Sic transit gloria Justitiae


scris (din suflet) de avocat Rapcea Mihai

Fac parte din generația tânără a avocaților de după 2000. O generație intermediară, între cei de dinainte și după 90, și cei intrați în Barou în ultimii câțiva ani, care abia se dezmeticesc și deschid ochii în avocatură. Am prins vremurile pe când Parchetul de pe lângă Tribunalul București era la etajul 1 al Palatului de Justiție, am prins renovarea de 6 ani a Palatului de Justiție, Curtea de Apel de pe Șoseaua Olteniței, sindicul mutat de pe Danielopol (subsolul lipit de sectorul 1 și 4 actuale) apoi pe Eugen Carada, lângă Banca Națională, și sectoarele 1 și 4 pe Stavropoleos, în Centrul Vechi. Cu Registrul Comerțului mutat de la parterul Camerei de Comerț de pe Bulevardul Mărășești, (cu acele cozi infernale – Mecca avizelor luate de la un birou la altul, cozi de la 4 dimineața), la etaj, pe aripa Octavian Goga (cu ușile acelea mici de pe etaje, de te întrebai uimit cum de au primit aviz de funcționare de la PSI). Vremurile când stagiarul “lingea” opisele alfabetice și condicele de ședință din arhive zilnic, în lipsa atotputernicului Ecris.

Am făcut avocatură prin tot Bucureștiul. Am prins marile figuri ale barei bucureștene, Maeștri ai unei culturi demult apuse, discipolii unor titani ai școlii de drept românești despre care noi doar am citit în manualele de drept, avocați adevărați, ce vrăjeau publicul și instanța cu pledoarii riguros concepute după regulile retoricii – o disciplină despre care mulți avocați tineri nici măcar nu au auzit (căci a fost scoasă din programa obligatorie a Facultății de Drept, azi fiind materie opțională).

Am prins vremurile când marii Maeștrii ai avocaturii dâmbovițene își trimiteau notele de ședință scrise de mână, direct la judecător, prin grefier. Vremurile când, la orele 8 dimineața, primele sunete pe care le auzeai din subsolul Palatului de Justiție și din împrejurimi, erau sunetele sacadate ale mașinilor de scris mecanice, din birourile dactilografelor.

Justiția avea alt parfum pe atunci. Avea ceva… vechi, reconfortant, îți dădea o încredere specifică unei instituții seculare. Pe atunci, nu se simțea în aer atât de pregnant atmosfera de bâlci de astăzi, cu procesele televizate, venalitatea unor magistrați sau opulența și aroganța unor așa-ziși mari avocați de astăzi, maeștrii ai disimulării și traficului de influență.

 Între timp, am “evoluat” ca sistem. Legile s-au schimbat, tehnica a evoluat, penalul a devenit mai mult o știință a interpretării probelor tehnice strânse de Parchet, decât o analiză a caracterului și motivației infractorului. Măștile au căzut, roba este doar o relicvă a unei lumi demult apuse, căci justiția se vinde și se cumpără ca la piață, cei ce o “comercializează” desfășurându-și activitatea în mod ironic – tocmai în cladirea pe care Ceaușescu le-o destinase drept magazin, pe vremea când erau și ei, doar niște… juniori.

Amare concluzii… cât mi-aș dori să fie doar rodul imaginației scriitoricești ! Din păcate, legea compensației acționează nemiloasă și în Justiție. Creșterea confortului “tehnologic” este “compensată” din păcate de o pierdere a reperelor umane și morale, o decădere la nivel de principii, reflexie nemiloasă a stării generale a societății.

Asistăm și în Justiție, cvasi-neputincioși, la o aneantizare a tuturor principiilor fundamentale ce ne mai despart de haosul și barbaria naturii gregare a Umanității. Dispar în trecut, încet încet, spiritul de dreptate, echitatea, respectul față de muncă și studiu, satisfacția pentru treaba bine făcută, cinstea și corectitudinea. În locul lor, sunt puse la mare preț șmecheria, opulența, lipsa de caracter, prosteala, venalitatea și curvăsăria intelectuală. Marile principii ale gândirii anticilor, cei care au pus bazele dreptului ca artă a binelui și a echității, pălesc în fața telalilor ce oferă “justiție” celui care dă mai mult.

Din fericire, refuz să cad în butoiul cu melancolie a celor bolnavi de păcatul generalizării. Există și mici excepții, din ce în ce mai mici… dar care sperăm să
crească și să devină din nou regula. Sa aducă Justiția și Societatea către idealul lor moral, către principiul absolut al unei Justiții perfecte. Știu că sună a idealism ieftin, după 12 ani de avocatură, în care nu ești “competitiv” dacă nu “dai ceva” pe unde deschizi ușa cu câte o treabă, căci clienții nu sunt interesați de principii, cât de rezultate. Însă, într-un colțișor al sufletului meu, sper încă 

la “învierea” noastră morală, la ieșirea din “groapa cu lei” în care aceste vremuri tulburi ne-au aruncat. Și știu că fiecare dintre noi, dacă privește atent în sufletul său, își va regăsi acel copil cu ochi candizi, care în prima sa zi de profesie în Justiție, a crezut în Dreptate și Adevăr.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *