATE NE DORIM?

De fapt, cu această întrebare ar trebui să înceapă argumentația pro și contra, pentru că, după cum am spus, nu există un sistem perfect de sănătate. Și, pentru că ne aflăm, totodată, în fața unui consimțământ informat, care consimțământ informat este sancționat politic prin vot, ar trebui să știm măcar care sunt costurile și beneficiile diferitelor sisteme de sănătate.

Vom discuta despre doi „poli sanitari”. Pentru că legea retrasă în ianuarie se inspirase, inițial, pe un model american, o să începem cu un rezumat al felului în care pacientul plătește în USA.

În USA, serviciile medicale sunt în totalitate private. Dacă nu ești asigurat, vei beneficia doar de tratamentul urgențelor majore, și asta, pe o perioadă limitată de timp. Dacă nu ești asigurat și ai nevoie de medic pentru o problemă serioasă, ai varianta de a face un împrumut ca să ieși din impas. Dacă vrei să te asiguri, fii sigur că vei avea de plătit, lunar, o grămadă de bani. Iar dacă dorești să fii tratat de o somitate în domeniu, te costă suplimentar de te usucă.

Ei, bine, în ciuda faptului că USA vehiculează în sănătate aproximativ 16 % din PIB și în ciuda faptului că la ora asta clinicile americane sunt primele din lume în ce priveșteknow-how-ul și organizarea (dar și salarizarea medicului!), sistemul de sănătate american în ansamblu are carențele sale. Iată un singur exemplu: a treia cauză de mortalitate pe teritoriul american este infecția, iar infecția este un marker de mortalitate al țărilor în curs de dezvoltare.

Așadar, un sistem de sănătate care să se asemene cu cel american ar presupune: contribuții ridicate pe care nu le pot plăti toți cetățenii, la care se adaugă plăți suplimentare pentru serviciile speciale. Atenție: intrarea în sistemul unei case de asigurări presupune o evaluare a pacientului de la bun început! Spun asta pentru că nu există casă de asigurări care să acționeze din altruism și care să te aștepte cu brațele deschise, indiferent de starea sănătății tale. În context, casele de asigurări private sunt obligate, prin natura jocului financiar, să te consulte la includere și periodic, astfel încât contribuțiile pe care le vei plăti vor fi deosebite, în funcție de riscurile pe care le prezinți. Un pacient de 30 de ani, nefumător, fără probleme de sănătate aparentă, care practică sport de trei ori pe săptămână, va plăti mult mai puțin decât un pacient de 75 de ani, diabetic, cu hipertensiune și cardiopatie ischemică.

Să reținem acest aspect și să-l transferăm în România. Pensionarul, mult mai expus problemelor de sănătate, dar cu mult mai sărac decât pensionarul american, va fi obligat să plătească (logic!) o contribuție mai ridicată decât un pacient activ. Totodată, la includerea într-o casă de asigurări, va avea de plătit consultațiile prin care se stabilește cât de bolnav este și, implicit, nivelul contribuției. Să mai adăugăm ceva: pacientul român din 2012 nu mai seamănă cu pacientul român din 2002 – pacientul actual este mai bolnav, cu mai multă patologie asociată, deci mai costisitor. Oare este suficientă media de 250 de euro pe an pentru a susține într-un sistem orientat pe profit, ceea ce nici acum sănătatea publică românească nu poate susține? Cum vor face casele de asigurări beneficiile la care le dă dreptul legea, cu pacienți mult mai costisitori, dar mult mai săraci decât în sistemul-mamă? Oare americanii îi asigură pe… homeleși?

Cu alte cuvinte: mai putem să vorbim de un sistem public de sănătate?

La polul opus se află sistemul britanic, sau cel canadian. Marea Britanie beneficiază de un sistem național de sănătate, prin urmare, orice cetățean se poate considera acoperit când are nevoie de medic. Dar, reprezintă sistemul britanic, sau cel canadian, garanția că pacientul român va căpăta satisfacție? Care este costul acestei asigurări cvasitotale?

Costul este… timpul. Timpul, adică lista de așteptare. Lista de așteptare de luni de zile, ba chiar mai mult, pentru operații, pentru examene CT, pentru RMN, pentru programarea la specialist etc. Urgențele nu au listă de așteptare dar, să nu vă imaginați că urgența va fi examinată deîndată la camera de gardă. Iată un singur exemplu. Pacientă, gravidă, la termen. Încep „durerile facerii” și se adresează unui spital londonez. Spitalul îi spune: „Nu te internăm decât începând de la dilatație 6.” (Dilatația completă este 10, iar travaliul începe în condiții de dilatație 0, ca să simplific.) Pacienta locuia departe de spital, așa că decide să aștepte până la dilatație 6 în parcul din apropiere. După vreo oră, se rupe apa. Pacienta se duce din nou la camera de gardă. Răspunsul (foarte politicos) a fost: „Aveți dilatație 3. Nu vă internăm decât de la dilatație 6.”

Așadar, iată că pentru a asigura egalitarismul în fața unui sistem care nu poate plăti la nesfârșit, apar altfel de costuri, care nu se concretizează în bani, ci în timp de așteptare. Oricum, britanicii nu par foarte deranjați de acest sistem: practic, doar 11% dintre ei recurg la serviciile private paralele, acestea fiind asigurate separat. Cu alte cuvinte, ei au un sistem în două viteze, iar dacă dintr-un motiv sau altul consideri că nu vrei să intri pe lista de așteptare, plătești suplimentar acelor societăți care, dintru bun început și-au asumat riscurile de a intra pe piață, fără sprijin de la stat și fără ca statul să le preia funcțiile și datoriile generale ale întreprinzătorilor.

Între cei doi poli există varii metode de asigurare, pe care le puteți studia aici: http://medlive.hotnews.ro/harta-asigurarilor-de-sanatate-europa-versus-romania.html. Dintre toate exemplele de pe hartă, m-aș opri asupra Cehiei. Cu un sistem sanitar care primește 7,2% din PIB, Cehia a reușit să ofere un pachet de asigurare de bază într-atât de copios, încât doar 0,1% din populație se asigură suplimentar. Ei cum au reușit performanța asta? Să fie imposibilă pentru noi?

PROBLEMELE ROMÂNEȘTI

Problema pachetului de asigurare de bază este cheia sistemului nostru de sănătate. Care este oferta statului sau/și a caselor de asigurări pentru acest pachet? Este oare o ofertă 0, ca în USA, ceea ce implică să plătești foarte mult? Este o ofertă completă, ca în Marea Britanie, dar care te obligă să aștepți? Este oare o ofertă „mutuală”, de tip francez, la care 82% din pacienți plătesc asigurări suplimentare, în condiții de 11% din PIB direcționați către sănătate?

Răspunsul corect pe care o să ți-l dea decidentul român (fără să mintă!) este: habar n-am! Sunt ani de zile de când decidenții se feresc ca de dracu să stabilească plafonul ofertei de bază. Vei primi tu, pacient român, bani doar cât să stai de vorbă cu medicul timp de 20 de minute, sau vei putea, în aceiași bani, să beneficiezi și de operații pe cord deschis? Vei primi un pachet de bază pentru un salon curat, de cel mult două persoane, sau vei sta în pat cu alt pacient, din lipsă de locuri?

De ce nu știm care este valoarea pachetului de bază? Foarte simplu: pachetul de asigurări de bază este elementul de negociere critic, care permite statului român să vândă o afacere de 5 miliarde de dolari anual unor societăți de asigurări care, spre deosebire de alte țări europene, au permisiunea prin lege de a face profit pe investiții publice. Dacă, tu, pacient român, ai avea de făcut o afacere, ai proceda la fel ca societățile de asigurări. Ai stabili abia după cumpărare pachetul minim de servicii, iar acesta va fi extrem de scăzut, astfel încât să poți să-ți taxezi clienții în vederea obținerii unui profit maxim, pe o investiție publică distrusă în mod sistematic, în același fel în care au fost abandonate alte industrii și întreprinderi românești. Totodată, ai lansa tot soiul de fumigene pe piață, legate de calificarea medicilor și de plata lor, astfel încât să-i salarizezi cât mai jos pentru că, nu-i așa, legea română îți permite profit fără ca tu să-ți asumi riscurile unor cheltuieli. Statul român nu te obligă să concurezi pentru pacienți, statul român nu te obligă să-ți ridici contribuțiile prin propriul tău efort, statul român dorește doar să facă un cadou asiguratorilor pentru că el, statul român, se dorește incompetent.

Numai că voi, pacientul și medicul român, vă aflați la celălalt capăt al afacerii. Și vă mai paște, pe amândoi, încă un set de cheltuieli de care habar n-aveți. Pe lângă pachetul de bază pe care Ministerul Sănătății și CNAS nu au catadicsit să-l facă public, statul mai are un as în mânecă la vânzare: costurile per serviciu medical. Vă reamintesc ce am spus mai sus: CNAS găsește toate motivele din lume ca să nu plătească toți pacienții și ca să subevalueze fiecare caz rezolvat… Ce anume le permite acest lucru?

Absența standardelor de cost. Nici o structură responsabilă cu sănătatea nu a fost interesată în ultimii 22 de ani de o operațiune economică elementară: stabilirea costurilor serviciilor medicale. Astfel, dacă o apendicită banală costă efectiv, să zicem, 1000 de lei, nimeni n-o să împiedice un decident să stabilească, în absența unor standarde de cost, că ea nu costă decât 900 de lei și să nu-ți dea ție, pacient, doar această contravaloare, pretinzând că restul până la 1000 îți sunt imputabili sub forma de servicii suplimentare sau că ar trebui să ți-i recuperezi chiar de la medic.

Pentru cine nu mă crede, să întrebe Ministerul sau CNAS: cât costă o arteriografie, să zicem, la Iași? Dar la București? Există diferențe de preț? Dacă da, de ce? Realitatea este că absența standardelor de cost este cea care permite, oricând, „umflarea” cheltuielilor care, ulterior, vor putea fi transferate asupra asiguratului.

Absența standardelor de cost mai este „bună” la ceva: în absența lor, orice decident, fie el Minister, CNAS, sau casă de asigurări, poate să pretindă că protocoalele de diagnostic și tratament sunt valide în țara noastră și că este doar vina medicilor că nu au fost introduse încă. Dar, ce te faci dacă afli că respectarea protocoalelor are costuri prea mari față de câți bani catadicsești să dai (investești) în sistem și că tu, stat, sau casă de asigurări, nu ai puterea financiară de a le susține?

Vei introduce… lista de așteptare, asta vei face. Vei introduce lista de așteptare specifică sistemelor naționale de sănătate, chit că tu ai pretenția să te numești societate privată de asigurări. Și atunci, ne întrebăm, oare ce fel de sistem ne vor vârî pe gât decidenții?

CONSIMȚĂMÂNTUL PROPRIU-ZIS

Așadar, ce vă doriți? Un sistem bazat pe asigurări, care va presupune mai mulți bani scoși din buzunar, sau un sistem național de sănătate, care presupune liste de așteptare? Veți dori un sistem de asigurări care, în peisajul românesc se pretează extrem de ușor la cartelizare și la umflarea prețurilor, sau un sistem național care, prin monopolul său și prin obiceiurile pământului, se asociază cu politica de achiziții la nivel înalt prin comision?

Indiferent ce ai dori, însă, și indiferent ce opinii ai, nu uita că sănătatea nu are culoarepolitică. Și nu face rabat de la următoarele întrebări simple, la care orice politician va trebui să-ți răspundă:

1) Ce pachet de bază îmi oferi, ca să știu ce cheltuieli suplimentare îmi vor cere asigurările?

2) Vrei să-mi oferi un sistem public de sănătate căruia îi este permis, prin lege, să facă profit?

3) De ce nu elaborezi standarde de cost, astfel încât să știu cu cât m-ar încărca în plus asigurările?

4) De ce nu-mi explici ce înseamnă un sistem național de sănătate și de ce-l acuzi (aluziv) de stângism, din moment ce țări precum Marea Britanie și Canada se bazează pe un asemenea sistem?

5) De ce nu-mi plătești doctorii așa cum sunt plătiți oriunde la vest de Szeged, astfel încât să nu mai plece din țară și să mă trateze la mine acasă și peste câțiva ani, fără ca eu să recurg la alte expediente?

6) De ce refuzi să aloci serviciilor de sănătate măcar 7% din PIB?

7) Dacă vei aloca 7% din PIB sănătății, ai curaj să-mi spui, înainte de alegeri, cât o să mă coste povestea asta?

Ei, bine, dacă tu, politician, o să-mi răspunzi vreodată la aceste întrebări fără să te refugiezi în termeni tehnici și în justificări stupide, poate că am să semnez acest consimțământ informat – dar dacă nu….

Ei, bine, dacă nu, eu o să te întreb mereu:

– Tu chiar îți propui să ai grijă de sănătatea mea, sau te interesează doar votul meu?

Iar când o să te întreb asta, o să-ți aduc aminte că peste nu mai mult de 15 – 20 de ani, cineva, un editor sau un ziarist, îți va tipări portretul în cărțile de istorie și în articole… Și după ce-o să-ți aduc aminte asta, o să-ți mai spun așa:

– Azi, s-ar putea să mă fraierești ca să te votez – dar mâine, ce-o să vrei să scrie sub portretul tău?

sursa: jurnalul.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *