O istorie adevărată: Năstase Scatiu

Aurel Sergiu Marinescu.site

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Nota Redactie. La solicitarea doamnei Manon Marinescu, sotia regretatului nostru colaborator Aurel Sergiu Marinescu, republicam acest text; publicat in editiile tiparite ale ziarelor romanesti din SUA: New York Magazin si Curentul International, in anul 2004. Pentru a intelege rugamintea doamnei Manon Marinescu, de a fi republicat acest text, va rugam sa cititi articolul “Dezinformarea: <un caz socant>…”

Din literatura română clasică, liceenii învață despre Duiliu Zamfirescu și ciclul său de romane: “VIAȚA LA ȚARĂ”, “TĂNASE SCATIU”, “ÎN RĂZBOI”, “ANA”. În “TĂNASE SCATIU”, este prezentat ciocoiul tipic, setos de avere cu orice preț și prin orice mijloace, viclean, rău, semianalfabet (nu cunoștea nici o limbă străină, ci doar româna vulgară. Deoarece învățase pe apucate, el avea față de boierii adevărați, intelectuali de rasă, un complex de inferioritate, bine mascat, dublat de o dorință pătimașă de a deveni și el boier. Tănase Scatiu, prototipul ciocoiului vechi, era o copie de revoluționar tip 1848, mai precis, un revoltat care își dorea parvenire. Tănase Scatiu, însă, nu avea convingeri ferme, ci numai interese. El nu-și prețuia prietenii. Din nefericire pentru poporul român și pentru România, această categorie ciocoiască a existat dintotdeauna, și mai cu seamă azi, când a apărut un alt tip: CIOCOIUL NOU-NOUȚ. El nu mai are complexul inferiorității. Trecut prin multe universități și tot felul de alte studii superioare, deținător de doctorate, el își închipuie că întruchipează nu numai intelectualul sadea, ci, mult mai mult, oxigenul unei nații. Ciocoiul nou nu recunoaște că ar fi un profitor al momentului, este fudul și convins că acolo unde se află el este datorită calităților și meritelor sale excepționale, nicidecum datorită altor factori. El vorbește limbi străine, ascunde șiret panglicăriile demagogice și învârtelile obscure, se crede superior și invincibil.
Făcând o comparație cu vechea noastră ciocoime, putem observa însă și unele asemănări: de pildă, Tănase Scatiu adora să fie primit cu lăutari, pâine și sare, dorea morțiș să fie însoțit pretutindeni de un alai care, lăudându-l continuu, îi menținea buna dispoziție și încrederea în sine. La fel și ciocoiul nou! Atât Tănase Scatiu cât și urmașii lui nu cunosc sentimentul milei creștine, nici compasiunea pentru cei aflați în sărăcie și suferință. Din contra, sadici, prin îngânfare, ei cred în providențialitatea lor. Ciocoiul nou cunoaște stări de comportament diferite, pare pașnic, jovial, dar numai ce-i sare țâfna, folosind un vocabular suburban, vulgar, țigănesc uneori, afișând aroganță șI mândrie nelimitată, un parvenit orgolios, un veleitar. Ciocoiul vechi se visa, din arendaș, proprietarul moșiei. Ciocoiul nou, în general, se lansează în politică, este oportunist, fără convingeri ferme, trece din partid în partid, la fiece schimbare de putere, credincios numai partidului acaparatorilor. Prezentăm acum ciocoiul nou numărul 1 al României, NĂSTASE “SCATIU”, care, comparat cu ciocoiul de tip vechi, Tănase Scatiu, pare un Goliat pe lângă un pitic ciocoiesc.

 

Tărtășești, începutul secolului XX

La o distanță egală între București și Târgoviște există un sat din negura vremurilor numit Tărtășești. A fost și este o așezare de tip Bărăgan, cu toate aspectele pozitive și negative ale satului românesc de câmpie. La marginea lui trăia o țigancă, mai focoasă decât alte țigănci din sat. Și tot în acele vremuri, în același Tărtășești, trăia un țăran necăjit, având doar câteva pogoane de pământ, pe numele de familie Dumitru. Acest țăran a prins drag de țigancă și – prin legătura lor nelegitimă – oacheșa, pe numele de familie Năstase, a născut un băiat, căruia i-a pus numele Marin. Cum în vremurile acelea la declararea nașterii unui copil trebuia prezentat actul de căsătorie, în lipsa acestuia, ofițerul Stării Civile a trecut în certificatul de naștere “copil din flori”, în locul numelui tatălui. Deci Marin Năstase era copil din flori, crescut de o mamă săracă, probabil ajutată cumva și de tatăl biologic. Țiganca Năstase nu avea pământ, se întreținea muncind cu ziua pe la alții, mai înstăriți.
Tot în acele vremuri exista un obicei care a continuat până la instaurarea comuniștilor la putere: acela al copiilor de trupă. Pentru a ajuta familiile sărace cu mulți copii, orfanii, văduvele cu copii sau copiii din flori, unitățile militare primeau fiecare câțiva asemenea copii. Din hainele militare reformate li se confecționau și lor mici uniforme, iar la cazan se găsea mereu o lingură în plus și pentru ei. Erau un fel de soldați în miniatură, care respectau regulamentele militare, disciplina, regimul cazon. Dacă mergeau la școală, tot regimentul le asigura cele necesare (cărți, caiete, rechizite). Unii erau trimiși la școli de muzică și rămâneau în Armată, la fanfara regimentelor; alții, la vârsta de 21 de ani, se angajau și deveneau cu timpul subofițeri, iar cei mai dotați erau trimiși la liceu și, mai departe, la studii militare superioare. Așa s-a întâmplat șI cu puradelul Marin Năstase, care, fiind copil din flori, fără tată legal, a fost acceptat copil de trupă la un regiment. Deoarece puradelul s-a dovedit foarte bun la învățătură, deștept, inteligent și disciplinat, comandantul a hotărât să-l trimită la Liceul Militar “Mănăstirea Dealu”, pe cheltuiala regimentului.
Marin Năstase nu i-a dezamăgit pe cei care au investit în el, terminând în fiecare an de studiu primul și, ca șef de promoție, ciclul. Comandantul regimentului a hotărât să-l mai trimită și la Școala de Ofițeri de Artilerie, pe care Marin Năstase a absolvit-o, tot ca șef de promoție, după ce an de an a fost primul, dovedind a fi foarte inteligent, cu memorie bună și extrem de disciplinat. Este promoția anului 1943 și, ca proaspăt sublocotenent, a fost invitat, împreună cu toți ceilalți șefi de promoție ai celorlalte arme din promoția 1943, la un dejun oferit de Regele Mihai, care a dăruit fiecăruia, cu această ocazie, câte o sabie și tresele cuvenite.
După regulamentele atunci în vigoare, primii trei (șeful de promoție și următorii doi) de la fiecare școală militară aveau dreptul să-și aleagă garnizoana. Sublocotenentul Marin Năstase a dat prima mare lovitură a vieții sale; în loc să meargă pe front, ca ofițer de artilerie, el a ales artileria antiaeriană și garnizoana Brașov, unde domneau pacea, liniștea și nici un pericol. La Brașov, sublocotenentul Marin Năstase a devenit afacerist, având timp mult liber, și această nouă preocupare a fost a doua mare lovitură a vieții sale: a “românizat” două magazine evreiești. Aici suntem obligați să dăm câteva explicații: în regimul Mareșalului Ion Antonescu, una din legile cu caracter antisemit a fost interzicerea evreilor de a avea magazine. Și cum românii, ca și evreii, au simțul dezvoltat al “șmecheriei” s-a găsit și soluția: un român (de încredere) devenea legal proprietarul magazinului, cu numele său trecut pe firmă, ca proprietar de drept, dar, în fapt, magazinul aparținea tot vechiului proprietar, nimic nu se schimba, noul proprietar-paravan nu se amesteca în comerț, dar primea lunar o cotă de 25-40% din veniturile realizate. De la cele două magazine de încălțăminte, Marin Năstase încasa, ca proprietar-fantomă, sume frumoase, lunar, afacerea fiind înfloritoare, și devenind, cu încetul, foarte bogat. Trebuie spus că, între timp, țăranul Dumitru din Tărtășești s-a căsătorit oficial cu țiganca Năstase – mama sublocotenentului Marin Năstase. Din căsătoria celor doi, au mai rezultat doi copii: un băiat, Constantin (Costel) și o fată, ambii cu numele de familie al tatălui – Dumitru. Sublocotenentul Marin Năstase a cumpărat câteva zeci de hectare de pământ agricol în Tărtășești, zeci de stupi de albine și oi, două autoturisme, toate asigurându-i o viață trăită din plin, ceea ce un ofițer tânăr nu-și prea putea permite doar din soldă. El a dovedit un apetit de îmbogățire greu de egalat.

Năstase Scatiu are o cădere

A venit 23 August 1944, cu toate nenorocirile aduse de armata roșie. Slt. Marin Năstase, zis Titi, într-o zi, în București, și-a parcat mașina pe o stradă oarecare și, când s-a întors, mașina ia-o de unde nu-i! După câteva zile, a văzut-o, cu un sovietic la volan. A țipat, a strigat “hoțu”, a fugit după mașină și chiar s-a aruncat pe botul ei. A fost arestat de polițiști români și anchetat, sub stare de arest, în subsolul blocului Dragomir Niculescu (Romarta) de pe Calea Victoriei, bloc devenit al MAI. Nu a fost reținut mai mult decât durata anchetei, l-au eliberat, dar mașina sa a trecut, pentru totdeauna, la sovietici. A doua mașină și-a ascuns-o, de frică, în ograda părintească, sub o șiră de coceni de porumb, dar în urma unui denunț i-a fost și ea confiscată. Pământul l-a împărțit formal între membrii familiei, ca și stupii, oile sau animalele de povară, așa, ca să nu mai poată fi acuzat de moșier ori chiabur. Și, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în 1946 a fost epurat din rândurile Armatei (încă regale), devenind șomer prin voința generalului Walter Neuländer, zis mai apoi Roman.

Conform legilor de atunci, ofițerii deblocați se mai bucurau de unele avantaje. Li se echivalau în majoritate examenele din școlile militare, urmând a susține un număr mic de examene de diferență, plus înțelegerea profesorilor universitari față de acești studenți tomnatici. Și astfel, foștii ofițeri de infanterie, jandarmi ș. a. deveneau licențiațI în drept, iar foștii ofițeri de artilerie, geniu, aviație, marină se transformau în ingineri. Astfel a devenit în 1947-48 și fostul slt. Marin Năstase (Titi) inginer.

Inginer Năstase Scatiu , necazuri, bucurii, succese

Inginer ca inginer, dar sărac, Marin Năstase primise o grea lovitură din partea regimului comunist chiar în trăsătura lui esențială: aviditatea față de puterea banului. A început o viață precară, cu un salariu modest, în urma averii pierdute, căsătorit și repede divorțat, avea de ce să se considere un visceral anticomunist și antisovietic. Când discuta cu cei mai apropiați, sub impresia pierderilor suferite, devenea nervos, vânăt la față de ură și profera cele mai grave acuzații împotriva comuniștilor locali și sovietici.
În 1949, a cunoscut-o, întâmplător, pe aceea care îi va fi soție până la moarte, domnișoara Elena Dragomirescu, din București, fiica lui Gheorghe Dragomirescu, salariat la “Grivița Roșie”, și a Amaliei, născută Gush, de origine germană, din Bucovina. Elena Dragomirescu era forte frumoasă. S-au întâlnit-văzut-plăcut-iubit, căsătorindu-se în același an. Elena Năstase, fină, delicată, orășeancă, nu cunoscuse muncile agricole, a fost repede transformată în mână de lucru, ea, sclavă, și el, Titi, tiranul. Încă de la începutul căsătoriei s-a purtat abuziv; vara o ducea la Tărtășești, la muncile casnice și ale câmpului, să facă mămăligă într-un ceaun uriaș pentru lucrătorii zilieri ai pământurilor împărțite formal între rude, sub supravegherea de cerber a soacrei tuciurii, din cale-afară de rea. În 1950, la un an de la căsătorie, s-a născut primul copil, Adrian, alintat Ady de către părinți. Apoi, după alți doi ani. |n 1952 s-a născut sora lui, Dana.
Desigur, se știe cât de greu se trăia în acei ani. O mamă cu doi copii mici nu putea obține un serviciu, iar soțul, deși inginer, primea un salariu care nu îi asigura o viață prosperă. Noroc cu ceva zarzavaturi și alte alimente venite de la Tărtășești. Inițial, au locuit pe Colentina, în casa cumpărată de Năstase când activa ca ofițer la Brașov, pe numele surorii sale, după legalizarea relației tatălui său cu țiganca Năstase, dar sora lui Marin a decedat, tânără și nemăritată, după care proprietarul real a intrat în posesia imobilului. Comportarea lui ca soț a fost mizerabilă. Dimineața, toată viața sa, lăsa o infimă sumă de bani pentru hrana din acea zi, încât copiii au crescut cu cartofi prăjiți și ciorbă de fasole. Frumoasa lui consoartă a purtat o haină de iarnă timp de 20 de ani, îmbrăcămintea ei fiind de-a dreptul sărăcăcioasă. Niciodată nu au intrat împreună la vreun restaurant sau spectacol. Chiar mai târziu, când a devenit cadru universitar la nou înființatul Institut de Petrol și Gaze București, financiar sau material, nu s-a schimbat nimic în viața de familie, decât că Marin Năstase, care era fumător, a trecut de la țigara “Carpați” la “Kent” și a continuat să ia prânzul la cantina institutului, la “Coș“ sau la vreun restaurant întâmplător. Aproape a uitat că are o soție, pe care o neglija total. Dacă aceasta încerca să-l mângâie cumva sau măcar să-l atingă, el o lovea. Foarte violentă această corcitură țigănească, mereu irascibilă față de soție. A lovit-o și a bătut-o, de zeci de ori, pentru motive născute din firea lui agresivă. Când se enerva, mai din nimic, se îngălbenea și tremura de furie. Rar, la câte 6 luni, ba chiar un an, își mai aducea aminte că trebuie să fie și bărbatul soției sale. Atât! Ciudat! Niciodată Elena Năstase nu și-a explicat de ce Titi al ei este așa de rece cu ea și de ce timpul liber și-l petrece cu “prietenul” său bun, prezentat familiei ca un fost ofițer, camarad și amic de-al său. Întâmplător, odată, un cumnat, căutându-l la “prieten” acasă, l-a surprins pe Titi în pat cu amicul său bun, însă nimeni nu-și putea închipui în naivitatea și în necunoașterea de atunci sau în lipsa de educație sexuală crasă că ar putea exista relații amoroase între bărbați. Deci Marin Năstase – Titi, zis Țapu, de către unii cunoscuți sau cunoscători, era… BISEXUAL.
Și-a mai făcut un pas: a vândut casa din Colentina, s-a mutat cu chirie într-o locuință pe strada 7 Scaune și și-a cumpărat o mașină. Și încă un pas: după puțini ani, s-a mutat iar într-un apartament confortabil, dintr-un bloc cu 4 etaje care, naționalizat acum, aparținu-se Fundației “Elias”, bloc situat pe o stradă perpendiculară pe Calea Moșilor, foarte aproape de aceasta, cât și de Piața Moșilor.
Fiul lui, Adrian, a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava” (devenit Nr.1) din București și a fost un elev mediocru în primele clase. Vacanțele de vară și le petrecea la Tărtășești, unde Marin Năstase își ducea întreaga familie, an de an. Acolo îl chema casa părintească, renovată și mărită, acolo îi erau părinții, unchii, mătușile, verișorii. Doamna Elena Năstase muncea din greu, Ady zburda împreună cu alți copii din sat, adică prietenii copilăriei sale: Toma Zaharia (devenit general în regimul Iliescu-Năstase); Gabriel Bivolaru (gangsterul deputat PDSR, care, împreună cu escroaca Mona de Frejes, originară din Bacău și devenită cetățean englez, au furat statului 2300 miliarde lei); Marin Bucur (noul proprietar de formă al faimosului restaurant CAPȘA, fost naționalizat). Ady se juca voios cu prietenii lui, vară de vară, printre tot felul de nebunii copilărești, pășteau vitele împreună, furau fructe din livezile oamenilor și toate celelalte. Când a ajuns mare om politic, Ady nu și-a uitat prietenii: pe Toma Zaharia, polițaiul corupt, care și-a construit o vilă de miliarde la Tărtășești l-a făcut general, mai marele polițiștilor pe capitală; pe Marin Bucur, rudă cu familiile Năstase și Zaharia, l-a folosit drept paravan la cumpărarea restaurantului CAPȘA. Această metodă de camuflare a proprietarului adevărat a utilizat-o și Marin Năstase, folosindu-și rudele când a divizat suprafața de teren agricol, stupii de albine și oile cumpărate din biata lui soldă de sublocotenent, ca să nu fie trecut la “chiaburi”.
Metoda aceasta de camuflare a adevăratului proprietar va fi perfecționată de Ady în cariera sa financiară și politică. În cazul lui Grigore Bivolaru, când a fost descoperit ca “inginer financiar” păgubind statul cu 2300 miliarde lei și a fost invitat la Procuratură, deși era deputat PDSR, în opoziție, Ady, prietenul din copilărie ajuns președinte de partid și senator, a organizat la repezeală un marș la Procuratură, cu circa 40 de deputați și senatori PDSR, unde a protestat, considerând actul ca persecuție politică. După ani de tergiversări și dispariții de probe din dosare, în domnia bunului plac a lui Ady, Gabriel Bivolaru s-a ales cu o condamnare de 5 ani închisoare, în vreme ce un hoț de găini primește 2 ani.

Ce naște din pisică șoareci mănâncă sau așchia nu sare departe de trunchi

Anii au trecut în goana lor nebună, Ady a crescut și a ajuns elev în cursul superior al aceluiași liceu, Nr.1, fost Colegiul Național “Sfântul Sava”. Viața familiei Năstase a mers în același fel până prin 1963-64, când Marin Năstase, anticomunistul convins și antisovieticul și mai convins, a hotărât să se înscrie în rândurile PCR, spunând celor apropiați chiar așa: “Îmi dau seama că viitorul este al comunismului, mă înscriu în PCR și la fel îmi voi înscrie și copiii în partid”. Marin Năstase s-a ținut de cuvânt, s-a înscris și a devenit membru PCR. Din acel moment, viața lui și a copiilor săi a luat o nouă direcție, aceea a imposturii, deoarece el nu a urmărit decât avantajele materiale imediate, nici vorbă de vreo motivare ideologică!

Alesul Românilor pentru Președintele lor

Pe măsură ce creștea, Adrian (Ady) afișa evident caracteristicile rasei bunicii lui de la Tărtășești: viclean și hoț ; în schimb, sora lui, Dana, semăna cu mama ei: blândă, naivă, chiar prostuță. La 12 ani, Ady și-a descoperit, subit, bucuria de a se juca la vărul său mai mic cu 6 ani, și de aceea îl vizita aproape zilnic, după școală. Dar nu ca să se distreze altfel decât cu timbrele poștale din cele trei clasoare ale unchiului său. Și astfel, zi de zi, cum apărea, după ce mătușa sa îl trata cu sandvișuri, el cerea clasoarele cu timbre, “ca să se joace”. După câteva săptămâni, matușa a observat că nu mai exista nici un timbru în cele trei clasoare. Așa a început, cu furtișagul, să colectioneze mărci poștale. Și, de atunci, i s-a dezvoltat dorința de a colecta, mai ales prin acaparare și furt. Odată cu noua poziție privilegiată a lui Marin Năstase (Titi), nu numai de membru de partid, cât și de colaborator al securității, sunt indicii că și Ady a fost, încă de pe atunci, din ultimele clase de liceu, “adoptat” de Securitate. Deodată a devenit elev fruntaș, iar atunci când la liceu venea vreo delegație de străini din țările capitaliste, întotdeauna cuvântul de “bun-venit”, în limbile engleză sau franceză, era rostit de elevul Năstase M. Adrian.

Când era în ultima clasă de liceu, în revista “Magazin istoric” au apărut, sub semnătura lui, unele comunicări sau precizări privind evenimente ori conducători din istoria medievală a României, în special din zonele Banatului și Transilvaniei. Unele comunicări erau inedite, rodul “cercetărilor” elevului Năstase M. Adrian, uneori precise puneri la punct. Probabil că atunci mulți s-au mirat sau l-au lăudat pe autorul unor asemenea studii serioase, cu toată vârsta sa adolescentină. Nimeni însă nu a știut că de fapt contribuția lui Adrian – elevul minune – nu era decât semnătura, căci autorul adevărat era “iubitul” lui, fostul profesor de istorie Ion D. Suciu, de la Universitatea din București, epurat din cadrele universitare în 1946, condamnat politic de trei ori și binecunoscut ca homosexual, dar și ca un specialist în istoria medievală a Banatului și Transilvaniei.

Așchia nu sare departe de trunchi

Legătura lor a fost de lungă durată, ba chiar au purtat și verighete. Deși Ionică Suciu era mult mai în vârstă, legătura a fost pasională, și astfel a apărut și această moștenire de la tatăl său – bisexualitatea. Într-o seară, Adrian a plecat, beat de amor și de alcool, de la Suciu. Aproape de casă a cazut pe trotuar, poziție în care l-a găsit taică-său. Acesta, în loc să reclame cazul la miliție sau să-l confrunte pe Suciu, i-a dat doar un telefon, rugându-l să-i lase băiatul în pace. Știa el ce știa!
Adrian a intrat apoi la Facultatea de Drept și, ca student, și-a continuat viața sexuală dublă. Deseori, invita la el acasă studenți negri, cu care se închidea în cameră, spunându-i mamei sale să nu-i deranjeze, că studiază. Și biata mamă, în naivitatea femeilor generațiilor trecute, nu avea decât cuvinte de laudă pentru fiul ei așa de studios.

Încă de pe la 14-15 ani, Marin-tatăl l-a format pe Adrian prin “spălarea creierului”, în mod constructiv, spunându-i de o mie de ori că este superinteligent și că va ajunge mare, dar că trebuie să se căsătorească cu o fată din înalta nomenclatură comunistă. Probabil că așa sunau indicațiile de sus. La rândul său, Marin a mai dat o lovitură importantă a vieții sale – a încercat, mai întâi la Timișoara, să-și ia un doctorat, dar nu a reușit. Atunci a pus în mișcare toată mierea stupilor din Tărtășești, pe care a vândut-o, alături de alte produse agricole și – cu banii adunați, plus “o vorbă bună” de la “Secu” – și-a luat titlul de doctor în “izotopi radioactivi”, la București. Așa că a devenit Doctor Inginer Marin Năstase, fără să știe ceva despre izotopii radioactivi. Nu că i-ar fi fost foarte necesar acest titlu în cariera sa de cercetător știintific sau în cariera universitară – el habar n-avea de fizică atomică. A procurat doar o carte din străinătate, pe care a tradus-o. Titlul i-a trebuit să justifice că nu-i un oarecare ingineraș, ci un om de știință, adică un doctor-inginer sadea. Și în această calitate a făcut, ulterior, parte din mai multe delegații de oameni de știință români, care au mers în străinătate, ca invitați la diferite ocazii. Iar Marin Titi Năstase participa ca “ochiul și urechea” vigilentei Securități, fără teama ca un ditamai doctor-inginer să fie bănuit de turnător. A fost în delegații în Cehoslovacia, China, Franța, Suedia (6 luni), și alte țări; ca rezultat al acestor plecări, situația familiei nu s-a schimbat cu nimic; banii primiți pentru deplasări în străinătate, în valută, i-a cheltuit pentru sufletul său, pentru tabieturile sale: mașina, țigările “Kent”, mesele la restaurant. Soția, biata lui consoartă, a purtat același palton (făcut dintr-o manta militărească transformată și vopsită) peste 20 de ani. Și tot cartofii și fasolea au fost hrana ei șI a copiilor. În toți acești ani de urcuș vertiginos al semi-țiganului Marin Năstase, el și-a mai pregătit o lovitură de “imagine”, care i-a adus bani, glorie, grade militare succesive de rezervist (până la cel de general) și a fost înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea-militar. Cum comuniștii au căutat cu insistentă să-și aibă eroii lor antifasciști, Marin Năstase și-a ticluit o poveste mincinoasă, pe care nimeni n-a verificat-o; dealtfel era și greu de verificat, după aproape 40 de ani de la sfârșitul războiului. Basmul bulibașei suna cam așa: a fost odată, ca niciodată, în Brașov, și se făcea că un tânăr ofițer de antiaeriană, care șoma, din lipsă de activitate militară, rătăcea de unul singur, a doua zi imediat după 23 August 1944, pe una din străzile orașului; deodată a apărut o coloană germană de camioane cu soldați și armament, care se retrăgea de undeva, în confuzie și mare grăbire. Comandantul coloanei, un ofițer superior, văzând un chipeș ofițer român, fost camarad de luptă (teoretic), a oprit coloana și, politicos, l-a întrebat pe ofițerul român, care s-a întâmplat să fie chiar Marin Năstase, care e direcția spre vest, spre Cluj. Proastă inspirație a ofițerului german, care, în loc să aleagă un locuitor al Brașovului, oraș care avea pe atunci o bună populatie săsească, l-a preferat pe ofițerul român ce nutrea în ascuns sentimente de ură față de fasciști și de mare admirație față de armata și poporul rus “libertate ne-a adus”. Ca urmare, ofițerul român i-a indicat o direcție contrarie, care mergea spre Moldova, și care ducea, de altfel, spre o fundătură, drum bine știut de bulibașa artileristă. Deci coloana germană a plecat în direcția indicată de ofițerul Năstase și s-a înfundat undeva, unde a fost pe de-a-ntregul capturată de Armata Roșie, biruitoare.
Prin anii 80, după această poveste, s-a turnat un film, inspirat din lupta contra fascismului. Năstase a fost consilierul regizorului și a încasat nu numai onorariul pentru munca sa, dar și o primă suplimentară și decorații. Nimeni nu s-a întrebat în anii turnării acestui film fantezist dacă sublocotenentul Năstase chiar a săvârșit asemenea faptă și, dacă a făcut-o, atunci de ce în anul 1946 totuși a fost epurat din armată – fiind în asemenea grad devotat de timpuriu partidului și comunismului – sau, dacă a făptuit acest lucru, de ce l-a ținut secret circa 40 de ani? Sfânta impostură! În acei ani s-a considerat el oare curat ca lacrima față de partid și devotat instituției cu care colabora? Într-adevăr, a avut grija ca, după izgonirea Regelui, în 1947, să arunce în Dâmbovița sabia pe care a primit-o în 1942 din mâna Regelui, și cu asta a considerat că nu a mai ascuns nimic tovarășilor, nici măcar averea de la Tărtășești.
După terminarea Facultății de Drept și obținerea licenței, Adrian Năstase (Ady) a lucrat undeva, la Președinția Consiliului de Miniștri, repartizat… știți de cine. Dar a mai deținut o funcție: a fost cooptat ca membru al Asociației de Strângere a Relațiilor cu Străinătatea, respectiv al Asociației de Prietenie Româno-Americană, Româno-Engleză, Româno-Franceză, etc., etc. Astfel, el avea avantajul privilegiat al pătrunderii fără frică (în misiune) în ambasadele acelor țări, cu ocazia sărbătorilor lor naționale sau la alte manifestări social-culturale. Acolo se bucura de dublu avantaj, datorită pătrunderii și cunoștințelor sale în limbile engleză și franceză, învățate cu meditatori, avea posibilitatea să vâneze victime, atât pentru securitate cât și pentru el. Atunci el a lucrat pentru DIE, serviciul străinilor în trecere prin teritoriul român, adică pe un american, de exemplu, îl cunoștea la Ambasada SUA, unde Ady era invitat cu ocazia sărbătoririi Independenței SUA, 4 Iulie. Adrian, amabil și serviabil, americanul, fericit că a întâlnit un localnic cu care se putea înțelege. Adrian îl invita la Operă, la Athenée Palace, și în alte locuri frumoase, pentru ca, în acest fel, sub masca amiciției, să afle scopul precis al vizitei americanului la București; putea constata orice din întrebările puse, ce-l interesa. Afla dacă intenționa să întâlnească o anumită persoană, cetățean român și, în acelașI timp, găsea și partenere ori parteneri pentru relațiile sale bisexuale. La un moment dat, s-a pricopsit cu o suedeză, pe care chiar a găzduit-o acasă, în familie; cum putea oare mama lui, în această situație, să-l bănuiască pe Adișor al ei că făcea ceva împotriva firii, mai ales că ea nu statea decât acasă și cunoștea doar drumul spre piață. Nu avea prietene, nimeni nu o vizita. Relațiile cu familia ei erau rupte, la cererea soțului, ca fiind neconforme cu noua lui linie de impostor-colaboraționist.
Tot pe la ambasade, la cea a Franței de data aceasta, a cunoscut un francez distins, partener homosexual, care l-a invitat la Paris (individul fiind o personalitate), așa că Adișor, pe post de fetiță, a primit imediat pașaportul și a plecat pe malurile Senei, unde a avut o “lună de miere” de toată frumusețea; franțuzul amorezat l-a plimbat prin toată Franța și l-a făcut pe deplin fericit. Întors în țară, el a intrat într-o altă aventură, de data asta ca băiat. La Ambasada USA a întâlnit o tânără naivă, americancă, ai cărei părinți, evrei, părăsiseră România în 1951, stabilindu-se la New York, unde tatăl profesa medicina. Tânăra, studentă, pregătea o lucrare despre România, iar Ady s-a oferit imediat să o ajute, fapt pentru care a găzduit-o mai multe luni și cu care a întreținut nu numai relații sexuale normale, dar a și întocmit planuri serioase de căsătorie. Pe vremea aceea, Adrian Năstase nu nutrea încă dorințe de a fi conducător al României, i-ar fi plăcut să trăiască în America, sub capitaliști. Tânăra newyorkeză era atât de prostuță încât a citit notele informative despre ea, făcute de iubitul ei, care, din neglijență, le-a uitat în cameră. Când l-a întrebat despre ele, el a liniștit-o că așa trebuie procedat prin lege când găzduiești cetățeni străini și a convins-o să nu se alarmeze. Între timp, fata s-a îndrăgostit cu adevărat de el, dar tatăl ei a aflat motivul prelungitei sale șederi în țară și cine este cel care voia să-i fie ginere, și și-a chemat fata urgent la New York, i-a spus totul și a trimis-o în Franța, la studii, așa că țesătura lui Ady s-a destrămat. Ea a apucat să-i comunice ceea ce știa tatăl ei. Reacția imediată a lui Adrian față de un prieten a fost: “De unde știe el? A fost la c… meu?”.
Probabil că au mai apărut și alte asemenea “iubiri”. Iar despre cei descusuți informativ se va afla doar dacă vreodată vor fi date publicității dosarele și dacă vor mai exista aceste dosare ale lui Năstase (de activitate asiduă în cadrul DIE și ale procesului Suciu).
Când, cu câțiva ani în urmă, a izbucnit scandalul Priboi, presa întreagă a înregistrat acțiunile furioase de apărare a lui Priboi de către primul ministru al României, Adrian Năstase. Ce legătură poate fi (că de rudenie nu este) între un pretins intelectual de rasă, doctor în drept, profesor universitar și un ofițer torționar, dovedit semidoct și semianalfabet original, recrutat din drojdia societății și instruit în școlile poliției politice, unde a învățat ura de clasă, ura de oameni, deci o brută? Priboi i-a botezat lui Năstase primul copil. Priboi a fost ridicat de Năstase în ritmul urcușului său politic: purtător de cuvânt, deputat PSD, consilier personal. Și nimeni nu s-a întrebat de ce Năstase urăște ideea deconspirării securității și s-a opus cu vehemență ca dosarul lui Priboi să fie făcut public. Explicația este simplă: Priboi a fost legătura lui Năstase cu Securitatea, a fost îndrumătorul lui. Dacă Priboi este descoperit și, eventual, adus în fața justiției, atunci el va vorbi și de Adrian Năstase și de colaborarea lor. Or, în acest caz, urmează prăbușirea de pe înaltul soclu pe care și l-a construit.

Presa din țară a anunțat că la examenul de bacalaureat părinții au fost de acord să se facă publice rezultatele obținute de elevi, cu o singură excepție: părinții elevului Andrei A. Năstase (Adrian și Dana) de la Liceul “Jean Monet”. Inițial s-ar putea aprecia modestia și dorința de a păstra un secret familial. Dar n-a fost să fie așa! La finalul examenului de bacalaureat s-a anunțat, de data asta, că odrasla premierului a obținut cea mai mare notă și pe liceu, și pe București. Și atunci unde ar fi modestia? Faptul a reamintit celor ce cunosc amănuntele o altă asemenea situație, petrecută cu câteva decade înainte, dar cu alți actori pe scenă. Dana, sora lui Adrian, a dat examen de admitere la Facultatea de Filologie (secția engleză) și a căzut la examen, fapt pentru care plângea acasă în hohote, cu toate consolările mamei sale. Tatăl, Marin Năstase, nu era acasă. Când a venit, el și-a găsit fiica în lacrimi. A aflat cauza, și-a îmbrăcat pardesiul imediat și a ieșit în răcoarea serii de toamnă. După o oră s-a întors și vesel i-a spus fetei: ai reușit! A doua zi, pe listele celor reușiți la admiterea la limba engleză a apărut și numele Năstase M. Dana. Este de bănuit că tăticul a făcut un târg acolo unde s-a dus, fiindcă la absolvirea facultății Dana nu a fost angajată ca profesoară, ci ca salariată a unei firme de comerț exterior. Or, se știe de cine aparțineau Comerțul Exterior, Externele, Turismul, ș.a. Dana a fost trimisă imediat în Siria, apoi în Norvegia și Olanda (în coasta NATO). După 1989, a avut servicii numai în contact cu străinii, la Sofitel, Soros și la mulți alții, la fel de importanți. Așa că istoria s-a repetat, între două examene: tatăl a avut timpul să aranjeze ca fiul său să cunoască subiectele (sau altă metodă) pentru evitarea oricărei surprize.

Alte câteva eșecuri

Au urmat o serie de evenimente care, analizate acum, după scurgerea timpului, apar nu tocmai plăcute familiei Năstase “Scatiu”. Cu tot doctoratul în izotopi radioactivi, cu toată practica de asistent la Institutul de Petrol și Gaze, pentru a fi păstrat în București (la mutarea din capitală a acestui institut) sau din alte rațiuni, dr. ing. Năstase a fost trimis pe postul de director al învățământului profesional din Ministerul Învătământului, un post de birocrat, care ar fi putut fi obținut de oricare alt inginer, nu de un doctor inginer “specialist” în izotopi radioactivi, deci nu un post de mare prestigiu ca profesor universitar.
Prin 1973-1974, prof. dr. ing. a avut din nou o “problemă” cu fiul său, care și-a continuat vechea relație cu I. D. Suciu. De data asta, acest viciat mergea cu Adișor la porțile fabricilor și, cu tehnica specifică tuturor corupătorilor, ademenea tineri muncitori, atrași și de titlul său de fost profesor. La aceste racolări a participat și acela care, peste ani, avea să pretindă să conducă România și pe care, din lașitate, chiar și fostul rege l-a declarat cea mai importantă persoană a anului 2003. Tinerii racolați, aduși în casa lui Suciu, se întreceau în beții și orgii, printre partide de sex și perversiuni sexuale. Cum a aflat Miliția, rămâne (încă) o mare enigmă. S-o fi lăudat vreunul dintre tinerei? Vecinii au raportat activități suspecte sectoristului? Sau Suciu era deja cunoscut secției de Moravuri? Cert este că milițienii au a căzut în mijlocul unui asemenea dezmăț, după ce înainte, de pe o scară a unei mașini de pompieri, se fotografiase pe fereastră totul. A urmat ancheta, în care vinovații principali erau I. D. Suciu și Adrian Năstase, ca racolatori și corupători. Până în seara procesului, așa s-a știut, dar a doua zi a urmat bomba: acuzat – Ion D. Suciu, martor al acuzării – Adrian Năstase!
I.D. Suciu, pentru inversiuni sexuale și corupere a unor bravi fii ai clasei muncitoare, a fost condamnat la 8 ani. După executarea pedepsei, au urmat alți 6 ani deportare în Bărăgan, Suciu fiind considerat un pericol social. Îngerul păzitor, fie el Priboi sau altul, l-a făcut pe Adrian Năstase curat ca lacrima, într-un proces cu ușile închise, deci fără public, cu numai ceva “lucrători” de miliție și securitate, proces ținut prin 1973. Dar și “favoritul zeilor” Năstase a avut cumva de suferit. În mod discret, el a fost scos de la Președinția Consiliului de Miniștri și expediat ca cercetător la Institutul de Drept Penal. Toată această întâmplare a constituit un semnal de alarmă pentru Marin Năstase tatăl. Și, în liniștea nopții, a plănuit să-l căsătorească pe Adrian, să-i dea o identitate socială nouă, nimeni nemaiputându-l acuza de “invers”, sperând în același timp să-i găsească o viitoare soție tot așa de naivă și necunoscătoare cum își alesese el. Problema era însă mai complicată, deoarece, conform dorinței tată-fiu, viitoarea doamnă Adrian Năstase mai trebuia să fie și fiică de nomenclaturist, care să pună umărul și la prestigiul familiei și la ridicarea politică a progeniturii țigănești, Adrian Năstase.
Norocul i-a zâmbit din nou lui Marin Năstase. La Direcția învățământului profesional, pe care o conducea, se afla, ca șefă de cadre, soția fostului ministru de Externe, comunistul ilegalist Grigore Preoteasa, mort în accidentul de avion din 1957 de la Moscova. Tovarășa Preoteasa avea o fiică, studentă la filologie, în anul 3 sau 4, la Universitatea București. Marin Năstase, directorul, a făcut pe pețitoarea, a convins-o pe tovarășa să-și mărite fata, el fiind “motorul” care a reușit să-și însoare/mărite băiatul, desigur, păstrând secretul despre fiul său, păstrându-l până la moarte și față de soția sa care, dacă l-ar fi cunoscut, și-ar fi explicat mai bine propria ei viață conjugală.

Sforile au fost trase, tinerii se zice că s-au plăcut, se zice că s-au și iubit chiar, oricum, căsătoria lui Adrian cu domnișoara/tovarășa Preoteasa-fiică s-a aranjat. De toate sforăriile tatălui său, Adrian s-a ținut departe, dar s-a conformat, ca fiu ascultător. Și, cum ambele familii erau “comuniste”, s-a aranjat numai căsătoria civilă, nu și cea religioasă. Pe vremea aceea, Adrian nu știa să-și facă nici semnul Crucii, nu frecventa bisericile la slujbele religioase, așa cum o va face peste 30 de ani.
Căsătoria civilă a avut loc la Primăria din Piața Amzei, în prezența unei echipe de țărani secui (tov. Preoteasa-mama era unguroaică, din secuime), îmbrăcați în hainele lor de la țară tradiționale și a altor câtorva persoane, selecționate cu grijă de Marin (Titi) Năstase, din partea familiei lui: doar fratele său cu soția, iar din partea Elenei Dragomirescu-Năstase (mama ginerelui), doar o soră cu soțul. După încheierea ceremoniei și oferirea unei cupe de șampanie cu biscuiți, a urmat un prânz, la “Coș”, dar socrul, Marin, s-a îngrijit să elimine dintre invitații prezenți la Starea Civilă pe fratele său cu soția (fost comerciant, naționalizat în anul 1948) și pe sora bună a mamei-soacre a lui Adrian, cu soțul, fost deținut politic, deși ar mai fi avut trei frați și părinții în București, nechemați, pentru a nu da explicatii tov. Preoteasa despre acești “dușmani de clasă” pe care îi invitase (doar ca decor) la ceremonia căsătoriei, unde nu atrăseseră atenția nimănui.
A doua zi după căsătoria civilă, Adrian Năstase s-a mutat să locuiască în casa tov. Preoteasa, din Parcul Primăverii, îndeplinindu-se dorința combinată (a tatălui său și a lui) de a deveni soț de fiică de nomenclaturist. Totul dovedea că planurile lui Marin-tatăl s-au realizat și că mergeau pe drumul dorit de el. Dar n-a fost să fie așa! După câteva zile de om căsătorit cu o tânără frumoasă, atractvă și foarte simpatică, într-o seară, pe la orele 11, cineva a sunat la ușa familiei Năstase. La întrebarea doamnei Năstase “cine este?” a răspuns fiul Ady. A urmat un dialog scurt:

“Ce s-a întâmplat, Adișor, mamă?”

Răspunsul: “Mamă, dacă nu mă primești în casă, lasă-mă să dorm în hol, nu vreau să mă mai întorc la ea!”.
Și mama a mai întrebat apoi: “De ce, mamă, este o fată bună, frumoasă?” Răspunsul a fost: “Eu vreau să studiez, să citesc, și ea mă solicită prea mult!”
A doua zi, tov. ministru Preoteasa a vizitat, cu mare scandal, familia Năstase, spunându-le, fără alte explicații inutile, că, în noaptea anterioară, Adrian și-a părăsit tânăra soție, sărind pe fereastră, bineînțeles fără știrea cuiva din casă.

Au continuat discuțiile “între patru ochi”, între Marin (Titi) tatăl și tov. Preoteasa – mama tinerei doamne Năstase. Nu vom ști niciodată dacă tăticul lui Adișor i-a dezvăluit mamei “victimei” devierea sexuală a fiului. Nu s-a putut gândi că Adișor al ei își va schimba “gusturile amoroase” atât de repede. A urmat apoi divorțul. Ceva mai târziu, fiica tov. Preoteasa s-a recăsătorit. Adrian și-a continuat viața lui de burlac, cu aventurile, bucuriile, necazurile și, mai ales, cu mari succese profesionale, fiind sprijinit, desigur, de “îngerul cu epoleți”, păzitorul grijuliu, și ajutat, bineînțeles, pentru randamentul lui.

Ascensiunea spre puterea supremă

Ca elev și student, Adrian Năstase a fost întotdeauna scutit de muncile agricole “voluntare” ori “patriotice”, în timp ce colegii lui erau obligați să presteze acele servicii, neplătite, pentru “edificarea societății comuniste”. |n acele perioade ale anului, el se ocupa cu studiul intens al limbilor franceză, rusă și engleză. Îngerul lui păzitor, Priboi, veghea asupra lui, îl proteja și avea, de atunci, de timpuriu, planuri mari cu Năstase. După licența în drept și episodul I. D. Suciu (descris în partea a doua a acestei serii de articole), a lucrat ca cercetător la Institutul de Studii de Drept Penal, vreme de 17 ani. În declarațiile sale încep confuziile: afirmă (ca să-și justifice cariera viitoare de diplomat) că de fapt a lucrat la Departamentul de Drept Internațional, care, pe atunci (institutul) aparținea de Academie, fără să numească anume care dintre ele: Academia Română? Academia Comercială? În realitate, el evită să declare ziariștilor că această Academie se numea Ștefan Gheorghiu și aparținea nemijlocit de PCR. Acolo a obținut un doctorat în Drept Internațional.

Necazurile și bucuriile familiei Năstase

Din punct de vedere financiar, Marin și Adrian Năstase au prosperat. În primul rând, și-au cumpărat locuință la aceeași adresă: tatăl – un apartament; fiul – o garsonieră în Str. Naum Romniceanu, nr. 2, bloc 5, et.3, apt. 13 (și la etajul I), București. Este o stradă perpendiculară pe Dorobanți, pe partea dreaptă, în sensul spre Arcul de Triumf, circa 400 m. de Dorobanți. Dintr-o cerere făcută de Adrian Năstase, la 23 iunie 1988, către tov. ministru Ana Mureșan, reiese că susnumitul locuia în str. Jean Texier nr. 4 și că încă de pe de atunci era nomenclaturist: “Subsemnatul dr. Adrian Năstase, cercetător științific la Institutul de Cercetări Juridice, vice-președinte al Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale (ADIRI), domiciliat în București, Str. Jean Texier nr. 4, sector 1, telefon 79.39.26., vă rog să binevoiți a-mi aproba cumpărarea cu prioritate și cu plata integrală a unui autoturism TRABANT 601 (limuzină). Acest autoturism mi-ar fi deosebit de util pentru numeroasele deplasări pe care le presupun activitățile ce le desfășor în cadrul ADIRI, (ca președinte al Secției de Drept Internațional) în cadrul Academiei de Științe Sociale și Politice (Ștefan Gheorghiu, nu?) a Universității din București, ca lector al CC al PCR, ca membru al Consiliului Juridic al MAE, ca secretar de redacție al publicației ‘Revue roumaine des sciences sociales, serie de sciences juridiques’ etc.” (ce o însemna oare acest etc?). În urma acestei intervenții, putem trage câteva concluzii: A. În acele vremuri, “visul” lui A. Năstase – Scatiu’ nu era un Mercedes, BMW sau Rolls, echipate cu girofar, nici măcar o Dacie, ci un amărât de Trabant; C. Cererea demontează una din marile minciuni ale lui Adrain Năstase care, atunci când și-a prezentat guvernul în fața parlamentului, a debitat-o așa cum manipulează poporul român, bătându-și joc de inteligența românilor. Acest Năstase a declarat atunci că “nu a făcut parte din nomenclatură”. Or, cu activități la Academia partidului (“Ștefan Gheorghiu”) și lector al CC al PCR mai poate exista îndoială că nu a fost în nomenclatorul CC al PCR? C. În sfârșit, pe cererea sa pentru Trabant, în colțul din dreapta găsim următoarele rânduri: “Tovarășă ministru Ana Mureșan, vă rog respectuos să binevoiți a aproba această cerere, Ambasador A. Miculescu” (Angelo Miculescu-nota autorului). Demn de reținut este că, în acel moment, Adrian Năstase, vânătorul de mireasă nomenclaturistă, care își încercase norocul și ca să devină ginerele lui Nicolae Ceaușescu (curtând-o pe Zoe), găsise în fine partida râvnită, fiica nomenclaturistului Angelo Romeo Constantin Miculescu. Și iată-l căsătorit cu Daniela (Dana) Miculescu, locuind la o nouă adresă. Sistemul “intervențiilor și pilelor” socrului începuse să funcționeze pentru el. După prima încercare nereușită de a fi și soț, ambițiosul Adrian Năstase-Scatiu’ nu și-a pierdut speranța de parvenire pe cale matrimonială; învârtindu-se la ceaiurile și petrecerile date de fiii și fiicele aristocrației nomenclaturiste – cum de altfel proceda de mulți ani – acolo a întâlnit-o pe fiica ministrului Agriculturii și Industriei Alimentare, fost ambasador în China, membru CPEx, Angelo Miculescu. Și căsătoria s-a aranjat în mod foarte precipitat.

Supărarea pândea

Dana Maria Năstase, sora lui Adrian, în cele din urmă, s-a îndrăgostit. Mare dragoste mare, planuri de nuntă spectaculoase în care scop viitorul ginere, cu garanția viitorului socru, viitorului cumnat și viitoarei soții – toți colaboratori apreciați ai Securității – a obținut pașaport să meargă în R.F. Germania, pentru cumpărături de nuntă. Nu cunoaștem încă cine a avut această idee nefericită, deoarece atât de îndrăgostitul ginere, odată ajuns în Germania, a uitat de nuntă, de mireasă și a rămas acolo, cerând azil politic. Evenimentul s-a petrecut în anii lumină ai lui Ceaușescu. Durerea și rușinea celei care trebuia să fie mireasă, devenită oaie neagră a familiei, au afectat cu putere de cutremur pe toți cei din jur, la care s-a adăugat, desigur, suspiciunea, dezaprobarea și probabil neîncrederea periculoasă a Securității. Îngerul Priboi a reparat cumva prejudiciile apărute. După un timp, Dana Maria Năstase, sora lui Ady, s-a consolat în mai multe brațe, ca să se oprească în ale unuia pe nume Barb, cu care s-a căsătorit și au avut o fiică. După care, la câțiva ani, au divorțat și, după cum știm, a rămas singură, cu toate încercările reunite ale ei și ale fratelui ei de a găsi un soț, bineînțeles un “miliardar de carton”. Asta nu înseamnă că duce o viață de abstinență. Din contra!
Pentru a ilustra încă și mai bine profilul moral al lui Marin Năstase (tatăl), redăm un episod din activitatea lui împotriva chiar a membrilor familiei sale prin alianță (căsătorie). Soția lui Marin Năstase are patru frați în București (în acele timpuri tulburi) din care unul, cel mai mare, fost arhitect – deci, cumnatul lui Marin Năstase. Acest arhitect, în anii studenției sale, prin ’50, a fost arestat de Securitate pentru că în sala de cursuri s-a găsit scrisă o lozincă anticomunistă. Cu el au mai fost arestați câteva zeci de studenți. După câteva luni întregi de anchete sălbatice, bătăi și toată gama de schingiuiri, la Uranus, a fost pus în libertate, anchetatorii găsindu-l nevinovat. Probabil că ei “descoperiseră” făptașul printre studenții arestați. Ajuns arhitect, s-a dovedit a fi un profesionist de certă valoare; a condus un atelier de 12 arhitecți și proiectanți; a proiectat laminorul de la Galați, din Tulcea și alte obiective industriale importante și, deși era atât de priceput și apreciat, nu putea fi numit oficial șef de atelier, deoarece nu era membru PCR, salariul fiind mai mic, funcția echivalând cu aceea de șef de atelier. Trebuia să se înscrie în PCR și, pe motiv de salariu, și a întocmit o cere în acest sens, de admitere în rândurile partidului. Pentru referințe, cum se cerea, a indicat câțiva cunoscuți, printre care și pe cumnatul său, Marin (Titi) Năstase. Această acțiune s-a petrecut prin anii ’80, adică la circa 25 de ani de la arestarea sa ca total nevinovat. Cererea de primire în PCR i-a fost respinsă și, după cum a aflat ulterior, cumnatul lui, Marin-Titi Năstase, a dat cele mai dezastruoase referințe despre el; niciodată însă nu a aflat ce a putut inventa acel balaoacheș atât de grav, numai ca să demonstreze partidului loialitatea sa și credința peceristă, demascându-și chiar și familia.

O afacere murdară

Dar cea mai perfidă faptă făcută sub îndrumarea lui Marin Năstase și finalizată de fiul său, Adrian, care mai demonstrează și cât credeau acești oportuniști în permanența regimului comunist, a fost acapararea prin viclenie a vilei naționalizate din strada Aviator Petre Crețu nr. 60, nu departe de Biserica “Cașin”.
Această vilă, aflată într-unul din cele mai selecte cartiere, a aparținut de fapt și de drept familiei Mihai și Elena Ciolan, posesorii actului de vânzare-cumpărare al terenului de 576 m.p. Nr. 32570/14 noiembrie 1930. Mihai Ciolan a fost un strălucit inginer, cu studii la Charlottenburg, în Germania, iar soția sa, casnică. Mulți ani, până la instaurarea comunismului, a ocupat funcția de director al tracțiunii CFR. Ei au construit pe acest teren o vilă (subsol+parter+etaj) de circa 450 m.p. locuibili. În mod abuziv, în 1950, imobilul a fost naționalizat, prin Decretul nr. 92/1950. Foștilor proprietari li s-a permis să locuiască în două camere din fosta lor casă. N-ar fi inutil să mai afirmăm că era singura lor proprietate imobilă, considerată “construită pentru a fi exploatată”, iar inginerul specialist M. Ciolan dat afară din serviciu de la CFR a cunoscut apoi tot felul de privațiuni, persecuții, trăind din vânzarea bunurilor diferite, ca mobilă ș.a. Statul-proprietar a închiriat restul de spațiu locuibil.
Familia Ciolan nu a avut copii. După câțiva ani, Mihai Ciolan a murit. El nu a avut alte rude decât pe fratele său, Antonin Ciolan, dirijor, compozitor și profesor la Cluj, care nici el nu a avut copii. Și Antonin Ciolan și soția sa, au decedat la puțină vreme de la moartea fratelui și cumnatului lor. Elena Ciolan a avut însă un frate în București, părinte a 5 copii, 3 fete și 2 băieți. Cea mai mare dintre fete s-a întâmplat să fie Elena Dragomirescu, cea care, din 1949, devenise soția lui Marin Năstase-Titi (zis și Țapu în familie). Datorită lipsurilor și mizeriei, sănătatea Elenei Ciolan s-a deteriorat în decursul anilor și senilitatea i-a avansat. Aflată în incapacitate mintală totală, nepoata Elena Năstase, dirijată de soțul ei, o izolează pe mătușă de vecini, prieteni de-o viață, de restul familiei și, în 1989, o pune pe mătușa senilă, deci inconștientă, să semneze un tesatament prin care o lasă pe nepoata sa, Elena Năstase, moștenitoare universală a proprietarei. Astfel, sub îndemnul soțului – vicleanul și atavicul bolnav de avere Marin Năstase – soția lui devine proprietara unei vile naționalizate de regimul comunist, în regimul comunist.
La 5 mai 1990, Elena Ciolan a decedat, în vârstă de 92 de ani. Nepoata Elena Năstase și soțul au ținut în secret decesul ei, ocupându-se de procedurile funerare, ieftin și rapid, prin incinerare la Crematoriul “Cenușa”. Nici un alt nepot dintre ceilalți 4 ai Elenei Ciolan nu a știut nimic, nici măcar despre dispariția ei pământească. Desigur, este o faptă imorală, condamnabilă și nedemnă aceea de a profita în defavoarea celorlalți frați ai Elenei Năstase, fostă Dragomirescu, care și ei ar fi avut, din punct de vedere juridic, același drept de moștenire. Dar acesta este stilul de a face avere șI “a lua cu japca” al tatălui Marin și fiului Adrian Năstase-Scatiu’. Testamentul semnat de bătrâna în incapacitate mintală are data autentificării Nr. 12008/12/10/1989. Noua proprietară, Elena Năstase, obține un certificat de moștenitor, cu Nr.1240 din 7 august 1990. După 4 ani, conform strategiei celor doi mari rechini, tată și fiu, Marin și Adrian Năstase, proprietara de drept (de fapt, proprietar Adișor) dă statul în judecată, revendicând vila (dosar civil cu Nr. 3706/1994). Judecătoria Sectorului I, într-un mod nemaiîntâlnit de rapid (doar solicitanta era mama fostului ministru de Externe și Președinte al Camerei Deputaților) pune în posesiune, prin sentința civilă Nr. 3842 din 14 aprilie 1994 pe Elena Năstase, cu drept de recurs în 15 zile și, bineînțeles, ICRAL nu a făcut recurs. Și astfel, clanul năstășeștilor lacomi a acaparat vila.
Este de remarcat faptul că, după hotărârea judecătorească având la bază testamentul autentificat 12008/12/10/89, în 1997 întreg dosarul nr.3706/1994 nu era de găsit la arhiva judecătoriei – testamentul a dispărut. Se pune întrebarea firească: nu cumva și semnătura de pe testament a fost în fals? Și știind că și de la o altă judecătorie a dispărut de mult dosarul procesului I.D. Suciu/A. Năstase, putem concluziona cine a fost autorul sustragerilor în scopul de a dispărea orice urmă!

(vezi partea a II-a)

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *