Nicușor Dan – singurul candidat la Primăria Capitalei – care s-a declarat împotriva manifestărilor homosexuale în spațiul public ! Merită susținut !

comentariu rapcea.ro: personajul de mai jos nu mi-a atras atenția în mod special până acum, nu l-am remarcat decât pasager în viața urbei, prin proiectele sale marca SALVAȚI BUCUREȘTIUL. Iată însă că descopăr în acest om un crez naționalist simplu exprimat, fără accente melodramatice sau exacerbări extremiste, pe care îl împărtășesc în totalitate. Este probabil o altă trăsătură specifică poporului român: fugim de extremism, iubim confortul și siguranța opiniilor juste dar echilibrat exprimate. Desigur, au fost voci (concurente – căci la români nu se poate altfel – o altă trăsătură specifică nouă, nu-i așa !?) care îl acuză că a venit de la Sorbona cu banii lui Soroș, să facă Bucureștiul… precum Parisul. Nu m-ar deranja, după ce am văzut cum l-au dărăpănat primarii de până acum. Ba chiar l-aș da în concesiune (ca administrare) pe 99 de ani, nemților, ca să îl facă măcar precum Sibiul…

Menționez faptul că articolul de mai jos l-am descoperit înfierat cu mult venin iudaic în newsletter-ul celor de la Revista (online) Acum, care atacă tot ce înseamnă naționalism și valoare românească și laudă deschiderea spre orizonturile culturale “europene” (care or fi alea !?) – tipic jidănesc !

Deci, cred că îl voi vota pe acest candidat, cu care mi-am descoperit cu surprindere mai multe lucruri în comun decât cu oricare altul.

Sursa: Dilema Veche Nr. 364: „NATIONALISMUL DE TOATE ZILELE”
,,o simplă declarație de dragoste”

(…) Trei sunt notele dominante ale șirului de afirmații din Dilema nr. 364 a cărui temă este naționalismul. Prima: naționalismul este șovin și xenofob și duce la neînțelegeri etnice. A doua: românul este naționalist, se îmbată cu apă rece găsindu-și însușiri imaginare, este inadecvat la real, incapabil să construiască în lumea reală. A treia: naționalismul în România de azi este reprezentat de revista România Mare.
Nu voi comenta aceste opinii, care aparțin unui „folclor anti-naționalist”. Nu mă pot opri să nu remarc absența din discuție a referințelor la gânditorii naționaliști (si că în viziunea domnului Rădulescu, gânditori ca Eminescu, Maiorescu sau Motru n-ar fi trecut teste minimale de inteligență). De asemenea, să recomand ca lectură celor care caută naționalismul românesc contemporan în România Mare, lectura cărții lui Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei, publicată de Editura Anastasia în 1997.
Întreaga dispută naționalism – antinaționalism în România de azi (vezi, de exemplu, Gabriel Andreescu, Naționaliști, antinaționaliștii…, Editura Polirom, 1996) cade sub semnul următoarei dihotomii aparente:
Poziția anti-naționalistă. Naționalismul este comunitarist. Comunitarismul împiedică desfășurarea personalității complexe a individului. În plus, necontrolat de reguli explicite, nu este eficace în planul social-economic. Pentru a ieși din situația grea social-economică, România trebuie să preia modelul civilizației occidentale.
Poziția naționalistă. Comunitarismul este real. Există, ca urzeală de complicități, de legături implicite. Acestea dau identității individului o componentă identitate colectivă. Modelul occidental, contractualist impune renunțarea la identitatea colectivă implicită și amputează astfel personalitatea.
Opțiunea, înainte de a fi ideologică, este una sentimentală și ține de raportarea la comunitarismul real de care vorbeam (antinaționaliștii nu contestă existenta acestui comunitarism, îi plâng doar efectele). Cei care îl percep sensibil sunt naționaliștii, cei care nu-l percep sunt anti-naționaliștii. Precizez că fac o delimitare psihologică, și nu o judecată de valoare. Naționalistul trăiește bucuria apartenenței la o comunitate de dragoste. Anti-naționalistul cere lumii exterioare distanță, reguli explicite. Contractul ne-contractual îi produce greață. Și aici este drama lui. Cere societății românești,  bizantine, un contractualism pe care aceasta nu are în structura ei să i-o ofere. Se revoltă, invidios, pe comunitatea sensibilă în care nu se integrează.
Iubesc România. Țesătura inefabilă care face parte din identitatea mea. Flux sensibil pe care nu l-am regăsit în altă parte de lume. Trăiesc fericirea de a-mi accepta identitatea colectivă. Fericire care o cuprinde și pe doamna de la cantină care mă întreabă: ,,Nu vrei, mai bine, legumițe, mamă?“, și pe țiganca cu flori care ii spune țigăncii cu semințe: ,,Tu, mă uit la ăștia care coboară din tramvai. Au unii niște mutre…“, și pe domnul pe care îl întreb de un notar și îmi răspunde ,,Să-i ia dracu’ pe toți. Nu știu“. Fiecare din aceste replici există și în mine, undeva. Iubesc complicitatea și îmi place să fac cu ochiul. Recunosc acest limbaj în mine și mă bucur. Iubesc Grozăveștiul, chiar cu gândaci, pentru că am trăit în el nu doar prima dragoste, ci și o solidaritate umană extraordinară.
Naționalismul ,,meu“ ideologic este sentimentul de identificare a membrilor comunității naționale cu valorile culturale tradiționale și opțiunea pentru primatul acestora în fața altor valori culturale.
Un exemplu la îndemână. Sunt împotriva acceptării comportamentului homosexual în spațiul public, în România. Consider că aceasta ultragiază valorile tradiționale si, astfel, identitatea mea colectivă, legitimă.
Cred în buna funcționare a unei societăți ne-contractualiste. Nu trebuie ca regulile să fie explicite, pentru ca ele să existe. Un călător german în România este uimit că intr-o țară aparent fără nici o regulă, nu există accidente feroviare. Nu-mi pot cenzura aici o paranteză. Mă surprinde că domnul Cristian Prada risipește atâta energie în capitolul Poporul meu. Călători străini și naționalism românesc din cartea Occidentul nostru, Editura Nemira, 1999, fără să observe că majoritatea relatărilor călătorilor veneau dintr-o lume catolico-protestantă.
Închei cu următoarele precizări:
a) Nu sunt șovin și nici xenofob. Detest naționalismul comunist și pe cei care îl practică azi în România, în special C. V. Tudor și A. Păunescu.
b) Când vorbesc de incompatibilitatea mea la contractualismul occidental, vorbesc dintr-o experiență. Am trăit 6 ani în Franța (3 dintre ei, elev la Ecole Normale Supérieure, Paris, rue d’Ulm; e drept că nu am mărturisit la admitere coeficientul de inteligentă).
c) N-am vrut să scriu o polemică. Am scris, după cum se vede, o simplă… declarație de dragoste.

sursa: desprenicusor.wordpress.com

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *