Cum percep eu uneori lucrurile…

Sunt momente de liniște, în care reflectez netulburat asupra vieții mele, dar și a altor oameni pe care îi cunosc. Această analiză pornește din dorința de a înțelege ce se află în spatele istoriei personale, evenimentelor și drumului prin viață a fiecăruia dintre noi. Uneori pornesc în căutarea mea de la o problemă de viață concretă, de la un eveniment sau o persoană, meditând asupra semnificației unui eveniment, asupra unei aparente coincidențe sau… pur și simplu, de la suferință (a mea, sau a altuia), încercând să deslușesc cauzele, sensul, scopul. Refuz din start ideea de întâmplare, căci baza acestei căutări o constituie nu atât credința, cât percepția directă, intuitivă pe care o am asupra Divinității, a cărei Prezență ordonează universul cu tot ce înseamnă aceasta: absența hazardului, a entropiei. Caut semnele Divinității în destinele și evenimentele aparent întâmplătoare, căutând să deslușesc Sensul, scopul ascuns, firul ce unește în secret tot amalgamul caleidoscopic al Lumii.

Reflecția mea nu este una discursivă: nu trec în revistă unul după altul evenimentele din existența mea sau a unui alt individ. Caut mai degrabă să ignor sensul, înțelesul singular al unui singur episod, încercând să privesc imaginea de ansamblu, să deslușesc modelul secret al puzzle-ului, ascuns în diversitatea de forme și culori a vieții cotidiene.

Uneori îmi iese, alteori nu. Uneori, dacă sunt suficient de… relaxat, mă pomenesc că întrezăresc brusc, ca pentru o fracțiune de secundă, o imagine de o perfecțiune incredibilă. Este ca și cum te-ai chinui să focalizezi un telescop pe o capodoperă din casa vecinului, pe fereastră. Nu-ți iese din prima. Uneori focalizezi excesiv pe un detaliu, alteori vezi întreaga camera în ceață, apoi tot mișcând rotița lentilei, obții pe neașteptate imaginea cea mai clară pe care ți-o puteai dori. Încerc prin această descriere alegorică să pun în cuvinte un gen de percepție directă, instantanee, globală și uluitor de amănunțită în același timp, plină de semnificații pe care le poți înțelege doar acolo, în acea stare, cu acel tip de minte non lineară. Totul capătă brusc sens, sens care nu este unul singur, ci o mulțime de sensuri, imposibil de explicat în cuvinte, însă perfect clare și evidente prin ele însele, care toate se armonizează între ele într-un mod perfect. De fiecare dată – fără excepție, sublimul Operei la care sunt martor mă copleșește, trezind în mine o stare de bucurie indescriptibilă. Când mă întorc din această veritabilă (și rarisimă) stare de grație, am sentimentul unei încrederi absolute în Bunătatea lui Dumnezeu, în Planul Său, ce îmi conferă o liniște și o detașare nepământeană uneori chiar și în fața unor evenimente neplăcute. Interesant este faptul că uneori, când mă “întorc” la starea mea obișnuită, savurând “frimiturile” ce rămân din percepția acelei mărețe Capodopere din care am întrezărit pentru o clipă Ceva, descopăr uimit în memorie imaginile unor evenimente sau “poze” ale unor momente care nuau existat… încă. Nu de puține ori aceste “memorii” ale viitorului s-au confirmat, confirmându-mi astfel obiectivitatea experienței.

Recitind acum cele scrise, mă încearcă un sentiment de neputință și descurajare. Cât de sărac sunt ! În limbaj, în cuvinte și expresii. Cât de incapabil de a transmite plenitudinea experienței. Penibil ! Mă lovesc fără să vreau de limitele “lemnoase” ale limbajului “spiritualismului”, în care totul înseamnă orice și unde fiecare, citind, crede că își recunoaște propriile experiențe. Voi posta repede această tentativă nereușită de comunicare, până nu mă răzgândesc…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *