Am amânat – din păcate prea mult – redactarea unei serii de articole care să definească identitar – și corespunzător momentului actual – noțiunea doctrinară de dreapta românească. Ocupat fiind cu fluturări de steaguri, lipit de afișe, marșuri, discursuri înflăcărate și emisiuni televizate, am pierdut din vedere consolidarea a însăși fundamentului ideologic și motivațional ce îmi anima acțiunile.

 

Astfel, am ajuns ca în ultimii 12 ani să militez în cadrul unei organizații despre care credeam că este unica formațiune civico-politică de dreapta, din actualul spectru politic românesc.

 

După 12 ani, adevărul a ieșit la iveală. Iată ce îmi comunica la data de 13 februarie anul curent, Tudor Ionescu, “liderul” unei organizații intitulate “Noua Dreaptă” într-un mesaj adresat în egală măsură atât mie cât și filialelor – în dezbaterea lansată de mine pe e-mail, pe tema direcției politice pe care trebuie să o urmeze ne-născutul Partid Naționalist.

 

Ene nu ma surprinde pentru ca nu a fost niciodata membru al Noii Drepte si nu cunoaste doctrina si etica nationalista. Insa camaradul nostru Mihai Rapcea s-a facut de ras devenind trompeta lui Ene si dovedind lacune doctrinare INGRIJORATOARE! Probabil ca daca ar fi venit la mai mult de o treime din sedinte sau daca ar fi dorit sa faca parte dintr-un cuib si sa urmeze scoala educatiei legionare, ar fi stiut ca Mircea Eliade si nu Forza Nuova a spus ”nici la stanga, nici la dreapta, inainte!”. Si ar mai fi stiut si ca:
a) Miscarea Legionara NU a fost o miscare de dreapta ci NATIONALIST-REVOLUTIONARA;
b) doctrina legionara pe care Mihai o invoca NU a fost o doctrina de dreapta ci pur si simplu NATIONALIST-CRESTINA;
c) daca in urma cu 13 ani am optat pentru denumirea de ”Noua Dreapta” fiind in plina guvernare pesedista si pt a sublinia cat mai clar opozitia noastra, acum, dupa 13 ani de lupta si o intelegere superioara a realitatilor politice, dar mai ales dupa 8 ani de guvernari ”de dreapta”, fie ca au fost peneliste (2004-2008) sau pedeliste (2008-2012), dorim sa definim partidul nostru politic mult mai aproape de doctrina legionara care, repet, nu a fost o doctrina ”de dreapta” ci pur si simplu nationalist-crestina!

Il invit pe Mihai sa citeasca doua articole scrise de doi doctrinari legionari de seama, Mircea Eliade si Vasile Marin, ultimul si-a dat si viata pentru crezul legionar:

http://blog.nouadreapta.org/2011/07/mircea-eliade-despre-%C2%93tara-lui-bacsis-%E2%80%93-bacsis/

http://blog.nouadreapta.org/2011/01/note/

Il rog pe camaradul Adrian Pal sa il primeasca pe Mihai Rapcea in Cuibul Mircea Eliade si sa se ocupe intens de formarea sa ideologica, asigurandu-se ca a citit lista de lecturi obligatorii pentru fiecare membru al Noii Drepte. Acesta este un ordin, atat pentru Mihai cat si pentru Adi, nu o sugestie.

Pe ceilalti camarazi ii rog sa munceasca zilnic pentru atingerea obiectivelor propuse, intrucat timpul este foarte scurt si trebuie sa-l folosim cu inteligenta.

Cu drag si camaraderie,

Tudor

 

Dincolo de obrăznicia și aroganța lui Tudor Ionescu, ceea ce m-a deranjat în stilul ultimativ, impertinent și autoritar în care a prezentat problema “dreptei românești” puse în discuție, a fost eludarea unor alte referințe doctinare din perioada legionară pe care – fie nu le cunoaște, fie – ȘI MAI GRAV – le ignoră cu bună știință, manipulând perfid direcția pe care noul partid trebuia să o ia.

 

Așa cum îl cunosc pe Tudor, probabil că acesta a luat propunerea dezbaterii ideologice propuse de mine, drept un afront personal adus lui – sau cel puțin un atac direct la adresa autorității lui. Și probabil că din același moment a luat decizia înlăturării mele din ND și Partidul Naționalist. Însă nu în mod direct, ci prin adresări jicnitoare, sau cel puțin neprietenești, care ar fi trebuit să îmi zgândăre orgoliul și să mă facă să plec singur, metodă care a funcționat de minune cu alți membrii mai vechi.

Drept pentru care, înțelegând ce urmărește de fapt,  am ales să mă conformez “ordinului” emis de Tudor Ionescu, luând legătura cu Pal Adrian și participând la ședințele de “formare ideologică” la care am fost convocat, în care  “profesorii” rămâneau uneori fără argumente la chestiunile ridicate de mine.

 

Am mai fost chemat în acea perioadă la două ședințe comune ale ND-ului (ambele ținute prin cârciumi, căci tocmai pierduseră sediul pus la dispoziție de către AVMR), la care am fost ignorat și umilit cu bună știință. Văzându-se că refuz să mă dau bătut și insist să particip la orice ședință la care sunt convocat, pentru a-mi desăvârși bineânțeles pregătirea “ideologică”, au renunțat să mă mai cheme, cu atât mai mult cu cât unii camarazi deja începuseră să șovăie și ei în convingerile ferme pe care le aveau în privința chestiunii în dezbatere (stânga sau dreapta sau niciuna) – față de argumentele aduse de mine.

 

Interesant este faptul că minciuna lui Tudor Ionescu, invocată drept scuză pentru alegerea denumirii de “Noua Dreaptă” (din mesajul mai sus citat) nu îmi aminteam să o fi regăsit atunci când s-a format nucleul Noii Drepte și asociația Forumul Civic Piața Universității a fost preluată cu Tudor la conducere în 2000, devenind ceea ce s-a numit Forumul Creștin Noua Dreaptă.

 

Crezând că îmi joacă feste memoria, am luat la recitit cele 4-5 numere ale revistei Noua Dreaptă (pe care le voi scana și prezenta pe site, spre edificare) și am avut confirmarea a  ceea ce știam deja. Nici Tudor Ionescu și nici vreun alt membru ND de la acea epocă nu definise doctrinar direcția Noii Drepte. Cel mult, identificaseră câteva puncte (6 la acea vreme) de acțiune, la care să adere toți cei care se alăturau Noii Drepte. Singurul care a încercat, cu multe sofisme și forțate comparații, să dea o idee despre ce se vrea a fi o eventuală mișcare de dreapta, a fost dl. Ion Coja, în articolul intitulat “Dreapta și Stânga ființei Noastre” (filele 14-15 din nr. 1 oct./dec. 2000 al Revistei Noua Dreaptă).

 

Abia în ultimul număr al revistei (4-5/2002), înainte de dispariția ei editorială, în articolul intitulat “Extremism ?”, Tudor Ionescu – probabil speriat de reacția agresivă a presei care cataloga organizația ca fiind una de “extremă dreaptă”, definește organizația ca “nesituându-se nici la “dreapta”, nici la “stânga”, eșichierului politic, considerând aceste concepte ca inadecvate și nereprezentative pentru contextul politic actual, (întrucât) Noua Dreaptă s-a angajat în combaterea deopotrivă a comunismului și a capitalismului și s-a pronunțat pentru o a treia cale economică și politică.

 

Pe scurt, Tudor Ionescu propunea “o sinteză doctrinară unică și originală încercând să impunem naționalismul revoluționar drept o alternativă politică viabilă.”, definind din punct de vedere doctrinar și politic organizația ca fiind promotoare a democrației participative și distributismului (un soi de comunism privat, ce te duce cu gândul mai degrabă la chibuțurile evreiești).

 

 Mai jos, în articol, se afirma că Noua Dreaptă nu este: o organizație rasistă, o mișcare fascistă/nazistă, o formațiune xenofobă, o organizație anti-țigănească (retractând de fapt astfel 4 din cele 6 puncte din Manifestul Noii Drepte – filele 12-13 din nr. 1 al Revistei Noua Dreaptă, respectiv: 1. Soluționarea problemei țigănești. 2. Lupta împotriva legalizării homosexualității. 3. Combaterea prozelitismului sectar. 4. Stoparea imigrației).

 

La vremea respectivă, am considerat articolul cu pricina o încercare de cosmetizare a imaginii organizației, menită să “îndulcească” tonul presei și al opiniei publice asupra noastră, întrucât negarea ideilor ce stăteau la baza organizației, și chiar a denumirii, era evidentă. În fond, de ce să te mai numești Noua Dreaptă, de ce să adopți (și să menții, din 2007 cu ocazia înregistrării noii Asociații Noua Dreaptă) o denumire și un simbol (crucea celtică) ce sunt comune organizațiilor de extremă dreaptă din întreaga lume ?!

 

Interesant este că din cele 4 puncte “sensibile” enunțate mai sus, în actuala prezentare de pe siteul oficial al Noii Drepte (ce se revendică din organizația pornită în 2000), în cele 19 puncte de acțiune, nu se mai regăsesc (sub formă schimbată, desigur) decât punctul cu “stoparea ofensivei sectelor” și chestiunea homosexualității, dispărând discret soluționarea problemei țigănești și stoparea imigrației (exact cele două puncte comune ce defineau Noua Dreaptă – în ochii opiniei publice – ca fiind o organizație de “extremă dreapta”).

 

Ceea ce propun spre lectură în continuare, este un articol apărut în ziarul “Curentul” din ziua de 26 ianuarie 1933, articol intitulat “Dreapta Românească”.

 Autorul articolului în cauză este nimeni altul decât Mihail Polihroniade, fondator al cuibului Axa, șeful Garnizoanei București, istoric, ziarist, publicist, doctor în drept, Comandant legionar și membru în Senatul legionar, asasinat în închisoarea din Râmnicu-Sărat în noaptea de 21/22 septembrie 1939 în marele măcel în care au fost uciși, fără judecată 252 de legionari, din ordinul lui Carol al II-lea.

 

Rosturile și conținutul unei mișcări de dreapta în România, na’u fost nici odată prea bine lămurite. Lumea noastră nu știe ce înseamnă „dreapta” în politica modernă – cum dealtfel nu știe nici ce înseamnă „stânga” — iar cei care pentru opinia publică și pentru ei însăși poartă numele de oameni de dreapta, nu sunt de dreapta.

Acest articol — care e limitat de spațiu dar cel puțin precis ca sche­mă — va încerca să clarifice pro­blema și în acelaș timp să contureze ideologia colaboratorilor perma­nenți ai acestei reviste.

Astăzi curentele ideologice care străbat lumea — fie ele oricât de internaționaliste — au toate un dublu caracter, un caracter general mon­dial și un altul special, local, național.

Democrația este aceiași in esență dar e colorată cu totul diferit în Anglia față de Statele-Unite, Franța sau România. Social-democrația d-lui Henderson este alta decât aceia a d-lor Leon Blum sau Breitscheid. Comunismul — cu toată unitatea și rigiditatea sa doctrinară — sună cu totul altfel la Moscova decât la Peking, la Berlin decât la Rio de Janeiro. Insfârșit miscările reacționare sunt și ele nuanțate și diverse. Dl Charles Maurras e departe de a fi de acord pe toate punctele cu Mussolini, cu Hitler, cu Sir Oswald Mosley, cu Mustafa Kemal sau cu eventualii ge­nerali din America de Sud. ; Prin urmare vom căuta să dega­jăm sensul general, mondial al no­țiunei de „dreapta” și să vedem apoi cum se încadrează această no­țiune realităței românești și cum se colorează specific.

*

*          *

Dintre toate mișcările politice mo­derne cele de dreapta sunt cele care apar cu un conținut cu totul nou față de situația de acum o jumătate de secol.

Dreapta modernă diferă esențial de conservatorism — adică de clica din ce in ce mai redusă a partizani­lor stato-quoului cu orice preț.

Ea se caracteriza prin două prin­cipii fundamentale dincare unul este formal comun cu anumite dogme conservatoare — potențarea autorităței statului în toate domeniile și grija pentru interesele econo­mice și sociale ale maselor în cadrul națiunei. Ambele principii converg spre un punct central ideia de colectivitate națională superi­oară anarhicei libertăți individuale.

Și datorită acestei idei, statul, cu autoritate sporită, intervine în do­meniul economic și social și pe baza interesului colectivităței naționale lovește în profitorii ordinei capita­liste și în capitalism – regim bazat esențial pe libertatea ordinei econo­mice și sociale de cea politică — și face o uriașe sforțare pentru a satisface legitimile aspirații morale și materiale ale masselor.

Iată deci principiile de bază ale dreptei moderne care se regăsesc în fascism, în hitlerism (cele mai mari partide de massă din câte a cunoscut istoria) sau în Turcia lui Mustafa Kemal.

Să vedem acum care ar fi colora­tura specială a dreptei românești.

Dar să lichidăm mai întâi o nedu­merire care poate să se insinueze in mințile multora. In România n’a existat nici odată o mișcare de dreapta.

Conservatorismul nostru — ca și cel prusac sau spaniol — era parla­mentar și partizan al libertății economice capitaliste.

Dar antisemitismul?

Trebue să recunosc categoric că am o mare stimă pentru dl. A. C. Cuza.

Este un om de talent și de ca­racter.

In țara asta de lichele — unde talentul și popularitatea sa îl puteau ridica oriunde cu condiția de a renunța la intransigența dogmelor sale, de a pune apă în vin — d-l A. C. Cuza strigă de aproape o jumătate de secol cu o consecvență haluci­nantă, impresionantă : „Jos jidanii!” Deaceia — repet — în țara noastră de lichele eu salut cu respect con­secvența d-lui A. C. Cuza. Dar atât !

A crede insă că pe baza unei for­mule simpliste și cu strigătul „Jos Jidanii” vei rezolvi multiplele probleme ale statului modern și ale ce­lui român; a crede că pe baza for­mulelor parlamentare, economice și sociale perimate cărora le vei adăoga corectivul antisemit vei putea face față haosului actual este nu numai o eroare ci și o copilărie.

Dl. A. C. Cuza nu înțelege și nu acceptă intervenția autoritară a sta­tului in ordinea economică și socială iar ridicarea masselor in cadrul na­țiunei trece pe al doilea plan față de arzătoarea chestiune semită.

lată motivele pentru care eticheta de „dreapta” trebue hotărât refuzată antisemitismului nostru. Dar nu numai atât, dacă trecem din domeniul ideologiei in cel al tacticei cuziste constatăm aceiași mentalitate pri­mară.

O tactică nesistematizată, care se mărginește la scandaluri și la spar­geri de geamuri, sporadică, anarhică, inorganică.

Oricare ar fi succesele electorale ale cuzismului și oricât de puternic ar fi curentul antisemit — și este — acțiunea politică antisemită va fi în­totdeauna limitată de primarismul ei doctrinar si tactic. Să ne înțelegem ! Recunosc că există o problemă se­mită în România, problemă gravă si care mai curând sau mai târziu va trebui să fie rezolvită fie prin de­parazitare, fie prin asimilare fie prin ambele metode. Această rezolvire nu poate veni însă decât de la o doctrină organică șl coherent națio­nalistă, care să plaseze și să rezolve problema semită în cadrul unei în­tregi politici de stat, astăzi însă problema semită nu-i nici cea mai gravă nici — și aceasta-i relevant în discuție — cea mai presantă, care se pune României.

Aceasta chestiune fiind lichidată, să trecem mai departe si să vedem cum se încadrează principiile dreptei moderne în realitatea românească și cari sunt nuanțele specifice ale acestei încadrări.

Potențarea autorităței statului in România ?

Autorite există, slava domnului, destulă în țara noastră, autoritate arbitrară și abuzivă, dar stat, stat modern, nu !

Și atunci iată prima sarcini și caracterul specific al dreptei roma­nești, să potențeze autoritatea sta­tului creind mai întâi un stat modern românesc.

Și ce înseamnă crearea unui nou Stat românesc? înseamnă să stârpești venalitatea, să deparazitezi adminis­trația civilă și militară, să introduci metode rapide si moderne în con­ducerea politică și administrativă a statului nostru.

Numai după ce vei fi creat acest stat nou te poți gândi să-i extinzi autoritatea în domeniul economic și social, pentrucă cu statul românesc de astăzi venal, incapabil și tâmpit o atare extindere ar avea consecințe catastrofale. Poate să realizeze a-ceastă sarcină vre-unul din partidele „democrate” existente ? Evident că nu !

Numai desvolt argumentele exacte dar banalizate, anume: imposibili­tatea pentru orice partid democrat de a lovi în venalitatea clientelei sale electorale, imposibilitatea oa­menilor vechi cu păcate vechi si grele de a întreprinde o operă de mo­ralizare si deparazitare etc. etc.

E destul să urmărim politica de stat a României în timpul crizei, po­litică meschină și mediocră, care n’a avut și n’are curajul să atingă nici una din problemele esențiale, ci re­curge la sforțări disperate numai spre a-le amâna soluționarea, pentru a ne da seama de imposibilitatea organică a oricărui partid democrat sau pseudo democrat, de a privi în față și a soluționa curajos proble­mele momentului.

lată dece numai o grupare tânără și numai o grupare de dreapta poate realiza reforma statului întâi și extinderea autorităței lui pe urmă.

Și odată acest prim punct al dre­ptei moderne înfăptuit se poate pune chestiunea ridicărei masselor românești.

Massele românești — de la țară și de la oraș — inculte, roase de boli bătute, batjocorite de o stăpânire arbitrară și imbecilă !

  Și iată a doua nuanță specifică a dreptei românești, să statornicească legalitatea pe care nici un partid democrat n’a putut s’o realizeze, să curme arbitrariul, să elibereze după șaptezeci de ani de parlamentarism și zece ani de vot universal, massele românești de teroarea administrației noastre ultra democratice.

Va veni apoi sarcina grea de or­ganizare juridică a statului român în cadrul corporatismului, de culturali­zare a masselor eliberate, de ridicare a standardului lor de viață, de stăruitoare tutelare socială și sanitară. Exemplul fascismului e pilduitor din acest punct de vedere.

Dar mi se va răspunde, acest pro­gram  poate fi realizat  și  de un partid democrat !

Nu ! Pentru că nicăeri și niciodată un partid democrat n’a realizat o radicală reformă a statului — regimul democratic este cel mai conformist din toate regimurile politice – și pentrucă la noi fără o reformă a statului cele mai bune intenții și cele mai admirabile programe sunt total­mente iluzorii. Iată premizele de la care trebue să plece dreapta românească și vom  vedea într’un viitor articol unde poate să ajungă.

 

Mihail Polihroniade

Articolul l-am primit intergal prin bunăvoința jurnalistului Victor Roncea. Mulțumesc și aștept continuarea lui, din arhiva celor de la Curentul, pentru a-l culege și publica.

 Pentru cei care au avut curiozitatea să deschidă și să citească articolele lui Mircea Eliade și Vasile Marin – la care făcea referire Tudor Ionescu în mesajul său mai sus citat, vor observa că acestea nu contrazic viziunea lui Polihroniade, ba dimpotrivă, prezintă puncte comune.

 Cei trei autori afirmă la unison faptul că definirea ideologiei politice conform categoriilor de dreapta și stânga diferă de la o țară la alta (chiar cu sisteme politice asemănătoare sau identice), de la un ideolog la altul, și că ea trebuie definită ÎN CONFORMITATE CU REALITĂȚILE SOCIALE ȘI POLITICE ale țării și contextului actual. Adică exact ceea ce am vrut și eu să fac. Evident, înlocuind noțiunea “partidelor democrate” folosită de Polihroniade – cu cea de partide “democrate” (mutarea ghilimelelor semnifică doar nuanța neo-comunistă a acestora – inexistentă pe vremea lui Polihroniade în România vremurilor lui.) 

  Nu vreau să fac aici o analiză comparativă, punct cu punct, a viziunii personale a fiecăruia dintre cei trei autori. Las cititorilor această plăcere. Însă, în contextul actual, când România este condusă de politicieni cu pedigree comunist, conduși (prin descendența lor) în marea lor majoritate de la Moscova, nu pot achiesa la ideea lui Tudor Ionescu că România a cunoscut – după 1989, măcar o singură zi de guvernare autentică “de dreapta”, în spiritul dreptei definite de Mihail Polihroniade. Aici nu mai vorbim de “ideologii împrumutate” cum definea Eliade în articolul lui ideile de stânga și dreapta – și reprezentările politice ale acestora de la vremea respectivă (fascismul și comunismul). Acel moment a fost depășit. Comunismul a devenit o realitate concretă, palpabilă, dureroasă în România părăsită de Eliade. Tocmai de aceea, și referințele la articolul lui Eliade sunt depășite.

 Probabil că dacă ar fi scris astăzi despre naționalism, și Eliade și Vasile Marin ar fi optat fără să clipească pentru DREAPTA, în fața raptului și siluirii conștiinței naționale după 45 de ani de comunism și 22 de ani de neo-comunism, amândouă DE STÂNGA, ideea “naționalismului revoluționar” fiind echivocă și lipsită de consistență – ÎN CONTEXTUL ACTUAL.

 În actualul context politic, neo-comuniștii (unii botezați capitaliști de ocazie) ce se luptă între ei pentru putere, tind să acapareze simboluri (vezi ocuparea Pieței Universității de către oamenii USL-ului – în fapt femeile de APACA și bărbații de la IMGB, acum pensionari – care în urmă cu 22 de ani scandau “Noi muncim, nu gândim”, fugărind studenții care cereau alegeri libere de comunism).

Cealaltă aripă neo-comunistă (PDL-ul), vopsită în culorile capitalismului “euro-atlantic”, dar izvorâtă tot din PDSR-ul lui Ion Iliescu, aflată în criză de popularitate, caută cu disperare să se “reșapeze” ideologic, prin inovații politice ne-demonetizate și ne-decredibilizate (partide “de dreapta”)  ce au rămas neacoperite pe eșicherul politic – până în prezent (vezi lansarea la Cluj a Noii Drepte de către nimeni altul decât… Mihai Răzvan Ungureanu !).

CHESTIUNI LA CARE NU OBIECTEAZĂ NIMENI ! ÎN MOD SUSPECT, NICI MĂCAR ACTUALA CONDUCERE A NOII DREPTE !!!

 Noua Dreaptă ar fi avut șansa să fondeze primul partid autentic de dreapta din România. Fie el și de extremă dreaptă, fiindcă România are nevoie de așa ceva, iar ofensiva dreptei din întreaga Europă, votul acordat dreptei, dovedește că acest fenomen nu este singular ! Căci la vremuri de excepție, sunt necesare măsuri (și doctrine) excepționale ! Nu mai vorbesc de oameni…

Pentru noi, cei ce dorim ALTCEVA decât politicianismul găunos ce infestează astăzi scena politică românească, singura barieră, singura garanție, singurul sistem defensiv împotriva leprei politicianismului DE TOATE CULORILE l-ar fi constituit o doctrină DE DREAPTA care să blocheze ideologic orice infestare prin absorbție a comuniștilor “naționaliști” și traseiștilor politici din alte partide – la fel de patrihoți.

 Ocazia a fost ratată datorită derapajului ideologic a lui Tudor Ionescu, după care s-au ținut ca oile toți ceilalți “camarazi”. Fără să citească, fără să se informeze. Așa s-au născut toate dictaturile odioase. Din lenea unora care sunt prea comozi să își pună întrebări sau să reacționeze.

Interesant este faptul că tot eu am fost acuzat de TRĂDARE ! Cine pe cine și ce a trădat în fond ? Eu nu am trădat ideea de dreapta, în care am crezut de la început, și sub a cărei steag m-am înrolat. Alții au trădat-o și o trădează în continuare, din postura de lideri ai unei organizații ce nu mai corespunde – CONFORM PROPRIILOR DECLARAȚII – crezului lor.

Sub aspect personal, tot eu am fost cel trădat. A cărui ÎNCREDERE a fost trădată. Ca membru fondator al Noii Drepte, AM FOST MINȚIT și MI S-A INFIRMAT ZVONUL CĂ AȘ FI FOST EXCLUS DIN ORGANIZAȚIE. Nici până la acst moment nu mi s-a adus la cunoștință dacă mai sunt sau nu membru al Noii Drepte. Comunicatele de presă și articolele nu țin loc de acte oficiale, de comunicări personale. Deh, stilul Tudor Ionescu… Aștepta ca un mișel să treacă înregistrarea Partidului Naționalist, după ideea că te faci frate cu dracul, până treci puntea… curat legionar, n-am ce zice. 

 Totuși, în ceasul al 12-lea, unii au realizat că au greșit. Însă și-au motivat și scuzat greșeala și perseverența în greșeală cu afirmații de genul: “ (Referitor la Horia Sima – elevul de liceu simpatizant ND Alexandru Sudițoiu): Legionarii autentici l-au urmat și i-au continuat lupta : Ion Gavrilă Ogoranu, Valeriu Gafencu, Mircea Nicolau, Virgil Maxim, toți au mers pe aceeași linie urmând îndemânul Căpitanului de a fi uniți chiar și pe căi greșite.

Uneori, adevărul vorbește (chiar și accidental) prin gura copiilor. AȘA GÂNDESC CU ADEVĂRAT CEI RĂMAȘI LA NOUA DREAPTĂ ? SPRE BINELE LOR, SPER CĂ NU !

Zelea Codreanu nu a îndemnat pe nimeni să își urmeze conducătorul chiar și pe căi greșite ! Iar dacă cei ce îl mai urmează încă pe Tudor Ionescu o fac în baza acestui principiu, știind că greșesc, și totuși perseverând în greșeală, le reamintesc dictonul: „A greși, e omenește. A persevera în greșeală, e diabolic.” Le recomand acestor oameni să nu confunde unitatea “la bine și la greu”, cu unitatea în greșeală și în rău, care este de la Satana.

 Pentru a lămuri și mai bine chestiunea ideologiei de dreapta, ȘI NECESITĂȚII EI VITALE în acest moment istoric, voi continua acest material pe tema Dreptei românești cu alte repere și texte ale “Clasicilor Dreptei Românești” (vezi și articolul “Mihai Eminescu și chestiunea evreiască” – publicat în nr. 1 al Revistei Noua Dreaptă – pag. 15), care să ne ajute să construim un proiect politic de dreapta adaptat necesităților actuale, precum și cu referințe bibliografice care să ne ajute să ne autodefinim doctrinar, evitând capcanele întinse de marele vecin de la Răsărit – sub masca “naționalismului” de sorginte pan-slavistă sau eurasiatică, la care a aderat Tudor Ionescu prin îmbrățișarea ideilor lui Alexandr Dughin.

 

Mihai Rapcea

– va urma –

Write a comment:

*

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Shares