Apariție editorială de excepție: Basarabia în presa interbelică

Lucrarea de față este un segment al unei mai vaste intreprinderi ce încearcă să contribuie la formularea unei perspective asupra perceptiei publice a problemei Basarabiei în perioada interbelică, așa cum rezultă din lectura presei vremii, respectiv din “Curentul” (pe parcursul perioadei 1928, momentul apariției sale, până în anul 1935) și “Universul” (1928-1935).Am preferat raportarea la această perioadă deoarece Pamfil Șeicaru a fost un adevărat reper jurnalistic al epocii în chestiunea Basarabiei și cum 1928 a fost momentul apariției publicației conduse de el a trebuit să pornim de la acest jalon, mai ales că problematica Basarabiei a revenit cu tărie în atenția opiniei publice după 1924, anul în care U.R.S.S. a înființat așa numita RSS Moldovenească Transnistreană. R.A.S.S.M. a avut o viață scurtă – doar de 16 ani, până la 2 august 1940, când prin unirea unei părți a ei cu partea cea mai mare a anexatei Basarabii, s-a format Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.).

Există o versiune mai puțin cunoscută privind crearea R.A.S.S.M., conform căreia republica autonomă moldovenească a fost creată pentru legitimarea unui “stat în stat” al bolșevicului rus Grigorii Kotovski. Acesta a ajuns în Ucraina la mijlocul anului 1921, spre sfârșitul Războiului civil. Acolo a coordonat acțiunile bolșevice de represiune, iar din anul 1922, când s-a decretat Noua Politică Economică, a început „să convertească puterea în bani”.Pentru legitimarea puterii sale și a „republicii”, Kotovski, cu sprijinul lui Mihail Frunze, a convins Kremlinul să accepte ideea creării unei republicii autonome moldovenești.Kotovski personal a trasat hotarele noii republici și a făcut propagandă în sânul țăranilor moldoveni transnistrieni, pentru obținerea autonomiei în cadrul Ucrainei Sovietice (despre Grigorii Kotovski, vezi: P. Moraru, La hotarul românesc al Europei. Din istoria Siguranței Generale în Basarabia (1918-1940). Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2008, pp. Yxc). Așa zisa „statalitate moldovenească” impusă de către Stalin pe malul stâng al Nistrului datează din 12 octombrie 1924, când în cadrul Ucrainei Sovietice a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), a cărei misiune principală a fost „exportul revoluției în Basarabia, România și mai departe în Balcani”. Practic RSS Trasnistreană a fost un “cap de pod” și o bază de lansare a acțiunilor distructive împotriva Basarabiei și implicit asupra României Mari.

Cei 22 de ani de existență ai României Mari (1918-1940) reprezintă cea mai fastă perioadă a istoriei noastre, intervalul menționat fiind unic prin faptul că a reunit pentru prima oară toți românii în interiorul acelorași granițe. Perioada interbelică a însemnat și clarificarea unei poziționări geopolitice românești, evidențiindu-se temeiurile argumentelor ce fixează poziția României în Europa Centrală. După 1918, o dată cu destrămarea Imperiului Otoman și Imperiului Austro-Ungar, popoarele zonei balcanice (Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Grecia) și-au recâștigat independența, iar România a devenit, datorită Unirii, unul dintre cele mai însemnate state pivot între aria Balcanică și Europa Centrală.Școala românească interbelică de geopolitică, prin străluciții ei reprezentanți, a subliniat unitatea geografică, etnică, economică și geopolitică a spațiului carpatic și orientarea sa spre trei direcții: spre Europa Centrală, Europa continentală și Europa mediteraneană. Poziționarea ascensională a României a însemnat pentru Imperiul Țarist, Rus și sovietic mai apoi, un factor de iritare și o provocare geopolitică, statul român fiind supus constant presiunii uriașe a puterii comuniste din Est.
Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 a nemulțumit profund bolșevicii, astfel încât aceștia, în chiar primii ani după Marea Unire, au întreprins atacuri armate din partea stângă a Nistrului asupra satelor și locuitorilor din partea dreaptă, în scopul de a-i intimida și a provoca dezordine și incertitudine în rândurile populației.
Istoriografia postdecembristă a descris amănunțit provocările comuniștilor în Basarabia după 1918, calificate de aceștia drept „răscoale” (cea de la Hotin – ianuarie 1919, de la Tighina – mai 1919, de la Tatarbunar – septembrie 1924), în fapt, diversiuni organizate de Komintern asupra României și locuitorilor Basarabiei. Și înainte de momentul Marii Uniri, Rusia bolșevică a acționat constant împotriva statului român. Continuitatea acțiunilor bolșevice împotriva românilor basarabeni este ușor de dovedit. În 1917, Lenin îi cerea lui Simion Rosal, un activist bolșevic cu experiență, să aplice modelul utilizat la Petrograd și Moscova. “Comando-ul” lui Rosal urma să organizeze câteva atentate sângeroase ce ar fi trebuit să genereze ample tulburări sociale, care să arunce țara în anarhie, urmând ca apoi să fie exploatate nemulțumirile și temerile populației pentru a se întemeia și în România un regim bolșevic. Simion urma să-l asasineze pe Regele Ferdinand și să instaleze un regim bolșevic, condus de Cristian Racovski, Mihai Gheorghiu Bujor, Alecu Constantinescu și Ion Dissescu.
Primul pe lista celor ce trebuiau eliminați era generalul Dimitri Scerbacev, comandantul armatelor rusești imperiale din Moldova. Atentatul a eșuat, iar generalul Scerbacev a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea comandamentului bolșevic de la Socola. Cererea sa a fost aprobată de Consiliul de Miniștri aflat în refugiu la Iași, iar agentul lui Lenin a fost depistat de contraspionajul Armatei Regale Române. Rosal a fost executat împreună cu câțiva dintre complicii săi, iar soldații ruși răzvrătiți și trecuți la bolșevism au fost dezarmați și expulzați peste Prut de generalul Prezan.Drept răspuns, Leiba Bronstein, partenerul lui Lenin încă de la începuturile activității conspirative bolșevice, cunoscut sub numele de Trotki (primul șef al Armatei Roșii), care era la acea vreme Ministru de Externe, a trimis o scrisoare de amenințare la adresa României, arestându-l la Petrograd pe ambasadorul României, Constantin Diamandi, împreună cu toată Legatia.Tot ca represalii, Trotki a ordonat jefuirea și terorizarea Basarabiei. În aceste condiții, la 22 decembrie 1917, Sfatul Țării a cerut intervenția armatei române. Trupele conduse de generalul Broșteanu au venit în ajutorul Sfatului Țării, au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918, ajungând în 13 ianuarie la Chișinău.

Trotki ripostează confiscând tezaurul românesc în aur trimis spre păstrare în Rusia, anunțând ruperea relațiilor diplomatice ale Sovietelor cu România. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate proclamarea independenței Republicii Moldovenești, iar la 27 martie 1918, Sfatul Țării votează Unirea cu România. Prin Proclamația Sfatului Țării, “Republica Democrată Moldovenească Basarabia, în hotarele ei dintre Prut si Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, se unește pentru totdeauna cu mama sa, România”.

În vizita sa la Chișinău, premierul român din acea vreme, Alexandru Marghiloman, întâmpinat cu urale, declara oficial că “în numele poporului român și al Regelui României, cu adâncă emoție și falnică mândrie, iau act de hotărârea cvasi-unanimă a Sfatului Țării și, la rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pe veci unită cu România”. Actul Unirii a fost promulgat de Regele Ferdinand și publicat în Monitorul Oficial din 10 Aprilie 1918.

În replică, Rusia a orchestrat o amplă campanie ce avea ca scop distrugerea României Mari.Pentru documentare, istoricul Florin Constantiniu recomanda o lucrare de cercetare istorică, cu referire la activitățile împotriva României Mari desfășurate de U.R.S.S., scrisă de Cristian Troncota (Mihail Moruzov și Frontul secret), care relevă că “principalul pericol pentru statul român rezultat la l Decembrie 1918 – nu era nici o îndoială – venea dinspre Răsărit. Astfel, în 1926, serviciul de spionaj sovietic a reușit să infiltreze o agentă pe lângă generalul Ludovic Mircescu și să sustragă planul de mobilizare al armatei române. Documentul de 100 file, cu multe anexe, conținea datele cele mai secrete și mai complete despre armata română. Generalul Ludovic Mircescu, fost ministru de Război în guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu, instalat la 30 martie 1926, s-a sinucis”.
Aceeași lucrare evidențiază un Raport al șefului Serviciului Secret, Mihail Moruzov, în legătură cu situația din Basarabia – studiu semnat de el și datat 9 martie 1930, în care trăgea un serios semnal de alarmă asupra problemelor grave de natură contrainformativă din Basarabia, arătând că atitudinea Bucureștiului față de provincia revenită la patria-mamă în 1918 fusese cât se poate de greșită. „Prin cele petrecute acolo, s-a săpat o prăpastie între noi și basarabeni. Guvernele care s-au succedat, preocupate de chestiuni fundamentale în reorganizarea noastră ca stat, au neglijat starea de fapt ce se crea fără știrea lor în această provincie, căreia i se cerea doar majorități în alegeri”. Toată structura Siguranței din Chișinău, demonstra Moruzov, era infiltrată de sovietici: „aproape în totalitate, personalul de siguranță din Basarabia, deși salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secție de G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru”.
La 23 octombrie 1921, ministrul de Război, I. Rășcanu, a înaintat președintelui Consiliului de Miniștri un memoriu, în care relata despre rezultatul cercetărilor efectuate asupra activității unor pretinse societăți americane de ajutorare a evreilor din Basarabia. Constatările făcute indicau faptul că aceste societăți erau „conduse de idei subversive și n-au alt scop decât întinderea comunismului în România”. Aceste pretinse societăți de ajutorare neoficiale, sub pretextul că ajută evreii basarabeni, propagau de fapt ideile socialiste și comuniste. Din comitetele lor făceau parte cunoscuții comuniști – Iacob Radiuleanski, Iacov M. Bernstein Kogan (care, la intrarea armatelor române în Basarabia în 1918, îndemna populația la revoltă), Ewghenis Konigsatz (care în cazul izgonirii trupelor române din Basarabia, urma să devină guvernatorul provinciei), etc. Cu sprijinul “societăților americane”, în Basarabia și în Bucovina erau scoase ziare cu caracter socialist și antiromânesc (Das Basaraben Leben, Freiheit, Neue Zeit).

Despre faptul că pseudo-societățile americane de ajutorare a evreilor din Basarabia propagau ideile comuniste vorbea și raportul secret nr. 848/921 al Comandamentului Trupelor de Est, Birou 2, în care se arăta că acestea „nu au alt scop decât întinderea comunismului în România”.
O parte din materialele comuniste se aduceau în Basarabia de Cercul de Propagandă Pipel Relief din S.U.A., prin intermediul ligilor bolșevice din Cernăuți sau Chișinău. O altă parte a literaturii comuniste se aducea de peste Nistru.
În broșurile difuzate membrilor “organizațiilor culturale” se făcea apologie Uniunii Sovietice, politicii Statului sovietic față de Biserică, se aduceau explicații asupra simbolurilor și calendarului sovietic, etc. Un important număr de cărți se referea la viața muncitorilor sovietici. “Organizațiile culturale” erau abonate la publicații redactate în U.R.S.S. sau în Occident: ambasadele U.R.S.S. din Europa de Vest plătea ziariști cu notorietate occidentali ca să scrie despre realizările frumoase ale Statului sovietic. Prin propagandă, regimul sovietic din Rusia urmărea să-și creeze o imagine bună în Occident și să atragă cât mai mulți simpatizanți în acțiunea de „export al revoluției”, în care scop se cheltuiau importante sume de bani.
Periodic, asociațiile culturale menționate organizau manifestări – conferințe, simpozioane, spectacole etc. – în care propagarea ideilor comuniste ocupa un rol central. În cadrul cercurilor de lectură se făceau comentarii pe marginea „lucrărilor politice și apolitice”; se invoca “pericolul burgheziei”, se argumenta necesitatea înlăturării monarhiei ca pas primordial în înfăptuirea revoluției etc., etc. Piesele de teatru constituiau un mijloc eficient în acest sens. Întreaga dramaturgie rusă din această perioadă era pusă în serviciul Statului sovietic. Regizorii sovietici V. Vronski și A. Verner erau bine primiți la Chișinău. Spectacolele montate după piesele marilor scriitori ruși – L. Tolstoi, M. Gorki ș.a. –, necesare propagandei bolșevice, se bucurau de un real succes. Ele puneau în evidență “modelul revoluționarului, care a rupt legăturile cu trecutul, cu lumea și morala veche”; erau elogiați tinerii sovietici, comsomoliștii, care au îmbrățișat viața nouă. Teatrele sovietice efectuau turnee prin orașele Basarabiei, iar organizațiile culturale le asigurau spațiu și spectatori. Realitățile sovietice prezentate în scenă nu puteau să nu influențeze publicul, de aceea spectacolele se încheiau frecvent cu manifestări de amploare pro-sovietice. Iată cum aprecia un agent al Siguranței atmosfera din aceste localuri: „Ceea ce se întâmplă la teatrul Colyseum în sensul spectacolelor și demonstrației publicului… este, pe de o parte o provocare, o palmă trasă culturii și demnității românești, iar pe de alta, vorbește despre progresarea propagandei rusești care capătă proporții largi”. Banii obținuți din organizarea acestor manifestări erau destinați „fondului roșu”, care subvenționa tipărirea literaturii de propagandă, organizarea manifestărilor de protest, acțiunilor de spionaj, etc.”
Rapoartele corpurilor informative ale Armatei și Serviciului Secret abundau în date relevante ce arătau intensificarea activităților agenților bolșevici, “pe teren”, însă adevăratele infiltrări se produseseră la vârful statului român. Pe lângă descrierea făcută de Moruzov cu privire la situația infiltrărilor agenților ruși la Chișinău în perioada interbelică, se adăugau cercetări recente ce arătau că nivelul maxim de infiltrare al agenturii sovietice se produsese chiar în inima sistemului de putere al statului român, la nivelul camarilei lui Carol al II–lea.
Istoricul Alex Mihai Stoenescu, autor al unei monumentale lucrări, “Istoria loviturilor de stat în Romania 1821-1999” afirma că “regele Carol al II-lea a fost influențat de o agentă sovietică”…”Elena Lupescu întreținea legături informative cu activiști din rândurile socialiștilor români și prințul Carol folosea acest canal pentru a produce campanii de presă împotriva Brătienilor și a prințului Barbu Știrbey.” (pp. 220-221). Mai mult, “Ionel Brătianu comunicase cu titlu confidențial unor ziariști francezi că «principele Carol era în legatură cu rușii, prin intermediul doamnei Lupescu, agentă sovietică».”
Astfel, Carol al II-lea, un personaj puternic contestat de către contemporanii săi, era prezentat drept “o unealtă a unei prostituate”, “Duduia” Grunberg, agentă a NKVD, alias Elena Lupescu.Carol al II-lea a fost marcat iremediabil de întalnirea sa cu Elena Grunberg – Lupescu. Imediat după ce a cunoscut-o a provocat o criza dinastică. În 1925, după ce a fost trimis, în calitate de moștenitor al tronului, să reprezinte familia regală română la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai întors în țară, dând curs solicitării noii sale amante, Elena Lupescu. La 12 decembrie 1925, principele Carol a renunțat pentru a treia oară la calitatea sa de moștenitor al tronului (o mai făcuse în 1918 și 1919), fapt ce l-a determinat pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană.
După cinci ani însă, Iuliu Maniu are funesta inițiativă de a trimite mai mulți emisari la Paris, pentru a negocia cu Carol revenirea în țară, negociere care includea trei „angajamente solemne”: 1) se va despărți de Elena Lupescu; 2) își va reface căsătoria cu principesa Elena; 3) va guverna constituțional (adică va respecta legea fundamentală din 1923).
În seara zilei de 6 iunie 1930, Carol a sosit inopinant în București, pentru a se vedea cu Maniu, care l-a salutat cu formula „Bine ați venit, Alteță!”. Gestul lui Maniu era profund ilegal, deoarece principele Carol se angajase, în decembrie 1925, să nu se întoarcă în țară „timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizația suveranului”. În iunie 1930, el călca în picioare acest angajament scris, iar Iuliu Maniu și-a asumat acest act ilegal. În plus, Maniu își încălca jurământul depus la 10 noiembrie 1928 față de regele Mihai, deoarece principele Carol nu venea în țară ca personalitate particulară, ci ca pretendent la tron.
În ziua de 8 iunie, Parlamentul a votat proiectul de lege prin care se anulau actele normative din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol, în calitate de bărbat prim-născut al lui Ferdinand, devenea regele României. Același Iuliu Maniu, în numele majorității parlamentare național-țărăniste, declara că „se alătură cu însuflețire ca Reprezentanța Națională să declare de moștenitor al tronului pe Alteța Sa regală principele moștenitor Carol”.
Din acest moment a început o perioadă neagră pentru România, în care puterea statului a fost transferată în întregime în mâinile Elenei Grunberg, deoarece Carol și-a încălcat toate “promisiunile” făcute lui Maniu. Ulterior, într-o cuvântare ținută la Vințul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma și el, ca toată lumea, că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea țării și șoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”, uitând însă cine a adus-o de fapt în țară.

În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache, actuala Aleea Modrogan, care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, o dată cu venirea Elenei Lupescu, s-a constituit camarila regală, care a devenit pol major de putere politică, diferit și opus celui legal, parlamentar-constituțional.

Dinamica pe care s-a încadrat România pe segmentul de politică externă a fost determinată major de Carol al II-lea și de Nicolae Titulescu, lansat în politică drept membru al Partidului Țărănesc, cu o puternică ideologie de stânga, pe care regele o împărtășea încă din tinerețe. “În perioada adolescenței, lui Carol i s-a adus un preceptor elvețian animat de «idei socialiste înaintate». Acest individ, pe nume Mohrlen, a avut o influență decisivă asupra tânărului prinț, umplându-i mintea «cu îndoieli tulburătoare, mai ales în privința menirii lui de prinț și de oștean și, de asemenea, i-a zdruncinat ideile asupra religiei.».
“Nu există mărturie a unui om politic din preajma lui Carol care să nu confirme înclinațiile sale socialiste – care l-au și apropiat de fascism – și să nu amintească de predilecția sa de a se înconjura de «bolșevici» – indivizi care vedeau în regimul comunist viitorul omenirii (…) De altfel, ideea de republică s-a aflat de timpuriu între proiectele sale. În consemnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary reproduce mărturia unei cunoștințe, Lala de Beloy, care «afirma că prințul Carol i-a spus cândva că nu vrea să fie rege, ci președinte de republică». În anul 1918, el a declarat anturajului său: «Știu bine că în 20 de ani România…va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci să trăiesc cum vreau?»” (ibidem, p. 291).
În ceea ce-l privește pe Nicolae Titulescu, mărturiile unor politicieni contemporani îl situează pe stânga spectrului ideologic: “Singurul cerc în care Nicolae Titulescu era pe deplin acceptat – asa cum ne arăta C. Argetoianu – era cel stângist, care de altfel a fost singurul ce a protestat la îndepărtarea lui din funcția de ministru de externe, la 29 august 1936. La nivel de state a protestat doar U.R.S.S.! Titulescu îi frecventa și schimba informații, la un nivel care depășea protocolul, cu Gabriel Péri, secretarul general al Tineretului Comunist Francez și șef al secției de politică externă a ziarului comunist L’Humanité, sau pe ziaristul comunist Pertinax, denunțat public drept spion sovietic.” (apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in Romania 1821-1999, vol. II).
“Încă din martie-aprilie 1932, când încă nu era ministru de externe, Nicolae Titulescu divulgase presei internaționale textele negocierilor de la Riga dintre reprezentantul României și al Uniunii Sovietice, inclusiv scrisoarea strict confidențială a acestuia din urmă, prin care partea rusă urmărise să includă pe agenda convorbirilor problema Basarabiei, stratagemă evitată de reprezentantul guvernului român, membru al corpului diplomatic, Mihail Sturdza, numit de Dimitrie Ghica, predecesorul lui Titulescu la externe.
Din 1918 și până atunci, partea română nu deschisese relații diplomatice cu U.R.S.S., tocmai pentru a nu da curs dorinței acesteia de a introduce acest litigiu în negocieri. Titulescu a trimis acele extrase prietenului și protejatului său, Pertinax, redactorul de politică externă al ziarului parizian L’Echo de Paris. Pertinax a reprodus scrisoarea, pentru noi inexistentă, a lui Stomoniakov, în termenii ei esențiali, cu toate comentariile necesare, pentru a proclama lumii că există o chestiune a Basarabiei…” (ibid., p. 73). Prin urmare, abia instalat în postul de Ministru al Afacerilor Străine, Titulescu a întrerupt negocierile purtate în comun de România și Polonia pentru semnarea pactelor de neagresiune cu Uniunea Sovietică, slăbind astfel considerabil poziția României. Franța va forța desprinderea Poloniei de România în această importantă chestiune de apărare comună a frontierelor de răsărit ale celor două state, aducând-o în situația de a semna separat acest pact. “Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasă încurcătură. Pacte de neagresiune fură iscălite fără întârziere cu toți vecinii Uniunii Sovietice afară de România.”(ibid., pp. 74-75). Rezultatul: “Din Arctica până la Marea Neagră, granițe formal recunoscute și garantate, cu o singură excepție: Granița Româno-Rusească” (ibid., p. 80).
În exemplarul Dictionnaire diplomatique, distribuit de Liga Națiunilor tuturor legațiilor și ambasadelor din lume, Sturdza a mai observat cu neplăcere că Basarabia era prezentată în sensul intereselor rusești, ca o provincie aflată într-o dispută permanentă între România și Rusia, încă de la începutul istoriei ei, iar evoluția structurii etnice și rusificarea ei nu erau deloc prezentate. “Am retrimis, în consecință, dicționarul, serviciilor respective, informându-le că nu-mi era posibil să păstrez între documentele mele o operă atât de tendențioasă. Mi s-a răspuns că mirarea editorilor era mare, deoarece textul relativ la Basarabia primise aprobarea unei înalte personalități politice românești. Personalitatea nu mi-a fost numită, dar pentru mine nu rămânea nici o îndoială că era Nicolae Titulescu, omul Genevei, care, poate, scrisese el însuși acest text.” (ibid., pp. 81-82).
Grigore Gafencu, autorul “Însemnărilor politice”, nota la vremea aceea că influența exercitată de Titulescu asupra relațiilor noastre internaționale a crescut o dată cu urcarea lui Carol pe tron, independent de accederea la putere a guvernelor țărăniste: “Sub regele Ferdinand și Brătianu, Titulescu era cel mult un «tehnician» abil, întrebuințat din când în când pentru a dezlega o problemă externă mai migăloasă. Faptul însă că nu avea nici o pregătire deosebită în anumite chestiuni, îndeosebi în cele care priveau politica noastră orientală, a îngăduit primului guvern național-țărănesc să lucreze în libertate și să iscălească pactele Kellogg-Litvinov. Sub Carol al II-lea, în timpul cârmuirii Iorga, Titulescu a reușit să puie cu desăvârșire mâna pe politica noastră externă și, după conflictul privitor la pactul de neagresiune, și-a întărit această situație.”
La 9 iunie 1934 Titulescu încheie, cu Litvinov, un acord de reluare a relațiilor diplomatice româno-ruse. În perioada imediat următoare a fost semnată o Convenție Feroviară de reluare a legăturilor pe cale ferată dintre cele două țări. În Convenție “orice cuvânt sau expresie care ar fi confirmat sau implicat existența unei granițe la Nistru erau…înlocuite prin circumlocuțiuni…”. Primul tren care va trece între Tighina și Tiraspol va fi pe 18 octombrie 1935 (ibid., p. 83). Între timp, pe 16 mai 1935, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică încheiaseră un pact de asistență mutuală, îndreptat împotriva unei eventuale agresiuni germane. Asistența nu era posibilă decât prin tranzitarea teritoriului României (învecinat cu Cehoslovacia în perioada interbelică) a ajutorului militar sovietic. (ibid., pp. 17, 81-83).
Un cercetător străin avizat, Andreas Hillgruber (“Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu”, Ed. Franz Steiner Verlag GmbH, Wiesbaden, 1954), constată orientarea prosovietică a activității ministrului român de externe și ajutorul oferit comuniștilor din Spania: “După încheierea Tratatului de asistență mutuală sovieto-francez la 2 mai 1935, Titulescu a încercat să se alăture schimbării survenite în politica franceză și să promoveze o politică ostentativ prosovietică. Intenția lui Titulescu era de a asigura stăpânirea Basarabiei. Cu aceasta era de acord și Regele Carol. Evident, Titulescu a folosit mijloace ciudate. Fără a-l consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei roșii, permițând cu de la sine putere trimiterea de arme și muniții prin porturile dunărene, cedând fără multă vorbă guvernului Spaniei roșii avioane comandate de Franța pentru România” (op. cit., p. 46). Protestele energice ale Poloniei față de aceste manevre diplomatice care slăbeau frontul comun româno-polon față de marele vecin comun de la răsărit, au dus la înlocuirea lui Titulescu, pe 29 august 1936. “Curând, relațiile dintre Uniunea Sovietică și România s-au înrăutățit.” (idem).
Dar cu o lună înainte de a fi demis, pe 21 iulie 1936, la Montreaux, Titulescu semnează un pact de asistență mutuală româno-sovietic care permitea trupelor sovietice să tranziteze teritoriul României spre a ajuta Cehoslovacia în cazul unei agresiuni din partea unei terțe țări (se subînțelegea Germania). România revenea din nou la statutul din 1877, de țară aflată la discreția trupelor Imperiului de la Răsărit! Iar durata lor de staționare depindea, ca și în 1877-1878, de durata campaniei ocupantului împotriva agresorului țării căreia îi acorda “frățescul” ajutor.
Mai grav, această înțelegere era ținută în secret față de populația României: “Titulescu voia să acorde trupelor sovietice dreptul de trecere, cu condiția ca trupele sovietice să fie retrase dincolo de Nistru imediat după lichidarea agresiunii care ar fi făcut necesară intervenția lor (…) Regele Carol era de acord cu aceasta. După înlăturarea lui Titulescu, din cauza noii înrăutățiri a relațiilor româno-sovietice, problema trecerii trupelor sovietice prin România a fost mutată pe planul al doilea. Totuși, încă din toamna anului 1937, Regele Carol, într-o convorbire cu generalul Maurice Gustave Gamelin la Sinaia, l-a asigurat pe acesta că, în cazul unei agresiuni, trupele sovietice vor putea trece prin nordul României, însă – spunea el – opinia publică română nu trebuia să afle nimic despre aceasta.”.
Pasajul este foarte important, deoarece demonstrează continuitatea politicii prosovietice a lui Carol al II-lea și după plecarea lui Titulescu. Carol a fost avertizat chiar de unchiul lui, prințul Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen, în privința pericolelor cultivării unei prietenii cu Uniunea Sovietică, însă zadarnic: pe 30 aprilie 1938, în plină criză a Sudeților, “șapte bombardiere sovietice, fără încărcătură, (au) zburat din Uniunea Sovietică în Cehoslovacia și…au făcut escală pe teritoriul românesc, pentru care avuseseră autorizația Marelui Stat Major român.” (Declarația ministrului Petrescu-Comnen la Berlin, făcută lui Fabricius). Petrescu-Comnen comunicase chiar, la sfârșitul lui august 1938, ministrului de externe al Cehoslovaciei, singura concesie a guvernului român față de tranzitul militar sovietic: va închide ochii în eventualitatea unui astfel de survol, mărginindu-se să protesteze oficial, dar fără consecințe. (ibid., p. 54). Iar Litvinov a confirmat, la 11 septembrie, că “Petrescu-Comnen a fost de acord să permită trupelor rusești să treacă prin teritoriul român, în cazul când Liga Națiunilor ar fi declarat că Cehoslovacia este victima unei agresiuni.” (ibid., p.317, nota 66).
În conluzie, istoricul Alex Mihai Stoenescu sublinia că “Tot ce a fost gândire de Dreapta românească din această perioadă (…) a pornit de la premisa corectă că Franța trădează România pentru o înțelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia să declanșeze o apropiere sistematică și inteligentă de Germania.” (ibidem, pp. 263-264).
Principalii adversari publici ai camarilei și ai Elenei Lupescu, liderii partidelor reprezentative ale României – Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, precum și mareșalul Alexandru Averescu, au devenit ținta unor conspirații organizate de rețeaua bolșevică a cărei exponentă era Elena Grunberg. Conform unui Raport din data de 29 iunie 1935 al „Corpului Detectivilor“, Lupeasca era bănuită și urmărită deoarece servea interesele Kominternului.Trădarea a fost simțită de către toți contemporanii lui Carol al II-lea, liderii principalelor partide politice, care însă nu au avut nici puterea și nici curajul să lupte pe față cu acesta.
În data de 26 iunie 1940, guvernul de la Moscova a adresat României un ultimatum prin care cerea să i se cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. Întrunit pe 27 iunie, Consiliul de Coroană a cerut începerea unor tratative cu U.R.S.S., dar în noaptea de 27/28 iunie, sovieticii adresează ultimatumul, “cel târziu la 28 iunie, ora 12“ (s-au acordat 10 ore), România să evacueze Basarabia și nordul Bucovinei. Guvernul lui Carol se conformează ultimatumului.
La data de 30 august 1940, a urmat impunerea Dictatului de la Viena, act prin care a fost desprinsă din trupul României o suprafață de 43.493 km2, cu o populație de 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% erau români, 37,1% maghiari și secui, iar 12,7% germani, evrei și alte naționalități. A urmat și pierderea Cadrilaterului. Începute pe 19 august, la ultimatumul german, tratativele dintre România și Bulgaria s-au încheiat la 7 septembrie, prin pierderea Cadrilaterului. România pierduse în total peste 33,8% din teritoriu și 33,3% din populație (peste 6.800.000 de locuitori). Pe 6 septembrie Carol al II-lea abdică. Rolul său era încheiat.
Efectele dominației rusești asupra Basarabiei și Bucovinei sunt descrise într-o lucrare de excepție, aparținând lui Mihai Gribincea (“Basarabia în primii ani de ocupație sovietică” (1944 – 1950), prefață de prof. univ. Dinu C. Giurescu, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995), volum din care cităm următorul pasaj: “Cunoscutul istoric Ion Pelivan, referindu-se la Basarabia aflată sub ocupație rusească în anii 1812-1918, scria: “În patru secole, turcii păgâni nu au putut săvârși în Moldova și Valahia atâtea mișelii câte au facut pravoslavnicii ruși în Basarabia, timp de 106 ani. Dacă turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, dacă ei ne-au impus birul sângelui nostru, rușii nu s-au mulțumit numai cu aceasta, ci au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească limba și să ne omoare însăși ființa noastră etnică. Pentru a-și atinge scopul, ei n-au cruțat absolut nici un mijloc, nici o măsură”. (“Viața Basarabiei”, 1941, nr. 1, p. 9.).
Această afirmație, foarte plastică și prin care sunt formulate trăsăturile definitorii ale regimului țarist în Basarabia, poate fi extinsă și asupra perioadei 1940-1941 și a celei de la 1944 încoace. Urmărind desfășurarea evenimentelor din anii de putere sovietică în teritoriul dintre Prut și Nistru, constatăm o continuitate între cele două regimuri. Cel sovietic a promovat aceeași politică de subjugare economică și politică a Basarabiei, dar cu metode mai rafinate, și mai brutale în acelasi timp, decât cele practicate de regimul țarist. În perioada sovietică, politica de deznaționalizare a fost cu mult mai violentă și aplicată în practică, cu mijloace mult mai perfide decât cele de până la 1918: românii basarabeni au fost exterminați prin foame, mânați cu de-a sila în colhozuri, deportați în vagoane de vite în Siberia și Extremul Orient, constrânși să-și uite limba maternă, istoria și credința; Basarabia a fost populată cu elemente alogene prin aplicarea unei politici diabolice de stimulare a migrației și prin încurajarea tendinței de statornicire în ținut a unui număr mare de reprezentanți ai altor etnii, în special slave. Totuși, din întreaga istorie a Basarabiei sub ocupație sovietică, cei mai grei ani pentru basarabeni am putea spune că au fost anii 1940-1941 și 1944-1950. Între acești ani, românii din teritoriile ocupate de ruși au fost nevoiți să-și schimbe radical modul de viață și de gospodărire (munca în colhozuri), să se împace cu faptul că sunt maltratați, că rodul muncii lor le este furat; în acești ani au avut loc două deportări masive, a bântuit foametea, care a cosit peste 150 de mii de vieți omenești; s-a înfăptuit colectivizarea forțată a agriculturii. Aplicând în practică prevederile protocolului adițional secret al tratatului Hitler – Stalin (mai cunoscut sub numele Ribenttrop – Molotov, din 23 august 1939, la 28 iunie 1940), Uniunea Sovietică a ocupat prin forța armelor Basarabia și Bucovina de Nord. În teritoriul ocupat au fost dislocate 15 divizii de trăgători, motorizate și de cavalerie, 7 brigăzi de tancuri și trupe aeropurtate. U.R.S.S. a anexat un teritoriu de 44,422 km (circa 15% din suprafața teritorială a României Mari, cu 3.200.000 de locuitori în Basarabia și 6.000 km cu peste 500.000 de locuitori în partea de nord a Bucovinei”.
………………………
Toate aceste date și frământări ale perioadei interbelice sunt surprinse pe larg de către publicațiile interbelice, iar semnalele de alarmă ale jurnaliștilor au fost, desigur, ignorate pe deplin de către actorii puterii. În lucrarea de față sunt redate pentru prima oară opiniei publice din România, ecourile luptei politice și din umbră care s-au purtat între cele două teribile războaie. România Mare, visul de generații al românilor, s-a prăbușit ca urmare a uriașelor tensiuni în care a fost prinsă, dar și datorită unei clase politice șovăitoare și neputincioase. Presa interbelică nu a făcut decât să surprindă și să fotografieze, atât cât se putea, destrămarea României Mari și drama Basarabiei.

sursa: hurmuzachi.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *