26 iulie

pomenirea mărturisitorului

Constantin  Oprișan

(1921-1958)

Constantin (Costache) Oprișan s-a născut în 1921 în comuna Oncești, jud. Bacău. Petrece o copilărie frumoasă pe coastele și văile podișului Moldovei. Termină liceul la Bacău și se încadrează în Frățiile de Cruce în anul 1940. Dezlănțuindu-se prigoana generalului Antonescu împotriva tineretului legionar, Constantin alege calea exilului în Germania după ianuarie 1941. Acolo are șansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger la Freiburg.

În urma unui plan pregătit de naziști, de a-i interna în lagăre pe legionarii aflați în Germania, la începutul lunii februarie 1943 este adus în lagărul de la Buchenwald. Acolo va fi deținut până la 24 august 1944, împreună cu alte sute de legionari, când scapă cu viață în urma unui bombardament aliat asupra lagărului, care avea să facă mii de victime.

Se eliberează, se instruiește în școlile speciale germane și face parte dintr-un grup de echipe de legionari parașutate în România invadată de bolșevici. Dar, în primăvara lui 1945 se sistează programul parașutărilor. Șefii grupului, Nicu Marinescu, Oprișan și Crețu, iau hotărârea să plece în țară, străbătând Ungaria în marș, clandestin peste frontiere. Reîntors acasă, a fost numit șeful Frățiilor de Cruce pe țară. În 1946 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi, D.D. Roșca. Acesta din urmă, dându-și seama că nu are în față un student obișnuit, când a fost vorba de existențialiști l-a pus pe Oprișan să țină cursul în fața studenților. A fost ceva extraordinar, tânărul student probându-și inteligența nemaipomenită și capacitarea rar întâlnită.

De la Petre Hossu, martor ocular, asistent universitar al lui D.D. Roșca, aflăm de extraordinara capacitate a lui Oprișan: „Oprișan continuă, ajunse și la Heidegger și aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger nici D.D. Roșca nu era acasă, domnia sa fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formație franceză). Când Oprișan și-a încheiat expozeul, D.D. Roșca i-a spus: „Domnule Oprișan, dumneata ești un om serios!” (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era când îi spunea vreunui student: „Dumneata ești un ocoș!”, adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprișan luase tot timpul seminarului, așa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepționalul demers filosofic al lui Oprișan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învață la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie știe mai mult decât el, licentiat magna cum laude la Roșca și Blaga?!” (în Permanențe, martie 2002)

În 1947 Oprișan se căsătorește cu Constanța Grama, încadrată și ea în Mișcarea Legionară, în Cetățui. Continuă reorganizarea Mișcării – cu toate că rușii invadaseră țara. Ernest Maftei, și el legionar, povestește: „Eram în București la Teatrul Poporului. Și m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminică în altă Biserică. Ci, îmi zice el, io să iau Moldova; în ’47, bre! Să organizez io legionarii pe Moldova, și el Ardealu’. Și l-am lămurit că ne prinde… Da’, ar fi crezut Costică Oprișan, domnule?! L-au prins, a murit în chinuri..”.

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava și condamnat la 25 ani muncă silnică. Trece pe la Pitești, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe măsura” funcției sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el în Pitești!

Oprișan își va da seama de gravitatea și grozăvia celor ce se întâmplau. Supus unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu. Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică și artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”; „La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie… I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprișan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit și el de câteva ori tălpile lui Oprișan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi… Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini… l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Lovește-ți mentorul, banditule, că te-a învățat filosofie și este un mare șef legionar”… Știu că am lovit, dar nu din cauza amenințării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raționa… Am lovit omul pentru care aș fi fost altfel capabil să merg la moarte… I-a venit rândul și lui Comșa Ieronim. I s-a dat ciomagul și i s-a ordonat să-l lovească pe Oprișan la tălpi. Comșa, care lucrase sub șefia lui Oprișan, fiind șeful Frățiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toți cei din cameră… Atunci i s-a ordonat lui Oprișan să-l lovească pe Comșa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice brațele”. („Mărturisiri…”)

Eugen Măgirescu: „Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de «reeducare». Pe Costache Oprișan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul, obligându-i pe toți cei care au fost cândva în subordinea sa și care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie și să spună minciuni despre el, să se dezică, să-și denigreze ideile și să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Își dăduse cămașa jos și spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau lovit cu bici, răstignit, știe Dumnezeu!” („Moara dracilor”, Alba-Iulia, 1994)

Reeducarea continuă și la Gherla (dus în toamna lui 1951), în temuta cameră 99. În urma torturilor s-a îmbolnăvit de tuberculoză și va fi internat în spitalul penitenciar de la Văcărești. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legătură cu reeducările. Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat într-una din cele 4 celule de la Casimcă (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrișor, pr. Gh. Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morții avea să urce sufletul său curățit de orice pată la cer, în iulie 1958.

Marcel Petrișor: „Din țeasta lui Oprișan, ochii sfredelitori sticleau ca doi cărbuni aprinși. Mușchii nu-i mai rămăseseră decât la fălci, ca să vorbească, la mâini, ca să-și poată duce sticla cu spută la gură, și la picioare, ca să pășească până la tineta de murdărie. Încolo, pielea-i învelea oasele ca o traistă sculele de dulgher… Se ridicase chiar pe șezut în pat, făcând un efort imens să vorbească. Îl îneca o tuse interioară, vorbele-i șuierau. Mâinile-i erau ca niște vreascuri, iar ochii străluceau mutându-și privirea când pe unul, când pe celălalt”. („Fortul 13”, București, 1991)

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieșea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Își rostea rugăciunile și, auzindu-l cum le spune, știind cât de mult suferea, eram profund impresionați… Vorbea despre credință, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Știți, nu e așa de ușor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiași oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Și rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era rușine, pentru că el se ruga și noi știam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fața lui era complet transformată. Noi înțelegeam că se roagă pentru noi și ne opream din ceartă. Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Pitești vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos.Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprișan pentru noi. Era justificarea vieții noastre în acea celulă. Era o personalitate deosebită. Era o personalitate care nu s-a format numai în închisoare ci era format din afară. Era un fel de…, nu exagerez când spun că era un tip cu geniu în el, o scânteie de geniu. Și cu o viață morală, și cu o viață religioasă, și cu o viață dedicată Frățiilor de Cruce încât și în închisoare a rămas pe linia lui, numai că s-a adâncit, bineînțeles, în timpul acesta din închisoare.” (în „The Ortodox Word”, Platina, SUA, 1997)

Despre moartea lui Oprișan relatează părintele Calciu: „Ochii îi erau deschiși, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceață. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost așa de teamă… Am pus mâna pe el și am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!”. Am țipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu știu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe fața sa. Am simțit că era gata să intre în lumea cealaltă și că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă… Constantin Oprișan plângea pentru că-l forțasem să se întoarcă. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”… Am spus gardienilor că a murit… Au venit după trei ore… L-am pus pe Constantin Oprișan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o ființă vie. Era numai piele și os. Și m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morții în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare și i-a pus-o pe piept – o floare albastră. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprișan, înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriți în această celulă”. Și sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toți trei am reușit să părăsim această închisoare și să mergem la Aiud.

În perioada detenției a compus mai multe poeme filosofice, publicate după 1990, cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion: „Când am luat cunoștință de acest poem atât de profund și atât de bine șlefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura românească prin moartea acestui martir al tineretului creștin din România, ce flacără s-a stins în adâncul catacombei de la Jilava!” (pr. Liviu Brânzaș, „Raza din catacombă”, cap. 10).

„Era un pedagog de talie mare. Era cult și inteligent, la care se adăuga o modestie blândă și plăcută. Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, „Masacrarea studențimii române”, Buc., 1995).

Dumitru Bordeianu arată cuvintele lui Oprișan de la Pitești înaintea declanșării experimentului reeducării: „Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el.Lupta va fi de lungă durată și cine va avea tăria și răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuși și iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuțim săbiile duhovnicești ale dragostei, ale unirii și ale camaraderiei”. („Mărturisiri…”)

C. Oprișan era resemnat, fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta, dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preț, dragostea și bunătatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Pitești. În el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăților ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deși nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ți potoli setea, iar când plecai, te simțeai mai liniștit, mai ușurat și mai încrezător în tine. Nu cunosc și nu cred să fi fost vreunul dintre cei considerați reeducați, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie și, întâlnindu-l pe Costache Oprișan și stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus și să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-1 vizitau, încurajându-i și îndemnându-i a-și căuta liniștea prin meditații și rugăciune.” (Neculai Popa, „Coborârea în iad”)

„Văzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânăr din aceeași celulă – student la Medicină, în anul III, când fusese arestat – și-a luat gamela și s-a îndreptat înspre un colț al încăperii, fără să fie văzut de gardianul care controla mereu prin «spion». Cu un ciob de sticlă, tânărul student Gheorghe Calciu și-a deschis o venă de la mână, lăsând să se scurgă o anumită cantitate de sânge. După ce și-a oprit sângerarea, a așteptat câteva minute pentru a se decanta și, cu ultimele puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din păcate, în acele clipe, Costache Oprișan trecea într-o lume mai bună.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”)

„Cunoșteam pe Costache Oprișan din 1940 și mă interesa evoluția lui. Voinic și bine făcut, rezistența lui fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi. Tuberculoza l-a sleit și l-a ucis lent sub îngrijirea plină de atenție a lui Calciu. Firește, i s-au refuzat medicamentele. Oprișan intenționa să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. Nu știm, dar cu moartea lui Costache Oprișan poate că românii și lumea au pierdut un geniu care cine știe când va putea să apară din nou. Descrierea martirajului lui Costache Oprișan m-a mișcat profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse, fără speranța unui ajutor și fără să-l ceară, fiind rău văzut de „oficiali”, știind că nu-l va primi. Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii. Scurta conviețuire cu Calciu a fost plăcută și, pentru mine, foarte folositoare. Am găsit într-însul un suflet cald și bun, cu o mare vibrație de durere la suferințele altora și mai ales ale celui ce murea în brațele lui. Îi port o amintire plăcută și îl socotesc un suflet mare.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”)

„De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducați – probabil din cunoscuții dinainte – și care, făcând pe oamenii de rezistență curajoși, au început să-1 întrebe fel defel, prefăcându-se că e în admirația lor. Costache Oprișan simțea că ceva nu-i în regulă. Nu știu ce le răspundea, dar își mișca mereu capul în toate părțile, căutând să deslușească ce se întâmplă. Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către niște grupuri de reeducați..

Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toții asupra lui. Călcat în picioare, lovit din toate părțile, în scurt timp și-a pierdut cunoștința. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici și cu niște curele (de unde or fi apărut curelele ?) a fost luat sistematic din cap până la picioare și de la picioare până la cap. Când obosea o echipă de torționari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi. S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-1 trezească și să-i urle în urechi:

– Noi, tinerii reeducați, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu ești vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce știi, tot ce n-ai declarat la securitate

Nu mai știu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai știu de cine, de Țurcanu? de Sobolevschi?):

– Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foștii tăi subalterni ? La care după o mică pauză – exprimându-se greu – Oprișan răspunde:

– Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecționați din rândurile foștilor infractori.

Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligenței sale, cât și a circumstanțelor deosebite în care se afla. Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul ce caracteriza această perioadă. A început și Oprișan să fie dus la Țurcanu să-și facă demascarea. Nu știu ce anume o fi spus.” (Aurel Vișovan, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, I)

 din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

sursa: apologeticum

Write a comment:

*

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2018 Cabinet de avocatura Mihai Rapcea

logo-footer

                

Shares