Despre Geți – adevărata Istorie

                                                Arima, Ariminia, Dilmun, Du Gitii

         Despre Arima, ținut plin de mister și ascuns în cea mai tainică ceață a istoriei, avem totuși ceva ziceri de la meseriașii în falsuri grecești sau elenistice. Găsim în povestioarele lor că în ținutul neamului arimilor din nordul Istrului trăia, în vremurile fără de început ascuns bine sub pământ, monstrul Typhoeu, sau Typhon, fiul lui Tartaros și al Gaiei, sau în altă variantă feciorul după zisa lor fiind zămislit numai de Hera, fără un principiu masculin. Dihania avea bătrînețile cernite rău pentru că era o întruchipare chiar de la zidirea lumii, un fel de furtună nimicitoare, un balaur înaripat sau un gigant mai înalt decât munții, care scuipa foc; la mâini, în loc de degete avea o sută de capete de dragon și, răsculîndu-se împotriva lui Zeus al grecilor care ajunsese stăpînul cerurilor și pămîntului, acesta supărat pe neascultător, l-a fulgerat cu fulgerele din dotarea personală de unde i-a venit și beleaua, cu care îl cunoaște azi întreaga omenire după meșteșug elenist.

   Alte versiuni, ne zic tot după priceperea lor, că în acești munți trăia într-o peșteră făptura Echidna, un monstru cu trup de femeie, terminat cu o coadă de șarpe în loc de picioare. Cele două fiare nimicitoare Typhon și Echidna, după spusele lui Apollodor în Biblioteca, 2.1.2 și 3.1; Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, 2.43.3; Hesiod în Theogonia, versul 301 și Pausanias în Descrierea Greciei, 8.18, au dat naștere mai multor monștri care au îngrozit lumea veche dar mai ales mințile mincinoșilor, lăsîndu-ne astfel lista următoare cu blăstămații pămîntului: Kerberos, Hydra din Lerna, Himaira și Sfinxul.

În cele scrise de Dionisie Periegetul, trăitor al secolului ll al erei noastre, îi amintește pe miticii arimaspii cu numele de arimani, iar Homer(secolul Vlll î.e.n.) în Iliada, 2.781–783 spune că patria lui Thyphon, cel mai renumit titan, era țara arimilor sau Arima, în Odiseea, poetul spune despre acest teritoriu de legendă că este în ținutul hiperboreenilor din nordul Istrului.    

     Alte informații despre țara Arima vin de la maestrul mincinoșilor Herodot unde în Istorii, 4.9–10 zice că gigantul Thyphon s-a luptat cumplit cu jupînul lor Zeus dar a fost învins și pus la popreală pe vecie. În altă parte a cărții amintite găsim o altă poveste despre ținutul legendar de la nordul Istrului unde poposește în muncile lui vînosul Hercule, care, dînd peste stăpîna țării numită Echidna, regina din țara arimilor, o femeie jumătate om și jumătate șarpe, pe loc i s-a aprins arzătorul și din înfierbințeala aceasta s-au născut Scythes; Agathirsus și Tracus, moșii celor trei mari neamuri arimine – sciții, geții și tracii – care, după zicerile lor se trag din neamul titanilor. În unele povești venite tot de la greci se spune că arimaspii și-au avut sălașurile la poalele munților Riphei(sau a Rîpei cum se aude la urechea noastră) care era Caucazul de la Istru sau Carpații de azi. 

Xantos ce a trăit pe la anii 500 î.e.n., fiind printre primii istorici greci care încearcă reconstituirea istoriei triburilor și orașelor grecești pe baza legendelor, în lucrarea Istoria grecilor spune că, peste ținuturile unde Zeus l-a bătut măr pe titanul Tiphon, după acele vremuri crîncene domnise un rege vestit cu numele de Arimus sau Arimun. Dar în poezia noastră populară Aram sau Arim este numele unui erou iar vitejii care luptă alături de el se numeau haramini.

Tăblițele de plumb descoperite la Sinaia l-au scos la lumină pe strămoșul neamului get, puternicul Moș Arimin. Numele a fost dus în peninsula italică prin migrația ausonilor fiindcă îl găsim la umbri unde Jupiter în vechile lor legende mai era numit cu apelativul de Ariminum sau Armunus adică al ariminilor. Dar și romanii aveau o zicere aparte pentru Jupiter, numindu-l Ruminus, adică cinstite fețe ale Satanei, un fel de rumun după cum scriu și tăblițele de plumb pe care le-ați făcut dispărute, iar războinicul Marte cel născut în glia geților mai purta epitetul de Arimanios. 

    Scriitorul Marcus Terentius Varro(116 î.e.n. – 56 î.e.n.) în lucrarea De Rerum rusticarum Libri I 2, 7 ne lasă mărturie despre un ținut din peninsula italică numit Ariminum astfel: ,,An non M. Cato scribit in libro originum sic? Ager Gallicus Romanus uocatur, qui uiritim cisAriminum datus est ultra agrum Picentium. in eo agro aliquotfariam in singula iugera dena cullea uini fiunt.” Și penru noi avem: ,,Oare nu Cato cel Bătrîn a scris cinstit despre începuturi astfel? Romanii i-au chemat pe gali în pămîntul pînă în Ariminum cărora, separat li s-au dat acolo ogor și pentru grîu, fiecăruia un iugăr(cam 25 de ari) și cîte zece împreună pămînt pentru viță de vie astfel hotărniciți.”     

     În anul 268 î.e.n., la gura de vărsare a râului Ariminus, intr-o zona care anterior a fost locuită de etrusci, umbri, greci și gali, romanii au fondat colonia Ariminum, care astăzi se numește Rimini.  

     Să vă mai bag o șpangă-n dos jeguri odioase și cin monstruos, zic eu după zisa lor, adică a latinilor din vechime care se plimbau prin Roma, că aceștia îl alintau pe Mithra(cuvîntul înseamnă bonetă în latină) sau Sarmis după glia strămoșească, cu vorbulița Arimanius, și chiar spun că mă las dus de lumina adevărului și tăria timpurilor nepieritoare fie în veci trecătoare și loc de izvod pentru cei curajoși. Și tot cu asemenea vorbă subțire îl descoperim invocat pe Mithra pe o placă găsită la Buda de azi. Adică să ne dumirim mai mult de o leacă, Fiul Omului sau al Luminii cum îl știau geții pe Sarmis sau Mithra era din țara Ariminia sau Arimania, dar baștina mai era numită și Ruminia sau Rumunia, de nu va fi supărarea prea mare pentru adevărul cu care îndrăznesc să vă plesnesc peste rît. Ori aceste denumiri vin din vremea timpului uitat cînd legendele stăteau la sfat de taină cu înțelepți de seamă și nu lepre sau otrepe care au mînjit cinstitul obraz strămoșesc cu căcat jidovesc mai puturos ca pucioasa și mai otrăvitor decît veninul de aspidă.

Însă aceste mituri nu sînt scoase din pălăria lui hocus-pocus, ci ele reprezintă o realitate istorică intrată în legendă și fabulos despre care timpul nu a avut răboj să o treacă la catastif și astfel a rămas povestea fără tiv iar răii s-au pus pe destrămat pînă ce, din uluitoarea comoară a rămas un rahat. De vom avea îndrăzneală și nu luciu cu spoială, atunci vom răsfoi, fără a ne feri, alte foi din vremi uitate și din alte meleaguri unde găsi-vom în tăblițele asiriene din secolul Xlll î.e.n. pe vijelioasele triburi de păstori akhlamu care își țineau sălașurile în nordul Asiriei în munții de la izvoarele Tigrului și Eufratului, sau mai sus și mai împrăștiate ori adunate după vremuri și oameni. Regele asirian Tiglatpilesar l zice într-o inscripție din anul 1112 î.e.n. că a adus la ascultare aceste urdii prădătoare de răuleni ce nu se dădeau în lături de a veni în ospeție la asirienii care nu doreau să le vadă mutrele: ,,De douăzeci și opt de ori am trecut peste Eufrat pe urmele semințiilor akhlamu-arameene, de două ori pe an.” Inscripția prezintă numele triburilor atît cu numele akhlamu cît și arameene ca să ne fie limpede de ce hoțul defilează prin istorie cu nasul pe sus. Numele populației de păstori vine de la akh: lîna tunsă a unei oi + lama: belșug, adică cei bogați în turme. Alții bîntuiți de vedenii și revelații sataniste aproape că au reușit să le fure istoria, deși ei în acele vremuri nici nu existau ca popor, iar mai tîrziu cînd au scos nasul în lume, consemnările i-au amintit ca bogați în lepră, jeg și viclenii. Tiglatpilesar l îi mai numește pe arameeni, armaya, iar țara lor Aramu, adică Arima de la noi. În secolul Vl î.e.n. regiunea respectivă era cunoscută sub numele de Aryanam adică țara ariminilor. Și tot pentru aducere aminte întunecaților, le pun în nas documentele regelui Salmanasar lV(782-722 î.e.n.) unde țara Amuru a arameenilor, este scrisă și Arumu, mai tîrziu fiind menționată și Aramu iar limba pe care o vorbeau neamurile respective se numea aramii, dar în alte texte acești locuitori erau numiți sabei(înțelepți) ca și cei din sudul peninsulei arabice și chiar un trib de pe malurile Istrului! Hopa-tropa, uite-așa, v-am pus încă de-o belea!

Pliniu cel Bătrîn(23-79 2.n.) în Istoria naturală scrie că denumirea națională a sciților și perșilor era aramei după limba greacă și aramani după limba latină, veniți din vechii aramei: ,,Persae illos(Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos”. La fel scrie în Geografia și capadocianul Strabon cu vreo 50 de ani mai devreme despre neamurile scitice din nordul și sudul Mării Negre, deci nici urmă de boială ivrită sau alta născocită la loc întunecos cum s-a făcut în secolele XlX-XX.

     Pentru a vă dovedi cît sînteți de întunecați în suflet și ce venin aveți în gușă împotriva neamului mioritic, dau și cîteva nume de familie românești: Armanca, Armenca, Armencea, Ariminia, Armin, iar Arimie Popa se numea țăranul care a descoperit comoara de cosoni în anul 1803 din munții Orăștiei . Arima este nume de familie și de bărbat la japonezi preluat de la neamul ainu, dar și numele unei localități din prefectura Hyogo din aceeași țară; un munte în Cilicia și un munte lîngă cetatea Troia. Vedeți întunecaților cît de bine se leagă mitologia cu istoria și cu lingvistica adevărată și nu cea latinizată! Dacă eram ieșiți din haznaua latrinității, trebuia să se audă ceva ziceri de Latin, Latinescu, Latineanu dar nici un fel de zumzăială de acest fel nu zbîrnîie pe urdiniș pentru urechile surzilor sau tîmpiților. N-ar fi fost rău nici Latinovici, fiindcă tot ne dau tîrcoale niște fiare turbate ale întunericului satanist. 

În unele legende emeș despre ținutul Dilmun se spune că Enki(strămoșul pămînt sau Pămîntul) împreună cu perechea lui Enlil(ținutul Cerului, povestea era întocmai la vechii egipteni între Geb și Iaho) sînt uniți prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele sau nu sînt omorîte de oameni. Dilmunul este raiul sau grădina lui Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut neamul zeilor și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii, adică din Maica Pămîntească, poveste pe care o știm de la frigienii arimini prin mitul lui Cybele. Dar asemănarea este foarte evidentă cu scrierea despre Eno care s-a urcat la ceruri pentru a primi Legea Adevărului și Dreptății și vede plin de uimire minunile cerești, grădina raiului și izvorul cu apă vie ce curge de aici, precum și iubirea dumnezeiască ce domnește în acest tărîm al veșnicei iubiri dăruită de ziditorul văzutelor și nevăzutelor. Pentru a le dovedi rădăcinile mitului îl aduc de martor pe Dimitrie Cantemir care în Descrierea Moldovei în prima parte a secolului XVlll, ne lasă un crîmpei dintr-o legendă ce amintește de Sovița, o divinitate străveche feminină ce locuia în Ceahlău iar din coasta ei curgea apa sfîntă – izvorul vieții. În alte scrieri de-ale nostre din aceleași vremuri, divinitatea Sovița este amintită sub forma Savela și atunci o găsim foarte ușor în Dio Sabelo de pe tăblițele de plumb ale strămoșilor mei geți, din care mă trag și eu ca getbeget. Vechile scrieri ale românilor amintește această divinitate a strămoșilor noștri și cu numele de Sibila proorocița, Savila și Sevila, ea fiind fecioară.

Revin la legenda emeș care mai spune că în ținutul Dilmun s-a născut neamul duhurilor cerești dar și cel al muritorilor în a noua zi de la pornirea marelui izvod al lui Sîntu din iubirea lui nemărginite. Cum în Făcă-Tora ei spun că i-a pălit revelația cu zidirea lumii în ziua a șaptea, povestea nu are cum să se lege cu cea emeș/sumeriană ci doar să fie trasă prin inelul ivrit și acela jigărit să le fie de mare fudulie. Dar noi avem o asemenea zicere, dată de furi și trădători ca basm sau poveste – întreb atunci de ce ale lor sînt revelații? – unde se zice că Sîntu umblînd el prin lumea încă fără margini și fără chip, unde pămîntul nu se născuse din marea nemărginită, însă din mijlocul ei se ridica pînă în înaltul cerurilor Pomul Vieții. Sîntu se întîlnește cu Nefărtatul și îl pune pe acesta să-i aducă nisip de la rădăcinile Pomului Vieții înfipte adînc în străfundurile mării nemărginte, ca să zidească Pămîntul. În a noua zi de trudă Dumnezeu face Pămîntul și îl așează să plutească pe marea de început. Asta dovedește că emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi, din baștina carpatină mitologia religioasă era conceptualizată foarte bine, iar geții rămași la glie aveau un calendar astronomic unde săptămîna era de nouă zile, poate legat tocmai de Facerea Lumii și nicidecum de tușinarea prepuțiului. Și ne-au păstrat tăblițele de lut ale lor – despre ale geților de plumb s-a cam ales hoția și mișelia – o povestioară cu urcarea la ceruri a unui conducător pentru că a fost vrednic și cu mare iubire față de cele sfinte, luînd mereu aminte că pe pămînt primul gînd pornit spre lume este să faci numai bine iar fapta curată să fie binecuvîntată de Legea Sfîntă a Tatălui Ceresc, părinte firesc a tot ce este în tot și întors în Unu ca izvor nesecat de bine în lumea de lumină. Ne zic legendele adumbrite de uitare și răutatea unor nemernici care se cred buricații neamului omenesc despre Ziusudra(Zin Suddu) care a fost lugal(cu sensul de om mare sau conducător) în Șuruppak la începutul mileniului lll î.e.n. și a fost chemat în ceruri pentru dreaptă judecată: ,,În ținutul de trecere/ în multele Dilmun/ locul unde se înalță Sfintul Soare/ ei l-au pus să locuiască”. Mai dau o variantă a acestui text, păstrat mai bine care spune despre legendarul lugal astfel:

Ziusudra, conducătorul,

Înaintea lui An însuși și Enlil s-a închinat;

Care să-i dea viată cerească,

Veșnicia cerească cu care a fost uns.

În acele zile, Ziusudra, căpetenia,

                      Păstrător a numelui. . . . . și OM,

În muntele de trecere, muntele Dilmun, locul unde soarele răsare,

Ei(An și Enlil) l-au pus să locuiască”.

Restul poemului este distrus de pe tăblița respectivă. Pentru a înțelege mai bine sensul profund al mitului mai propun o traducere al aceluiași text intitulată Răsplata lui Ziusudra:

,,Ziusudra, fiind conducător(primul dintre oameni sau păstor),

a urcat în fața lui Anu și Enlil, sărutînd pămîntul,

și An și Enlil după ce l-au recunoscut

i-au dăruit viață veșnică aidoma unui zeu,

a coborît în el în acest loc viața veșnică pentru a se îndumnezei.

În acea zi l-au făcut pe Ziusudra, păstrător și păstor,

al animalelor mici și al neamului omenesc,

                      trăitor spre est, peste munți, de Dilmun”.     

Adică locul unde s-a urcat el în Rai sau Dilmun, este undeva în vest față de Ki-en-gi, fiindcă textul spune că el va veghea belșugul neamului omenesc și a tuturor animalelor mari și mici de undeva de peste munții din est, iar precizarea ne trimite la un teritoriu sau munte situat la apusul Ki-en-gi/Sumer care era baștina lui Ziusudra. În mitologia lor Dilmun era un loc situat undeva la marginea pămîntului, fiind considerat un munte sfînt situat în cel mai îndepărtat loc al lumii, poveste identică cu țara Magog din Făcă-Tora, situată în nordul cel mai îndepărtat, la marginea pămîntului, iar dacă punem alături cele două ziceri, vedem că ele ne aduc fără șpăngi și baionete sau parale și alte miluiri, taman la toriștea carpatină. Povestea este foarte asemănătoare cu cea a lui Enoh, care fiind credincios în sfînta cruce așa l-a iubit Sîntu încît a fost ales să purceadă în ceruri ajutat de doi îngeri de lumină, pentru a primi Legea Sfîntă după care să se diriguiască neamul lui de oieri iar tărîmul lor să fie binecuvîntat de Tatăl Ceresc ca o Țară Sfîntă. Și hoțomanii greci și-au tras un ce folositor lor și dăunător nouă, ciopîrțind și grecizînd ce au luat, astfel că azi auzim de grădina hesperidelor asemănătoare cu Raiul lui Sîntu sau Dilmun, dar nu avem curajul să zicem nici pîs nici fîs fiindcă antichitatea greacă este temelia culturii europene și dacă le tragi preșul de sub picioare, se duce dracului toată șandramaua, iar tămbălăul pornit la Atena și prin alte agore la fel de gureșe va fi fără margini!

În amintirea acelor vremi fabuloase dar pline de lumină lină, venită caldă și senină de la cel de sus, și adusă de îngeri veghetori și veșnic păzitori ai neamului omenesc, aceștia cuminți și ascultători, cînd încă nu dăduse răul în ei, și-au zidit primul lăcaș în noua patrie închinat lui Anu în orașul Eridug, fiind și principalul lor centru religios. Ori numele templului este compus din eri: rugăciune, a conduce, a însoți, a ațîța focul + dug: a fi ca fierul înroșit; adică locul unde cobora lumina cerească sau căldura lui Utu/Soarele cam așa cum era și în baștina lor rămasă în Carpați unde Kogaionul era sălașul duhurilor de lumină. De aici Platon a luat povestea cu viteazul Er, iar ionii plecînd din Ionia în vestul încețoșat și-au numit noua patrie Er și Eire ca o aducere-aminte a ținutului sfînt/strălucitor pe care l-au părăsit din cauza răutăților altora. Iar actualul nume al Irlandei, păstrează tocmai denumirea legendară veche dar anglicizată, fiindcă au stat mai multe sute de ani sub sabie engleză(Ir + land).

     Într-un text religios emeș, avînd dorul de inimă albastră înstrăinată în arșițele din Ki-en-gi a vremurile trecute, se plînge scribul: ,,Lăsați-mă  să privesc verdele cedrilor(corect ar fi verdele veșnic al copacilor cu sensul de conifere, adică o regiune acoperită de conifere sau un munte înalt), a țărilor neamurilor din Dilmun și Magan(Egiptul de sud sau jos). Să vină să mă vadă, Enki! Să văd locurile de acostare a corăbiilor venite din Dilmun! Să văd corăbiile din Meluhha(Egiptul de nord sau sus) care aduc aur și argint și strălucitoarele lapislazuli din Haraly și lemn scump din Magan și din țara Marhashi(stat la est de Elam, pe platoul iranian) va aduce pietre prețioase să se agațe la piept. Din Magan bărcile vor aduce cupru, diorit piatra puternică, piatră pentru morminte, abanos care să-ți înfrumusețeze tronul puterii tale. Din ținuturile corturilor se aduce lână…, cetatea cu locuințe plăcute Dilmun, trebuie să fie cea mai minunată casă”. Încă un element important pentru aflarea locului mitic, ,,,verdele coniferelor” carpatine, de unde au venit ei în ținutul călduros mărginit de Tigru și Euflat și cînd, după ce mureau, sufletele se întorceau în baștina din cetatea lui Anu sau Sîntu.

     Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoșii emeșilor/sumerienilor au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si că în vechea baștină, au învățat arta de a scrie!!! Numele Dilmun din eme-gi este scris Tilmun în akkadiană și Tylos în greacă, dar numele complet pentru acest tărîm de legende și lumi neștiute din vechile mituri emeș era ,,kur.dilmun.na” sau ,,kur Dilmun na” unde cuvîntul kur din eme-gi poate fi înțeles și ca munte sau țară străină, ori a trăi. Iar cuvîntul Dilmun este compus din dil: catarg, vîrf, înălțime + mun: ascuns, sărat, greu de ajuns. Pentru cuvîntul na avem sensurile de om în viață, bărbat, femeie, stîncă, înălțime, apă, a curge. Dar avem în eme-gi cuvîntul tilmun care înseamnă cinste sau respect, iar tărîmul legendelor emeș mai este scris și Telmun. Toți căutătorii de istorii și istorioare adevărate, dar mai ales revelate fiindcă aici se bat rău apele marii minciuni, nu au reușit să găsească locul cu pricina, unii stabilindu-i niște destinații tare ciudate și imposibil de adus pe calea adevărului, alții mai atenți cu propriul obraz ne spun că numele mitologicului tărîm și munte ar fi fost în funcție de vremuri, în mai multe locuri, dar rup din legendă ,,nevinovații” tocmai caracteristica fundamentală – un ținut al vieții veșnice unde se duceau sufletele celor răposați și trona Dumnezeu.

Nemuțul nostru pripășit în Ki-en-gi avea un duh al scrisului căruia îi spuneau  Me(cel ce proclamă, cel ce este înțelept) dar și Sagi cu sensul de crainic sau prooroc, grație divină. Era scribul divin în mitologia de început a religiei emeș, avînd însă sălaș în insula Dilmun unde se afla și raiul și unde zic tăblițele lor că au învățat taina scrisului. Pe tăblița de plumb 33 descoperită la Sinaia se spune că dage balo a trimis un sol la besii cei veseloși cu ceva misage…! Să le amintesc o zicere care le va supăra rău clăpăugile: sciții din nordul Mării Negre aveau un trib numit saci pe care emeșii l-au scris sa.kas dar referindu-se la populația carpatină martu, condusă de lugal Marte!

     Dar unde era această misterioasă și fabuloasă insulă Dilmun?

Să pornit pe drumul căutărilor cu informațiile venite de la emeși care nu au trecut prin ciurul revelațiilor sataniste și găsim pe o tăbliță de lut de-a lor ce ne spune că templul Nin-Gal a trimis spre apus o corabie în insula Dilmun, călătorie care a durat 2 ani și s-a întors cu aur, minereu de cupru, pietre prețioase și piatră pentru realizarea statuilor și vaselor.

În însemnările cartografice din secolul l al erei noastre ajunse pînă la noi, între vărsările în Istru ale rîurilor Olt și Vedea, fluviul se bifurca și forma în acele vremuri pînă după 1900 o insulă pe care era cetatea Dimum. Cum cea mai veche scriere a fost descoperită la Tărtăria iar tăblițele geților dovedesc fără tăgadă că pe toriștea strămoșească meșteșugul scrisului era foarte răspîndit, insula Dilmun din scrierile emeș este insula cu localitatea Dimum unde s-au descoperit numeroase vestigii arheologice din mileniul lV î.e.n. Pentru că tot aici era și raiul unde se retrăgeau sufletele celor vrednici pentru a se întîlni cu sufletele strămoșilor adică a Celor Mari cum apar în manuscrisele esene, emeșii de fapt păstrau în amintire locul de unde au migrat. Lăsîndu-ne informații că din acest loc aduceau aur, minereu de cupru, pietre prețioase și piatră pentru realizarea statuilor și vaselor înseamnă că această insulă era un teritoriu mult mai mare unde existau munți cu exploatări miniere și cu piatră bună pentru prelucrat dar și numeroase lăcașe de cult și de civilizație unde se scria vîrtos și se venerau anumite duhuri. Dacă venim de pe Marea Neagră spre Galați, vedem aici că fluviul primește apele Prutului care curg din nord. Geografic, teritoriul locuit de strămoșii noștri se asemăna cu o mare insulă pentru că era înconjurat de ape: la nord și vest era Tisa, la sud-vest, sud și sud-est era Istru iar la est și nord-est era Prutul. Prin generalizare insula Dilmun este localitatea Dimum de pe malul drept al Istrului dar și teritoriul locuit de strămoșii noștri unde reveneau la judecata de apoi sufletele celor răposați din îndepărtatul Ki-en-gi. Iar țara Dilmun este întregul areal locuit de Neamul Ales de An/Sîntu din Carpații Păduroși pînă în Peloponez și de la Bug sau Nipru pînă la malurile Ariei! Legenda a fost cunoscută și de greci care ne amintesc în scrierile lor de insula fericiților undeva la gurile Dunării unde se duceau sufletele eroilor să se odihnească. Odihni-i-ar moartea pe toți mincinoșii și făcătorii de revelații și vedenii sataniste!

Geograful grec Dionisie Periegetul din Bitinia, care a trăit în timpul împăratului Domițian(81-96) scrie: ,,Deasupra părții din stînga Pontului Euxin, în drept cu Borystene  se află în mare o insulă foarte renumită închinată eroilor și care insulă este numită Leuce, fiindcă fiarele sălbatice ce se află acolo sînt albe. După cum se spune, acolo în insulă se află sufletele lui Achile și a altor eroi care umblă prin văile lipsite de oameni”. În Cosmografia de la Ravena din secolul Vll, este amintit orașul Tilmun pe Dunăre, termen identic cu cel folosit de akkadieni și alți semiți, și evident o modificare în timp a numelui din Dilmun, în Dimum apoi Tilmun.

Hoțomanii ivriți, plăcîndu-le zicerea arimină, au primit de la Întunecimea Sa o revelație care zice că în ținutul Parvaim(pîrva: oaie cu lîna scurtă + im: pămînt) amintit în ll Cronici ll, era aur foarte mult de unde l-ar fi adus și Solomon pentru împodobirea templului său. Dar făcătura lor ne lasă să credem că în fapt este vorba de o regiune mitică care poate fi identificată cu raiul, pentru că aici este locul de sălășluire a lui Enoh sau Eno după tăblițele noastre. Legenda este asemănătoare cu cea a înțeleptului Ziusudra, numit Utnapiștim în textele akkadiene care așează locul șederii lui într-o insulă sau țară ,,la gurile sau malurile fluviului cel îndepărtat” cum zice epopeea lor Ghilgameș, în ,,locul de unde răsare și soarele”. În mitologia emeș/sumeriană Ziusudra locuia într-un tărîm îndepărtat, cunoscut drept țara Dilmun sau Bar-Bar(cetatea înțelepciunii)!!! Solomonarii noștri se instruiau în cetatea Babar de unde plecau în lume să-i lumineze pe alții cu lumina cerească primită de la Sîntu. 

     Să facem o samă acestor ziceri ca să limpezim apele și mințile: Ziusudra a mers în rai la Anu/Dumnezeu undeva în apusul înnegurat și aici a fost binecuvîntat cu veșmînt de lumină pentru a trăi în slava cerească. Raiul este pe o insulă, un ținut mai întins sau un munte cum ne spun legendele lor și tot de aici au plecat ei în Ki-en-gi ducînd și obișnuința scrisului în noua patrie. Legenda ajunsă în cultura akkadiană spune că insula sau țara Dilmun/Tilmun se află ,,la gurile sau malurile fluviului celui îndepărtat… locul de unde răsare soarele”. Ori documentele din primele secole ale erei noastre amintesc de insula Dimum de pe cursul inferior al Istrului iar în secolul Vll este numită Tilmun, la fel ca în akkadiană. Iar tot ținutul sau țara Dilmun, adică întreg spațiul carpatin mioritic cu Ardealul în centru unde era cetatea lui Dumnezeu/Anu și raiul se află ,,pe malurile fluviului celui îndepărtat… sau la gurile lui”, iar dacă vrem revelații, atunci trebuie să ne lăsăm tîmpiți de minciunile ivriților, a ebraiștilor și altor făcători de făcături sataniste. 

     Dar mai avem un izvor ca să dovedim originea cetății lui Anu – Dilmun – sau a raiului că se află în ținutul nostru. În Europa sînt acele monumente megalitice specifice din mileniile V-ll î.e.n. numite dolmen și care reprezintă un fel de masă formată dintr-o piatră plată așezată orizontal, sprijinită pe două sau mai multe  picioare tot din piatră, fiind morminte colective făcute de comunitățile umane pentru a-și cinsti strămoșii. În limba celtă mormîntul se numea tolmen, apropiat de cuvîntul akkadian ,,tilmun” avînd același rol de loc închinat liniștii celor răposați. 

    În tăblițele de lut ale emeșilor țara Dilmun cu care ei făceau comerț, este menționată începînd cu anii 3200 și o fac pînă pe la 600 î.e.n. Pe o tăbliță descoperită în vechea cetate Lagash(cca. 2520 î.e.n.) sînt înregistrate: ,,corăbii din Dilmun și din alte țări străine care mi-a adus lemn/copaci din pădure”. Nu după mulți ani, lugal Urnanșe din Lagash a lăsat scris pe tăblițele de lut că a adus lemn în Ki-en-gi din țara Dilmun(cca. 2500 î.en.). Pe la anii 2100 î.e.n. lugal Urnammu din dinastia a treia a cetății Ur amintește în tăblițele comerciale că are cale liberă de negustorie cu țara Magan(Egiptul de Sus), de unde a adus cupru în Ki-en-gi. Comerțul cu țara Dilmun a înflorit în perioada Larsa(cca. 2000-1763 î.e.n), după care a decăzut, fiind reluat în perioada kașită, populație de neam arimin ce a stăpînit Ki-en-gi mai bine de 150 de ani pînă la începutul secolului XlV î.e.n. Amintesc aici doi conducători din Dilmun, poate coloniști rumuni ai Bahreinului: Rimun(cca 1460-1450 î.e.n.) și Illi Ibașra, care a fost guvernator kașit pe la anii 1340-1330 î.e.n. Grecii vechi spuneau despre fenicieni că ar fi venit din Tylos, adică Ki-en-gi sau Sumer ori Barhein cum a fost înțeles mai tîrziu.

     Dar avem informații venite și de la akkadieni unde regele Sargon l(2242-2186 î.e.n.) din Akkad/Agade a lăsat mărturie prin tăblițele de lut că a reușit de trei ori să ajungă pînă la Marea de Sus(Marea Neagră) unde și-a spălat săbiile și a încercuit, capturînd cu mîna lui ținutul Tilmun. Poate că aici țara Tilmun este Canaanul, dar cine știe ce surprize ne pot da săpăturile arheologice? Pe la anii 1800 î.e.n. alte tăblițe de lut se referă la o expediție comercială ,,către Dilmun pentru a cumpăra  cupru de acolo”, iar Sargon ll al Asiriei în secolul Vlll î.e.n. se laudă că a ajuns cu granița imperiului său pe malul mării de sare(Marea Moartă) care era în margine cu țara Dilmun, adică Canaan

Dilmun este amintit în perioada kasită a regelui Burnaburiaș(cca 1370 î.e.n.) unde un sol al acestui regat trimite scrisori către superiorul său din țara Dilmun/Tilmun. O inscripție asiriană de pe la 1250 î.e.n. spune că regele acestei țări urmează să i-a în stăpînire și țările Dilmun și Meluha/Egiptul de Jos, precum și Marea de Jos și Marea de Sus, pe care le putem identifica drept Marea Roșie și Marea Mediterană.

     Scrierile de pe tăblițele de lut arată limpede că, cel puțin la început, țările Magan/Makan și Meluha au fost situate în aceeași direcție cu Dilmun, dar aceasta era mai departe – iar mai târziu, situația s-a menținut dovedind trăinicia legăturilor spirituale și de neam. În acest context Bahrainul a fost numai un contor al Ki-en-gi către aceste ținuturi îndepărtate așa cum dovedesc și săpăturile arheologice chiar dacă unii încearcă să strîmbe adevărul după interesul lor.

     În Failaka din Barhein s-a descoperit un templu al lui Imzag, zeul din Dilmun care îi proteja pe negustorii ce făceau călătorii către acest ținut și texte scrise ce vorbesc despre cîștiguri și pierderi realizate în aceste drumuri lungi, dar unii s-au repezit să declare insula ca teritoriul legendar deși el era la numai 110 km de continent și nu se poate vorbi de lungi perioade de navigație.

     În urma săpăturilor făcute în ruinele orașului vechi Uruk s-au descoperit pînă acum mai mult de 4000 de tăblițe de lut, cercetîndu-se numai o parte a incintei lăcașului de cult Eanna. Pe acestea sînt menționate atît topoare de luptă mînuite cu o mînă sau cu două mîini cît și unelte aduse din Dilmun. Dar listele tăblițelor mai precizează și baloți de țesături pentru îmbrăcăminte, dovedind că la sfîrșitul mileniului lV și începutul celui următor, între cetatea Uruk și țara Dilmun existau relații comerciale strînse, de ele ocupîndu-se un demnitar special. Însă tăblițele mai sugerează că numele de Dilmun este atribuit și unor țesături sau unelte și arme din metal, poate pentru a fi etalon calitativ în raport cu produse similare venite din alte regiuni.

     În anul 711 î.e.n. Sargon a zdrobit o coaliție a micilor regate filistene sprijinite de Egipt și cred că inscripțiile se referă tocmai la aceste fapte unde filistenii sînt obligați să recunoască suveranitatea asirienilor. Tăblițele din arhiva regală ne spun că în anul 710 î.e.n. Sargon ,,a primit daruri din partea regelui din Dilmun, o țară care se întinde ca un pește, 60 de ore de mers călare, în mijlocul drumului pe mare către locul unde soarelui răsare.

     În timpul domniei regelui asirian Sargon(722-705 î.e.n.), Dilmun și Magan sînt declarate a fi ,,pe mai departe parte a mării inferioare și există, de asemenea, o trimitere la ,,marea Magan”, aici fiind vorba mai mult de Canaan și Egiptul de Sus, regele Uperi din Dilmun, trimițînd tribut imperiului asirian. În 544 î.Hr., Dilmun dispare din scrierile mesopotamiene atunci când, în conformitate cu un document administrativ, Nabonidus, regele Babilonului, a avut un guvernator acolo. 

     În zorii mileniului lll î.e.n. se văd obiecte în Ki-en-gi care au proveniență sigură din culturile ariene, adică tot carpatine din Mohenjo-Daro și Harappa, comerț care se va dezvolta și va continua o perioadă lungă de timp, civilizația fiind cunoscută și sub numele de Sindhu Sarasvati, primită de la numele celor două rîuri care le-a fost leagăn timp de 1400 de ani. Odată cu secarea rîului Sarasvati pe la mijlocul secolului XVlll î.e.n. aceste civilizații s-au prăbușit. Aici arienii veniți din Carpați au dezvoltat o cultură uluitoare avînd legături strînse cu celălalt neam ce a migrat pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. în Ki-en-gi/Sumer. De aici emeșii primeau lemn pentru construirea corăbiilor ce umblau pe mare, fiind un punct nodal în comerțul cu cele două ținuturi egiptene Magan și Meluha. Corăbiile care circulau pe fluviul Sindhu/Indus se numeau în sanscrită mohanna iar limba română veche mai păstrează cuvîntul mohan pentru omul urît și posac, și mohonie pentru  femeie urîtă și mohorîtă.

     În mitul sumerian Enki și Ninhursag, care povestește despre epoca de început a civilizației emeș în Ki-en-gi, raiul este descris astfel: ,,cioara nu mai țipă, fazanul nu mai strigă, leul nu mai ucide… omul nu spune: «E miezul nopții », ecourile vocii crainicului sau vestitorului sorții nu se mai rostogolesc, cîntăreața nu mai spune elelo, iar în afara orașului nu mai răsună strigăte”. Strigătul veghetorului de pe catargul mare își anunța sosirea în limbi indiene de pe coasta de vest este elelo! Noi avem alelei, cuvînt care exprimă mînie, amenințare, bucurie sau părere de rău.

     În perioada stăpînirii akkadiene asupra Ki-en-gi(2350-2150 î.e.n.), unele sigilii ne înfățișează o zeitate care ține de păr un hoț sau prizonier. Divinitate apare de asemenea, cu piciorul pe o căprioară, dar uneori pe un piedestal mic, purtînd o robă lungă sau un fel de fustă iar pe cap avea o frizură cu coarne sau o pălărie înaltă și cilindrică. El a fost identificat ca fiind zeul Amurru. În texte și imaginile de pe cilindrii sigiliu numele lui este scris d / AN.MAR.TU sau d / MAR.TU(mar-tu: nomad, născut în căruță), și anume, ,,Dumnezeul Occidentului în akkadiană. El este de multe ori vag numit zeul Amoriților din cauza asocierii sale cu textele care scriu despre deșert și stepă. El a devenit fiul lui Anu, zeul cerului și a fost adesea asociat cu Sin zeul lunii, fiind menționat și ca zeu al războiului. Trebuie amintit că în două texte akkadiene se arată despre acești neliniștiți că ,,MAR-TU provin din ghicitori Dilmun”, sau ,,ghicitorii MAR-TU vin din țara Dilmun. În textele descoperite la Ibla sau Ebla(oraș în sud-vestul Siriei la 55 km de Alep, azi numit Spune Mardikh, renumit pentru cele 20000 de tăblițe cu scriere cuneiformă, datate în jurul anului 2250 î.e.n.) populația MAR-TU este menționată în principal în legătură cu pumnalele din metal și prizonierii de război. La începutul mileniului ll î.e.n. apar mai multe dovezi epigrafice și arheologice, unde neamul martu este prezent în istorie, chiar dacă altora zicerea le este dureroasă și de mare supărare.

     Lugal Susin din Ur pe la anii 2034 î.e.n., ridică un zid mare de apărare în partea de nord a Ki-en-gi pentru a-i opri pe nepoftiții martu care se învolburau ca un rîu în tumult peste ținuturile emeșilor. Scrierile numesc populația martu ca venind din  Didanum, regiune situată astăzi în partea de nord-est a Siriei. Pe la noi se găsește numele de familie Didanu și nu ar fi rău se întrebăm ce și cum, poate așa vom ieși din prostie, căutînd și scormonind! În Facerea din Făcă-Tora, Dodanim este fiul lui Iavan și a avut ca urmași pe Elisa, Tarsus și Chitim, adica cetatea Troia cu geții dardani, Tarsus ca una din ținuturile ionilor sau pelasgilor de pe țărmurii de vest ai Asiei Mici iar Chitim sau Getaim cum apar în Vulgata sînt filistenii. În unele texte asiriene și din Ugarit, neamul martu mai este scris amurru – de unde li s-a mai spus și amorei sau amoriți – sau arrumu, cuvînt apropiat de arimoi folosit de Homer și Hesiod pentru o populație din nordul Istrului din țara Arima.   

     Amoriții(amurru sau arrumu) sînt amintiți și în Tora, la Facerea 10,16 ca locuind partea muntoasă din Canaanului, fiind descendenți din Ham după Deuteronom 3:11. Ei sînt descriși ca un popor puternic ,,de statura mare cum ar fi înălțimea cedrilor, care au ocupat terenul la est și la vest de Iordan, iar regele lor, Og(noi avea în nordul Maramureșului cetatea Ung, iar în Ki-en-gi avem orașul Unug semitizat în Uruk), fiind pomenit împreună cu neamul său, ca ultima ,,rămășiță a Refaiților”(Deuteronom 3:11). Dar ,,refaim” sînt populația din Canaan ce a ajuns în acele locuri plecînd de lîngă munții Refa, Rifa sau Ripha cum au scris latinii, adică spre lumina noastră și încrîncenarea întunecaților, munții Carpați unde băștinașii geți din est se mai numeau carpi, și care ajungînd pînă în peninsula arabică, acolo s-au numit carbi. Folosind în Făcă-Tora lor numele de refa + im care înseamnă pluralul, jegurile ivrite s-au dat de gol cînd și-au ticluit monstruoasa scriitură prin care au urmărit să se pună moțul neamului omenesc iar pe noi să ne scoată în afara istoriei. În secolele ll-l î.e.n. ivriții erau vorbitori de limbă greacă iar majoritatea covîrșitoare a populației nu mai cunoștea limba ivrită, atunci traducîndu-și ei textele sacre în limba adoptată ce le devenise limbă liturgică. Intrînd sub ocupație romană în anul 63 î.e.n. ei s-au pus pe învățat limba noilor stăpîni, așa se explică și denumirea latină a munților Carpați apărută în Fără-Tora lor satanistă. Populațiile amoriților din textele ivrite – mai corect refa, geta sau arrumu –  par să fi ocupat inițial regiunea se întindea de la vest, înălțimile Mări Moarte(Facerea 13,8 și 14,7) pînă la Hebron(Deuteronom 3,8; 4,46-48), îmbrățișând Galaadul și Basanul, cu valea Iordanului pe partea de est a râului, țară a ,,doi împărați ai Amoriților”, Sihon și Og, cele două stătulețe fiind independente. Dar neamul arrumu era și în Ierusalim, fiind numit în scrierile lor iebusiți. Partea sudică a muntilor din Iudeea este numită ,,muntele Amoreilor” după cum ne zice în Deuteronom 1,7,19,20. Dar tot prin ținuturile pomenite de scrierile vechi din regiune, ca fiind locuințele neamului martu, textele hitite spun că sălășluiau neamurile de păstori arimini, kabiru, amintiți de vechii greci în zeci de lucrări. În Gaza de azi avem orașul Abasan-al-Kabir, astfel înveșnicindu-și filistenii/khabirii amintirea pe acele locuri cu o istorie falsificată în totalitate de către pricepuții ivriți în antichitate și fioroșii cazari în prezent.

În scrierile emeșilor, țara Amuru sau Arumu a fost scrisă numai Mar-tu, și asta începînd aproximativ cu anii 2400 î.e.n., teritoriul fiind plasat totdeauna în vecinătate, către apus, aici incluzînd ținuturile Asiei Mici pînă al Marea Neagră și Marea Mediterană precum și cele ale Palestinei.

Vechimea neamului martu în informațiile venite de la emeși, apare la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. cînd lugal Enmerkar ca fondator al cetății Unug/Uruk zice că a avut legături cu stăpînul din Aratta. Într-un alt text cunoscut sub numele de Lugalbanda și pasărea Anzud, ne descrie cum neamul martu a apărut în ținuturile stăpînite de  Enmerkar, scrierea fiind făcută la împlinirea celor 50 de ani de domnie neîntreruptă. Pentru oprirea năvălitorilor la granițele din nord, Enmerkar hotărăște construirea unui zid care să împiedice vizitele cetelor de prădători. Regele Naram-Sin ne lasă mărturie că i-a liniștit cu sabia pe acești răuleni pe la anii 2240 î.e.n. care își aveau sălașurile în nordul Siriei, iar urmașul său a dus lupte crîncene cu aceste populații de păstori transhumanți.

     Amurru/Arrumu și Martu sînt denumirile care apar în textele akkadiene și eme-gi/sumeriană, divinitatea supremă a acestei populații de păstori. El a fost zeul protector al orasului emeș Ninab, a cărui loc încă nu a fost descoperit, divinitatea fiind descrisă uneori ca un cioban și fiul al lui Anu, purtînd și numele de ,,stăpîn al muntelui” și ,,cel care locuiește pe muntele strălucitor”, întocmai cum era muntele sfînt al geților, Kogaion. La vechii umbri Jupiter mai era numit Ariminum sau Armunus, iar războinicul Marte, era invocat cu numele de Arimanus. 

     Dar nu totdeauna relațiile dintre emeși și neamul care locuia în țara Martu erau încordate și lecuite numai de ghioagă, fiindcă unele tăblițe de lut spun că neamul martu, era un popor ales de Anu iar în vremea cînd oamenii și duhurile cerului trăiau în armonie, îngerii umblînd pe pămînt venind din ceruri, au observat cu jind că fiicele pămîntenilor sînt foc de frumoase și rău le dă ghes la inimă! Zăpăciți rău de dogoarea soarelui și a ofului pentru mîndrețele de fete, s-au lăsat în păcat luîndu-le de soții, inclusiv căpetenia lor care se numea Marta sau Martu iar din această încrucișare s-a născut un neam de oameni mai înalți și mai isteți, numiți urieși/giganți.

Odată pătrunși în lumea emeșilor, populațiile martu sau arrumu, s-au lăsat de rele și s-au apucat de negustorie așa cum arată mai multe texte, numindu-i ,,alik  Dilmun” fiindcă schimbul lor de mărfuri se făcea în special cu această țară foarte îndepărtată. În limba română veche cuvîntul alic înseamnă pietricică, cu referire la practicile din acele vremuri cînd greutățile de măsură și cîntărit erau pietre de forme speciale, iar cele din Dilmun fiind considerate demne de încredere pentru schimburile făcute. Scrierile cu caracter economic venite din perioada Ur lll și care cuprind secolele XXl-XX î.e.n. arată că populația martu făcea comerț intens cu ținutul Dilmun. Este o certitudine istorică dovedită de scrierile emeș că populația martu era legată de Dilmun, iar eu arăt că în fapt neamul martu, erau o parte a neamului mioritic ce a migrat în Asia Mică în prima parte a mileniului lll î.e.n. sau chiar mai devreme, de unde ajungea ușor atît în Ki-en-gi în sud cît și în baștina carpatină din nord-vest.

Dar scrierile care amintesc de ținutul Dilmun pe o perioadă istorică de peste 1600 de ani, modifică locația acestui loc mitologic unde se duceau sufletele pentru viața veșnică și care era și baștina emeșilor, ajungînd în timp numele să reprezinte etaloane calitative de marfă sau alte locuri unde corăbiile aveau opriri pentru a cumpăra aceste bunuri. Teritoriul Dilmun a fost menționat în majoritatea scrierilor ca fiind un ținut foarte îndepărtat de unde ei aduceau anumite bunuri.

Amintirea neamului martu, acești răuleni arimini plini de șotii și cu dor de ducă se păstrează în limba română veche, prin cuvintele mardi: a trage cuiva o bătaie zdravănă, a bate, a lovi; mardeală: bătaie; mardeiaș: bătăuș; mardei: bani; martac: stîlp la bordei și martă: catarg. Romanii și-au pus în vechea lor mitologie, călăfătuită după cea dusă de ceata ausonilor carpatini în peninsula italică, pe Marte ca zeu al războiului, care își avea baștina în Getia, iar povestea au scris-o chiar ei! 

     În timpul domniei lui Gudea(2164-2144 î.e.n.) din Lagaș, Kazallu, era un oraș situat la apus de Ki-en-gi, undeva în țara Martu. Marda este un oraș în Cisiordania de azi, iar în Gaza este al-Kahabir, o amintire de netăgăduit a neamurilor de păstori arimini pe care jegurile sioniste încă nu au reușit să o șteargă din mentalul colectiv local. În româna veche cuvîntul marda înseamnă rest sau rămășiță, adică în Canaan erau numai puțini din acești martu, dar și-au întemeiat un cămin al lor numindu-l după cum își spuneau ei între ei și după țara pe care au părăsit-o. Încă o ,,rămășiță” a neamului arimin pripășit prin acele locuri, este amintită în scrierea mozaică Ioșua, care zice că viteazul lor scos din vîrful îndrăcitei pene, a trecut Iordanul și a luat la măcelărit pe băștinași printre care și ,,12,16 împăratul Macheda” poate un vrednic urmaș al lui  Macedon, fiul lui User/Osiris sau a macedonilor din nordul Ahaiei, adică acolo unde istoria pute îngrozitor de atîta făcătură.

     Să ne învrednicim a căuta urmele din vechime și a cuvîntului Getia, așa cum l-au scris alții în urmă cu vreo 3400 de ani, fiindcă aici în toriștea străbună hula și pupincurismul țin loc de orice dovadă sau logică a bunului simț în istoria noastră falsificată și batjocorită de fel de fel de trădători de Neam și Țară. 

     Pe la sfîrșitul secolului l î.e.n. Diodor din Sicilia propunîndu-și a scrie o istorie a lumii din imperiul roman așa cum o dorea orice grec sau elenist, ne-a lăsat jupînul Biblioteca istorică, unde găsim pentru nevoința adevărului o spusă despre pornirea lui User/Osiris de a cuceri pămîntul și a ține tot neamul omenesc sub ascultare, luîndu-și făloasele odrasle cum se scrie la catastiful amintit în Cartea l,XVlll: ,,Se spune că Osiris, în expediția sa, pornise împreună cu doi fii ai săi; Anubis și Macedon, bărbați însemnați prin vitejia lor. Și unul și celălalt purtau armuri uimitoare și făurite din pielea unor animale a căror îndrăzneală încercau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Macedon purta o piele de lup. Și iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.” Aici zicerea ne lasă într-o mare nedumerire; dacă în Egipt nu era nici urmă de lup, de unde și-au luat ei năravul de a se identifica cu fioroasa fiară? Și am să răspund tot eu fiindcă Diodor nu mai are cum, cultul a fost dus odată cu migrarea carpatinilor pe malurile Nilului către sfîrșitul mileniului lV î.e.n. iar povestea era păstrată de către preoții egipteni și pe vremea iscusitului istoric ce meșteșugit ne-a încondeiat în istorioara lui!

     Luînd oștirea lui Osiris în stăpînire și ținutul Palestinei, spune Diodor că a fost învrednicit pentru: ,,Cîrmuirea acestor părți ale Egiptului care se află lîngă Fenicia și mare, Osiris a încredințat-o lui Busiris… Busiris – zice-se că ar fi fost întemeietorul orașului căruia egiptenii îi spun Diopolis.” Să ne lămurim cu acest ținut care este lîngă Fenicia și mare, adică Palestina de la sud, scrisă în însemnările lor și PRST iar dacă ne încumetăm să punem vocalele așa cu trebuie, auzim cuvînțelul cunoscut nouă ,,părăsiți”, la fel cum era și neamul martu din cetatea Marda, o rămășiță sau cei uitați de grosul neamului get din baștina carpatină. Cît privește acel oraș sfînt clădit de Busiris încă nu i-am dat de urmă după zapis, dar după gîndul iscoditor trebuie să fie Gat fiindcă era zidit într-o țară sfîntă și în direcția asta ne vor lumina informațiile de mai jos.

     Dar avem numele neamurilor arimine din Palestina într-un text din timpul pir-o Kamose, ultimul al dinastiei din Teba înaintea ocupării Egiptului de către hicsoși pe la 1750 î.e.n., care îi pomenește pe locuitorii Palestinei cu numele de ,,Chietain de Retienu” adică Keta sau Geta din Canaan. Cînd buricații întunericului și sutașii Satanei plini ochi de elenism și ură nemărginită împotriva neamului get s-au pus să falsifice istoria și cultura strămoșească, ne-au scris în Vulgata Getaim iar în greacă Chitiim, unde particula im în ivrită arată pluralul.    

     Pe o prismă descoperită în fosta cetatea a filistenilor Lachis, oraș situat aproape de muntele Hermon care făceau un intens comerț maritim, dovada arheologică are pe fața sa, alături de numele piro al Egiptului Amenhotep ll(1435-1420 î.Hr.) și numele zeului Ptah, fiind numit cu titlul ,,Domnul du Gittisau Gaat. Titlul du Gitti pe care îl purta zeul, cred că vine din vechile cuvinte arimine diu sau die de pe tăblițele de plumb cu sensul de sfînt. Cuvîntul du a fost găsit și în textele descoperite la Serabitṭ, subliniind că Ptah este adesea numit ,,Domnul eternității” sau ,,Unicul veșnic”, adică o divinitate unică sau un fel de monoteism înaintea celui plăsmuit de ivriți care în fapt este un politeism falic chiar după spurcatele lor texte pretins revelate. Serabitț este un sit arheologic în sud-vestul peninsulei Sinai unde au fost descoperite la sfîrșitul secolelor XlX 30 de propoziții scurte incizate cu semne asemănătoare hieraticii egiptene. Aici au fost mai multe mine unde s-au exploatat turcoaze o lungă perioadă de timp cînd ținutul se afla sub stăpînirea egiptenilor.

     Dar Gat a fost o cetate a filistenilor amintită de mai multe ori în 1 Samuel 17, și ll Samuel 21,19 unde Goliat a fost bătut măr și ucis tot de mai multe ori cînd i se întărea fibra piticaniei ivrite David, numele fiind folosit și pentru alte locuri din vecinătate, cum ar fi Carmel Gat, deci atît un centru de putere cît și un teritoriu care purtau același nume. Iar  Gitaim au fost un popor filistean amintit în Neemia 11,32 și Samuel 4,3, unde dacă îndepărtăm particula im care arată pluralul, avem taman denumirea baștinei carpatine așa cum apare scrisă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Un gitit/giti este o persoană din Gat/Gitta așa cum ne-au lăsat mărturie peste timp și textele descoperite în situl egiptean de la Amarna. Acesta este o vastă regiune arheologică egipteană care reprezintă rămășițele vechiului oraș construit de către faraonul/pir-o Akhenaton pe la sfîrșitul anilor 1353 î.e.n. și abandonat la scurt timp după moartea acestuia.

     Ca să-i întunec și mai rău pe feciorașii Satanei, le spun că în Banatul de cîmpie din vestul României, există și azi localitatea Gat care face parte din comuna Ghilad fiind situată în apropiere de Ciacova, iar ca să ajungi aici trebuie să treci pe lîngă pădurea Macedonia. Ce ziceți întunecaților: v-am astupat goarna pe vecie?

     Din datele prezentate mai înainte este dovedit ca un adevăr de netăgăduit că baștina carpatină a fost numită de unii ca un ținut mitologic, Arima unde s-a născut neamul omenesc. Alte surse, în special cele latine și asiriene, prin apelativele folosite pentru unele divinități sau popoare, menționează derivate din Ariminia ca a doua denumire mitologică, întocmai cum ne spun și tăblițele de plumb descoperite la Sinaia unde îl găsit pe Moș Arimin. Și intrînd în istorie, avem informații cu nemiluita și pe alese pentru ținutul Dilmun, ca insulă, țară și spațiul ceresc unde se retrag sufletele celor vrednici. Iar izvoarele egiptene amintesc despre Palestina ca Sfînta Getie sau du Gitii așa cum apare și pe tăblițe. Hoțomanii ivriți ne-au scris Getaim ca să nu mai știe lumea ce neam ar fi acesta după revelațiile Satanei. Ce am arătam mai sus este numai istorie, fără revelații, incantații, conspirații și alte trăiri inițiatice ale întunericului.

     Să ne lămurim și cu denumirea de Dacia pentru țară și daci pentru Neamul Scoborîtor din Zei. Daci ne-au numit ticăloșii romani cînd au luat la hăcuit cu sabia toriștea neamul arimin apoi statul get sau Dio Geta, începînd cu Macedonia, Panonia, Tracia, Moesia și o bună parte din Getia. Așa au apărut strămoșii mei geți în scrierile romanilor începînd cu partea a doua a secolului ll î.e.n. sau mai sigur cu începutul secolului l î.e.n., deci să ne luminăm cît de tîrziu apare numele de Dacia față de cel de Getia, Gitii sau Geta.

      După ce iudeo-cretinii au devenit stăpînii imperiului roman, au pornit acțiunea de scoatere în afara istoriei a culturii și fapte geților fiind înlocuiți cu goți iar după secolul Vl prăpădul a fost nemărginit. Astfel ne-am trezit cu o Dacia prin Danemarca și de acolo au zburat fel de fel de stoluri aiuritoare fără a avea vreo legătură cu istoria noastră. Numele de Dacia pentru Danemarca folosit în secolele X și Xl, vine de la faptul că o parte dintre goții cu care au conviețuit geții la est și vest de Carpați, întorcîndu-se în patria lor, și-au spus daci adică cei veniți din provincia romană Dacia, iar iudeo-creștinii au accentuat acest fenomen ca să-i poată înlocui cît mai ușor pe geți cu daci, sau goți cum a făcut și priceputul episcop iudeo-cretin Iordanes. În secolul XlX cînd am început și noi să ne căutăm rădăcinile strămoșilor, am fost iarăși păcăliți de întunecații iezuiți prin cuibarul satanist numit ,,școala ardeleană” apoi de către scorțoșii istorici germani care căutai potcoavele de la caii morți ai goților prin toriștea carpatină, dar marea nenorocire ne-a venit de la cazarii care doreau să-ți stabilească o ,,stație” de odihnă la est de Carpați. Și atunci tartorii masoneriei mondiale și părinții Alianței Universale Israelite, Cremieux și Montefiori au făcut o vizită la București în iarna 1866-1867 pentru a le cere preasupușilor masoni mioritici să înființeze o Academie care să dovedească faptul că românii sînt veniți de la mama dracului și au trecut Dunărea în nord prin secolul X dar nu erau decît o adunătură de tîrîtură care nu au nici o legătură cu geții sau dacii, fiindcă pe aceștia îi spintecaseră romanii pînă la unu. Așa a apărut în luna iunie 1867 Societatea Academică Română ce va deveni peste cîțiva ani Academia Română. Această instituție și-a propus de la început cunoașterea și cercetarea istoriei, limbii și culturii românilor iar cum a făcut-o numai după porunca dușmanilor noștri, o poate constata oricine lipsit de frică și supușenie. Iar cine nu înțelege nimic din zicerea de mai sus, îi spun să studieze istoria adevărată a Partidului Comunist din România înființat de aceleași lepre cazare și care au avut ca scop principal transformarea poporului român într-o adunătură de robi bună numai pentru bici și ham iar cînd va obosi va fi aruncată în afara istoriei.

     Unii dintre oamenii cu inimă curată față de neamul din care veneau – Cezar Bolliac, M. Eminescu, B. P. Hașdeu, N. Densușianu și N. Iorga, au demascat această crimă pusă la cale împotriva identității poporului român dar cum țara era condusă de masoni, indiferent că erau conservatori sau liberali, acțiunea de falsificare a identității noastre spirituale și istorice a continuat și continuă și azi chiar cu mai mare înverșunare. După 1990 mai mulți pricepuți în ale istoriei s-au pus ei la clocit revelații și fel de fel de incantații descoperind, sub anumite inspirații că numele de Dacia vine de la zeul arienilor Dakșa, care și-ar fi zidit pe pămînt un neam ales. Dacă ar fi așa, atunci cei din textele sanscrite trebuiau să se numească daci, dar ei și-au scris identitatea numai aryas. Iar dacă povestea s-ar fi întîmplat aici în ținutul Carpaților, deși ei sînt susținătorii indo-europenismului, în textele grecilor care vin de prin secolele V î.e.n. neamul mioritic trebuia să fie numit dac și nu get, iar egiptenii cărora încă nu le-a frecat nimeni muștiucul pentru ceva minciuni, ar fi trebuit să cînte și ei la țiteră tot daci și cotcodaci, dar nu au făcut-o. Așa că, în fața argumentelor pe care le-am prezentat în acest text, ar trebui și cei mai furioși daciști, să-și caute alt loc unde să-și verse năduful, nu pe nenorocita noastră de istorie, pe care alții au falsificat-o cu atîta pricepere de nu mai putem înțelege nimic. Ei sînt numai niște veniți și întîrziați în această mocirlă satanistă din care poporul român va ieși numai prin lumina adevărului și niciodată ,,calea dacistă”, ce slujește în fapt răului făcut de fiii întunericului cu atîta meșteșug împotriva noastră. Cuvîntele ,,daci” și Dacia folosite de romani din secolul l al erei noastre la adresa strămoșilor noștri, cred că vin de la cuvîntul dage care înseamnă frăție, adunare, confrerie sau de la dag: strălucitor, luminat + gia: pămînt, a se reîntoarce, a fi îndreptățit, nobil mîndru, fată, iubită; cu sensul larg de pămînt binecuvîntat de divinitate sau Țară Sfîntă. Am să amintesc numai cîteva ziceri spre a le aduce aminte și celor surzi și orbi că totuși avem destule informații ca să ne rescriem istoria dar în lumina adevărului dovedit și nu cel revelat unor inițiați sau înțelepți ai întunericului.  

     Cato Maior sau Cato cel Bătrîn(234-149 î.e.n.) în lucrarea sa Origines(Întemeieri) elaborată spre bătrînețe scrie despre strămoșii noștri următorul Adevăr: ,,Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”. Și după zicerea noastră, adevărul ajuns la noi de la cinstitul roman sună așa: ,,Geții aveau deja o scriere cu multă vreme mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cîntau, în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor; așa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei”. Din aceste spuse ale cinstitului roman trebuie să ne intre în cap odată pentru totdeauna că pe la mijlocul secolului ll î.e.n. dar și în următoarele, romanii ne spuneau încă GEȚI iar numele de ,,dac” a apărut mai tîrziu în scrierile lor și nu putea fi numele identitar al strămoșilor noștri. 

     Romanul Trogus Pompeius, care și-a dus viața prin sec. l î.e.n. ne-a lăsat scris în Istorii filipice că ,,regele geților Tanaus a bătut pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului”. Vedem că scriitorul roman nu suferea de vreo vedenie în secolul l î.e.n. și a scris că neamul geților era mare și tare încă de prin secolul XVlll î.e.n. și aveau un rege curios să-și vadă rudele din depărtare! Povestea este reluată de Iordanes pe la mijlocul secolului Vl al erei noastre, dar îndrăcitul episcop iudeo-cretin a schimbat o literă din numele poporului care năvălise în secolul XVlll î.e.n. în Egipt și astfel i-a făcut dintr-o pană satanistă pe geți drept goți și contemporani cu pir-o de pe malurile Nilului din perioada de început a imperiului de mijloc. Către sfîrșitul secolului l î.e.n. cuvîntul ,,dac” apare în textele latinilor la poetul Horațiu(65-8 î.e.n.) cînd imperiul roman a ajuns vecin cu imperiul get condus de Boero Bisto și urmașii săi.

     Capadocianul Strabon(63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în lucrarea Geografia la Vll,11 finanțată de romani despre lumea din imperiu și din vecini, ajungînd pînă la noi informații despre  geți și mato al lor: ,,Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Și, prin muncă necontenită prin cumpătare și disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare și să supună geților toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniștească, cînd l-au văzut trecînd cu îndrăzneală peste Istru și să devasteze Tracia pînă în Macedonia și Iliria, să pustiească pe celții amestecați cu tracii și cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir și ul tauriscilor”. În altă parte el spune că îi numește geți pe cei din cîmpie iar daci pe cei din apusul munților Ripha, de unde vedem că în acele vremuri etnia și locul de baștină erau rău amestecate de către romani ca să nu se mai știe originile adevărate ale Neamurilor. În capitolul SCIV, 7, 1-2, după ce scrie despre viforosul mato care i-a pus pe gînduri pe romani și ,,lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților”, identitate etnică pe care ne-o cunoștea toată antichitatea, la VII, 5, 2 folosește și numele de ,,daci” atunci cînd scrie despre neamul nostru strămoșesc. Aici găsim fără putință de tăgadă că ei știau despre ,,trecutul îndepărtat al geților” despre care noi cei de azi nu știm nimic fiindcă a fost falsificat în întregime de pricepuții greci dar mai ales de către sataniștii iudeo-creștini după ce au ajuns stăpînii imperiului roman la anul 380.       

     Poetul latin Ovidiu mazîlit la Tomis și care a trăit printre strămoșii noștri cam 10 ani, pînă în anul 18 al secolului l al erei noastre, scrie în Tristele lV,1: ,,Cea mai mare nenorocire este pentru acela care a fost totdeauna în gura poporului să trăiască între bessi și între geți”. Iar în Ponticele scrie despre strămoșii noștri la lV,2 așa: ,,Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigur că și el ar fi devenit get.

    Mai avem o mărturie tot așa de curată de la un alt roman Pliniu cel Bătrîn – mort în anul 69 e.n. în urma erupției Vezuviului – care în scrierea Naturalis historiae(Istoria naturală) la capitolele XXV-XXVl, ne lasă date despre baștina strămoșilor noștri și a unor vecini astfel: ,,De la aceasta în lungime către ținuturile scitice, sînt popoare, vecine totuși, însă diferite pînă la litoralul(Mării Negre): Geții, cărora romanii le spun daci; de altfel, Sarmații cărora grecii le spun Sauromați…” Din acest citat este limpede că romanii și grecii ,,botezau” popoarele vecine sau mai îndepărtate după propria limbă fără a ține seama de felul cum se numeau acestea. Mai este nevoie de vreo altă mărturie care să dovedească cum a apărut cuvîntul ,,dac” în cultura antică și cine îl folosea?

   Latinul Suetonius(69-130) care și-a scris spre bătrînețe lucrarea De Vita Caesarum, într-un scurt pasaj din bibliografia lui Octavian, LXIII, povestind despre felul cum a ajuns fiica acestuia să fie propusă soție regelui geților, găsim textul în latină: ,,dein Cotisio, regi Getarum), care ne dovedește fără putință de tăgadă că și în  prima parte a secolului doi al erei noastre, unii romani ne știau ca neam get, și nu altceva. Și în paragraful LXIII, 4 cînd scrie cu cine s-a luptat împăratul roman Octavianus Augustus la Istru, ne luminează că geții erau conduși de regele lor Coson ,,Cosoni Getarum regi”. Și aceasta este o fărîmă din istoria noastră adevărată, nu cea revelată sutașilor întunericului.      

     Cam în același timp grecul, Dion Chrysostomos în discursul din anul 97 e.n. ținut la Olimpia, spune că: ,,Se întîmplă că am făcut o călătorie lungă drept la Istru și în țara geților sau a misilor așa cum îi numește Homer și cum e numită astăzi populația”. Adică înainte cu cîțiva ani de cotropirea romanilor asupra Getiei, se știa că exista o ,,țară a geților” și tăblițele ne spun că era chiar pămînt sfînt, adică Die Gitii(Dio Geta), iar poporul se numea get și nu derbedeu sau sula cum au ajuns românii de azi! Adică și pentru orbi este mai mult decît limpede, la sfîrșitul secolului l al erei noastre, antichitatea îi numea pe strămoșii noștri GEȚI întocmai cum apare și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și nu daci. Dar pe tăblițe apare de 17 ori scris numele de rumun în diferite variante și care a definit identitatea strămoșilor noștri alături de cel de get, cum voi arăta în continuare: T 19  MOΣ APΥMΥN OΣ – ultimul rînd(Moș Arimin os; Moș Arumun os, adică tare sau puternic – a fost strămoșul ancestral al neamurilor de păstori carpatini și din această rădăcină lingvistică au ieșit armîn și rumun, iar mai tîziu în feudalism avem rumîn.) În vechea limbă din mielniile V-lll î.e.n. cuvîntul ari însemna lăudat, merituos, strălucitor iar min avea sensul de soț, soție, putere regală, faimă nemărginită. T 31 PUMUNO – RUMUNO(primul rînd); T 32 PΥMΩM – RIMON(rîndul doi mijloc); T 36 PΥΩMΥΩNU – RUMUNU(rd.1 și 2); medalion volumul ll pagina 528 PΥOMVN- rumun(rd. 5-6); T 47 PIOMVNO – RUMUNO(rd.2); T 50 PΥOMΥONV- RUMUNU(rd 3); T 55 PVMVNV-RUMUNU(rd. 4 de jos în sus); T 57 PϒΩMϒΩNO-RUMUNU(rd. 4); T 64 PVMYNO -RUMUNU(rd. 4); T 65 POMVNO-RUMUNU(rd 1-2); T 66 PIOMYON – RUMUN(rd 2); T 68 PIOMVNO – RUMUNO(rd. 2); T 70 PVMVNV-RUMUNU(rd. 2); T 71 PVMVNO-RUMUNU(rd. 4); T 73 PVMYN-RUMUN(rd. 3); T 74 PVMVNY – RUMUNI(rd. 2). Niciodată pe tăblițe geții nu au scris că își spuneau daci cum pretind azi unii, ducînd numele în străfundurile istoriei astfel ca orice adevăr legat de strămoșii noștri să poată deveni o bășcălie.

     Dar mai este o ciudățenie care trebuia să ne dea de gîndit asupra ceea ce punea la cale Academia Română, popoarele Europei cînd scriu despre noi nu folosesc cuvîntul român, nici chiar cele de pretinsă origine latină și dau spre exemplu: francezii ne scriu roumain(rumen); spaniolii ne scriu rumano; italienii ne scriu rumeno. Și alții din jurul nostru sau mai depărtați păstrează rădăcina rumun cum sînt lituanienii cu rumenijos, rușii cu rumînski și polonezii cu rumunu.

     Appianus Alexandrinus(95-165) de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefață scrie că romanii străpînesc ,,și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci”. Scumpul nărav al celor ce au scris istoria învinșilor și au falsificat-o cum au vrut, se vede și în acest citat, folosit peste secole de fel de fel de neisprăviți ca să ne arate că sîntem altceva decît ne spun unele izvoare nemăsluite sau cum ne simțim noi.         

     Dio Cassius(155-240), nepotul lui Dio Chrysostomos a scris o Istorie romană unde lasă despre strămoșii noștri atît informații corecte dar și unele false după năravul învingătorilor ca să arate că orice cioară poate deveni porumbel. La LI, 22 găsim următoarele date despre geți, daci, sciți: ,,aceia locuiesc pe ambele maluri ale Istrului”, cei care locuiesc în dreapta fluviului și fac parte din prefectura Mysiei îi numește mysieni, iar pe cei ce vin mai în sud, adică în Tracia îi numește  ,,daci sau geți sau traci”. Tot la el mai găsim afirmația că din nordul Istrului în vremuri uitate de istorie a fost o migrație în sud pînă în munții Tracia, ,,căci poporul dacilor își stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope.” Despre luptele pe care romanii le-au purtat cu acești geți sau daci în anii  55 î.e.n. a scris: ,,În timpul acesta M. Crassus este trimis în Macedonia și Grecia să se lupte împotriva dacilor și bastarnilor…Aceștia sînt socotiți ca sciți.” În text vedem că strămoșii noștri apar cu numele de daci, geți, traci și sciți, deși chiar el spune că sînt un singur neam, dar locuind în ținuturi diferite și nu popoare diferite! 

   Filozoful Iamblichos, ce a trăit în timpul împăratului Constantin murind în anul 333, în lucrarea Viața lui Pitagora scrie așa despre Zamolxe al geților:. ,,Zamolxe fiind trac și sclavul lui Pitagora și eliberîndu-se, s-a întors între geți și le-a dat legi, după cum am arătat mai înainte, chemîndu-i către bărbăție și convingîndu-i că sufletul este nemuritor… Și acesta învățînd pe geți și scriindu-le legi, a fost socotit de ei ca cel mai mare zeu”.   

     Ștefan din Bizanț, pe la anii 520 scrie un lexicon intitulat Nume de popoare și spune despre strămoșii noștri geți că locuiau în ,,Getia, țara geților”. Eu nu mai am nimic de adăugat, dar nu mă îndoiesc despre cei care știu că minciuna este cel mai puternic adevăr dacă este repetată fără oprire, că vor mai găsi ceva de zis! 

     Regatul ostrogot, ultima structură statală puternică a geților și goților din peninsula italică este cucerit în anul 555 și se pornește din partea iudeo-creștinilor care erau acum pe cai mari și chiar înaripați, o aprigă acțiune de falsificare a istoriei popoarelor Europei, fiind stăpînii absoluți ei puteau scrie ce le poftea inima, iar împotriva geților chiar asta au făcut. I-au înlocuit cu daci și goți, urcînd ambele neamuri și în ținuturile nordice pentru a nu mai înțelege nimeni nimic! 

     Cum toți am fost îndobitociți cu otrava latinității iar mai tîrziu a slavismului, nu cred că o nouă născocire va face bine adevărului ci numai celor care au scos-o la aer și chiar mai mult celor care ne-au falsificat istoria. Este greu să ne debarasăm de minciunile sedimentate în mintea noastră, dar nici nu putem merge mai departe cu falsuri ticluite de Militia Cristi, după ce au devenit stăpînii imperiului roman.      

     Că sînt mulți ,,daciști” oameni de bună credință care vreau să știe adevărata istorie a geților și a urmașilor acestora, românii de azi, eu nu-i pun în discuție pe aceștia, pe unii îi cunosc și îi respect pentru dorința și munca de a se afla adevărul chiar dacă uneori nu este cel așteptat. Dar avem și alții care vreau să ne scrie istoria adevărată după propriile idei fără a le lega de dovezile materiale și epigrafice, ci numai inspirîndu-se din propriile inspirații.

 

 

Constantin Olariu Arimin

 

Mai 2012

 

 

   

 

 

 

 

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *