Interesant, o alt istorie ascuns de marii istorici ai Institutului de Istorie Naional

Intre Ardeal si Banat pe de o parte si Moldova este o diferenta vizibila de bogatie. Taranii din Banat sint mult mai asezati, au case mai mari si mai frumoase si gospodarii bine inchegate. Aceasta situatie nu poate fi contestata.

Dar ce a facut sa apara aceasta diferenta ?? Eu ma abtin in a da explicatii. Va rog sa cititi urmatoarele si sa judecati singuri.

Din rapoartele consulilor si agentilor francezi: Rusia cere Moldovei s predea 24.000 cetverturi de fin, 58.500 de ovz, 2450 de crupe, 560.000 oca de carne i 4.000 vedre de rachiu. “Numrul trupelor care n acest moment este evaluat la 90.000 oameni. Dac se ine seama de faptul c o armat att de numeroas n-a fost pn astzi urmat de nici o cas de bani, de nici o subzisten, nici mcar de o singur cutie de medicamente, i c toate trebuinile ei, pn chiar i solda trupelor, sunt ndestulate pe cale de rechiziie militar, i poate face cineva o idee de mpovrarea locuitorilor acestei nenorocite ri? ” (Hugot ctre Laferronnays, 30 mai 1828).

Pe lng rechiziiile de hran, ranii au fost i ei rechiziionai pentru transporturi i spatul traneelor, chiar n perioada lucrrilor de pe cmp, aa nct recolta a fost compromis.

Ruii au mai cerut, n plus, i 5.500.000 puduri de fn, confecionarea a 80.000 potcoave, pentru a potcovi 40.000 boi rechiziionai tot de la ranii romni n scopul transportrii prin Balcani, a artileriei ruseti, dup care, boii nii trebuie s serveasc drept hran soldailor rui…toate aceste lucruri nu cost Rusia nimica. Sunt rechiziionate i alctuiesc numai o mic parte din ceea ce romnii sunt ndatorai s furnizeze.. Dac ara Romneasc n-ar fi nchis din toate prile, n-ar mai rmne ntr-nsa dup 24 ceasuri nici un locuitor altul dect boierii i grecii “(Hugot ctre Laferronnays, 23 iunie 1828).

Satele aflate n calea armatei ruse ncep a fi pustiite, ranii – cu grnele rechiziionate i vitele omorte de cratul proviziilor sau lovite de epidemii – fugind n Transilvania.. . Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca ara Romneasc s suporte n totalitate armata rus i dup ce aceasta va trece Dunrea in Bulgaria. ” Cnd boii lipsesc sau, ceea ce se ntmpl des, mor sub jug, se njug n locul lor rani” (Viollier ctre Polignac, 30 iulie 1829).

Moldovei i se mai cer 24 – 25.000 de care pentru transportul a 100.000 cetverturi de fin de pe malarile Prutului pe acelea ale Dunrii.. toate carele din ar vor fi rechiziionate.. pentru acest transport. Lipsa oricror produse va duce la scumpiri excesive “o cru de lemne de foc va ajunge, de la 3 lei la 24. Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, ntemnia, sughiunea, maltrata pe toti cei care nu erau rui” (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829).

Exodul Moldovenilor in 1812 dupa anexarea Basarabiei la Rusia.

Fenomenul migraiei masive a populaiei romneti din Basarabia avea la baz mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ranului modovean de eventuala introducere a erbiei n provincia ocupat. Din aceast cauz au fost cazuri n care sate ntregi , n frunte cu preoii lor, ,,au fugit piste Prut”. Abandonarea Basarabiei de ctre miile de romni era dictat i de maltratrile i umilirea la care erau supui romnii basarabeni din partea autoritilor ariste. Vexaiunile cazacilor i soldailor rui, ncartiruii pe la casele btinailor, comportamentul discrimatoriu al poliiei ruseti fa de populaia romneasc din trgurile i satele basarabene, a constituit o alt cauz a acestui exod.” (din lucrarea – “Cu istoria nu-i de glumit” de Barbu Cioculescu).

n biblioteca printeasc, n mare parte alctuit din cri franuzeti, se sufoca, strns n raft ntre tomuri voluminoase, o brour care, adolescent fiind, mi astrsese atenia prin titlul ei redundant: “Ni paix, ni scurit en Europe avec la Russie telle qu’elle est“, scris de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte – din cea mai mediatizat aventur amoroas a acestuia – i, la acea vreme, ministru de Externe al Franei.

n textul cruliei se mai afla i o caricatur, pe care parc o am n faa ochilor: un cazac clare, trgnd cmeoiul de pe un ran pe cale de a rmne despuiat. Textul suna: “Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m’en vais.” Se referea la acea ocupaie ruseasc a rilor Romne de pe urma creia acestea ncetaser a mai fi mari productoare/exportatoare de vite, o dat ce generalul rus cutare raporta superiorului su c nu mai dispune de nici atta “provision” ct s-i pun la fript un biftek.

Timpul anume cnd ilustrul strateg Suvorov, rspunznd unor plngeri ale localnicilor, declara c vrea s lase moldo-valahilor ochii, ca s aib cu ce plnge. Probabil, unde era de aceeai pravoslavnic religie !

ntr-o carte de anul acesta, datorat istoricului romn din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu i intitulat “1944-1958, Armata Roie n Romnia, jafuri, violuri, crime, furturi, tlhrii, confiscri, devastri, rechiziii, sechestrri de persoane” – (dou volume, 1.100 de pagini, edit. “Vremea”), amplul prim capitol trateaz tema cronologiei prezenelor militare ruseti pe teritoriul Romniei, de la nceputul secolului al XVIII-lea i pn n 1958, acela al prsirii rii noastre de ctre armata roie.

Relaiile diplomatice sunt mai vechi:

– n 1674, arul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alian domnitorilor Moldovei i rii Romneti, mpotriva stpnirii otomane.

– n 1688, o scrisoare adresat voievodului erban Cantacuzino l ncuraja pe acesta s cear asistena arului. Dar prima ptrundere avea s se produc la 10 iunie 1711 cnd oastea arului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curnd pe urm, nimicit la Stnileti. n scurta vreme ct au hlduit n Moldova, noii aliai s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaia cronicarului: scrile de argint de la eile boierilor, care tocmai gustaser pentru prima oar ampania franuzeasc, rmnnd “nmrmurii de bei.”

Ulterior, invaziile se repet cu o anumit periodicitate, de cte ori Poarta este agresat de o Rusie n plin expansiune teritorial, mai nti n jurul bazinului Mrii Negre, apoi ctre Apus, ctre Moldova.

n 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812” – citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, “ocupaia armat a provocat rilor romne pagube imense, genernd o perioad nefericit de despopulare i srcire. Armatele ariste i-au artat ntregul potenial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreun cu rechiziiile, confiscrile de bunuri i animale transformaser Principatele noastre n ri cu un nalt grad de mizerie. Cnd nimic nu mai era de luat, otile imperiale se ntorceau acas, spre a reveni de cum se ntrema situaia n Principate. Diplomatic, n tot acest timp, Rusia, n concuren cu Austria, manevra ntru alipirea Principatelor dunrene -, etap necesar n drumul ctre Constantinopol – i, cum s-a vzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a mpiedicat apariia unei faciuni boiereti pro-ruse“.

ntre anii 1828-1834 are loc cea de a asea invazie ruseasc, citez: “Campania ruseasc din 1828 a adus, n acelai timp, tot felul de nenorociri: foamea datorit uriaelor rechiziii ale armatei invadatoare, ciuma adus din Turcia, o iarn grea cu o epidemie printre animale care a fcut ravagii, ranii fiind folosii ca vite de povar; alii au fost luai cu fora n Bulgaria, pe cmpiile pustii i bntuite de cium ori n flcri, pentru a recolta grul prsit de turci.”

Cea de a aptea invazie se produce n anii 1848-49 (“Amestecul ruilor lui Kiseleff n nbuirea revoluiei a fost hotrtor. n spatele represiunii i a msurilor guvernamentale romneti antirevoluionare au fost ruii, la originea deportrilor, arestrilor i maltratrilor.”). Prilej, totodat, pentru nestula mprie de a pretinde sume uriae pentru ntreinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru ara Romneasc i 2 milioane i jumtate pentru Moldova.

La nceputul rzboiului Crimeei, pentru linitirea populaiei, o proclamaie a arului Nicolae I justifica ocupaia Principatelor romne “pentru chestiuni de onoare“. Se mai afirma n acel act neamestecul asigurat n afacerile interne “exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani“.

Considernd Moldo-Vlahia ca i anexat, pus sub oblduirea baronului Budberg, oficialitile militare ruse au trecut la ocupaia preferat: jaful.

Anii 1877-78 marcheaz a noua invazie i cea de a doua rpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, rpirea, n 1940 a Basarabiei i ocupaia militar dintre anii 1944-1958 ncheind lista.

Despre aceasta din urm, reprezentantul american la Bucureti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puin de un an de la declararea armistiiului: “n istoria sa tulbure, Romnia a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul ntr-o astfel de stare de disperare i dezndejde ca actuala ocupaie a ruilor.

Ideea, generalizat, c seculara exploatare otoman a cauzat n exclusivitate izolarea rilor romne de acea Europ ce construia catedrale, ridica universiti, nfptuia Renaterea, apoi lumea modern industrial, trebuie amendat prin precizarea c mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare ruseasc a pus capac unei stri i aa deplorabil.

Ultimei cotropiri – cea sovietic – i-am fost martor, cele consemnate n masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine n special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, ntr-o larg sintez.

Cu toate c i pe atunci secretul de stat sttea la baza guvernrii, se tia de ctre o lume ntreag c avnd de pltit Uniunii Sovietice, ca despgubiri de rzboi, suma de trei sute de milioane de dolari, ealonai pe un numr de ani, n timp suma a fost depit de cteva ori.

Cererile sovieticilor se vdeau exorbitante. De ex. n mai 1945, luna ncheierii rzboiului, cnd nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, prii romne i s-au pretins 55.000 de vagoane i 115 locomotive. n aceeai lun s-au capturat ca “trofee de rzboi” 67 de fabrici i uzine aparinnd industriei alimentare, uoare i petroliere. Numai din industria petrolier au fost ridicate 51.173 tone de material tubular.

Scrie n carte: “Valoarea bunurilor aparinnd cilor ferate, aviaiei i marinei romne rechiziionate de trupele sovietice fr nici o form s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei.

Dac ne gndim c leul din 1945 era cel puin de o sut de ori mai puternic dect cel de astzi, iar Romnia zcea sleit de patru ani de rzboi, realizm catastrofa. n secul limbaj al cifrelor: “n primele apte luni de la armistiiu s-au livrat ntr-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenie, care se ntindeau pe ase ani.” n acea vreme, cnd nc nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker i mrturisea acestuia c ruii iau apte piei de pe noi. Afar de plile legate de despgubiri, restituiri de bunuri, pe lng ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele n trecere, mai exista i obligaia ntreinerii acestora, sute de mii, dac nu milioane.

ntre 23 august 1944 i 31 mai 1945 s-au predat n acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grsimi, 88 vagoane de pete, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de buturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 igri. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii…

Din septembrie 1944 pn la 1 iulie 1945 se livreaz Armatei Roii 385.000 tone de alimente – numai raia zilnic de fin se ridica la 851.482 de porii! nct “Romnia devensie o veritabil colonie a Rusiei, cnd rile Europei vestice renunau la coloniile lor care, pe rnd, i-au ctigat independena.” Bani mai necesita i ntreinerea Comisiilor aliate de control pe judee: statul romn a avansat n anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei n contul lor.

Ct privete produsele predate, ele trebuiau s fie de cea mai bun calitate, conform dispoziiilor: “Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proast calitate (alterate, prost afumate, cozi, flci, fii etc.)“. n schimb, din nalt umanitate se specifica: “oasele cu mduv vor fi predate trupelor romne, colilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe.

n rstimpul n care autoritile sovietice goleau n cea mai mare grab Romnia cam de tot ce apucau, eroicii soldai roii i fceau partea lor, dup mprejurri. O list judeean din 1948, numea pe luna respectiv: “agresiuni contra jandarmilor 42, devastri locuine, ntrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucii 56, rnii 27“.

Era, desigur, n ciuda liniei oficiale a unei tovrii pe ct de recente, pe att de calde, replica unui rzboi dus adnc pe teritoriul sovietic. Dar i altceva. Cele peste o mie de pagini ale lucrrii lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vast informaie i fost coleg de facultate, renvie o epoc. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puin, pentru luminarea celor n necunotin de cauz mai mult, iar ca reper n orice orientare ntr-un viitor ale crui surprize mai mult ne rnjesc, dect ne surd, tema se esenializeaz. Ea intete anume constante ale situaiei noastre n lume, n pura fatalitate a unor circumstane istorico-geografice date, dar i cu egal trimitere la propriile reacii i decizii. Umbra trecutului st la spate, dar nu se desparte niciodat de noi. Fie c trim sau nu n circularitate, cu istoria nu-i de glumit. „Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!“ (23 August 1944 – din Cotidianul).

Jaful sovietic

Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului, parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad.

Dispunem de o asemenea statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680 soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829 ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in prizonierat sovietic.

Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1 iunie – 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative.

Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent.

Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble. Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.

Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.

Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi: „Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii.

La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946.

In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din Rusia !

Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit. Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale, privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe campul de lupta, apartinand Armatei sovietice.

Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi, din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte. Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie una din cele mai bogate tari ale Europei.

Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur. Si asta in conditiile in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania, intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica. Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul lumii civilizate. La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.

Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu, niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani, deseori frizand nebunia. Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf. Furau sub amenintarea armei cai din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de o furca de fan, si de un pumn de graunte? Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944, in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. Daca salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii. Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator, autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice furate“. Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa, dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat la hotii de o stranietate marcata. Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor. Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace. Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de… Mos Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la amiaza zilei. Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic, nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante. Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar, oferindu-le si o gustare pe langa vin. De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor. „Nu exista nici un fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca. Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza, padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur. In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea, Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene, carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia. Mult mai dureros era faptul ca asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“ Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august 1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la capat nu au pierdut niciodata. In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba, rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la Moscova, abia revenisem de la Mnchen si Kln si i-am replicat interlocutorului meu, foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“ Si asa a ramas, pana in zilele noastre. (Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare.

sursa: Cotidianul

,
S-ar putea să-ţi placă şi aceste articole
Latest Posts from Blogul lui Mihai Rapcea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *