ABSURDUL SINUCIDERILOR

       Pozițiile Sfinților Părinți și ale Sfintei Scripturi despre această chestiune.

În ziarul „Peloponnisos” din Patra s-a publicat pe 13 mai ac. un articol foarte interesant al predicatorului Sfintei Mitropolii a Patrelor, Arhimandritul Chiril Kostopoulos – un fervent apologet anticatolic –, articol în care pune în lumină absurdul sinuciderilor. Vă prezentăm mai jos articolul predicatorului, care este doctor în Teologie și profesor la Universitatea Deschisă Elenă:

„Este o constatare de fiecare zi că mai cu seamă omul contemporan trăiește haosul nonsensului vieții. Una gândește, alta crede, alta spune, alta face. Se adeverește spusa lui Albert Camus că ne aflăm într-un «teatru al absurdului».
Și asta pentru că în epoca noastră toate valorile umane au fost răsturnate. Valori morale, adevăruri religioase, convingeri științifice și sociologice – care altădată erau fundamentul activității umane – devin toate obiect de zeflemisire și de critică acidă. Cu adevărat trăim «teatrul absurdului»…
Dacă sentimentul absurdului poate fi definit drept conștientizarea «non-sensului» acțiunilor umane, atunci toate în viață sunt în afara rațiunii și, astfel, sunt lipsite de scop. Din acest motiv, urmarea «logică» a «lipsei de scop» a acestei vieți este – potrivit nihilistului Schopenhauer – sinuciderea. Sinuciderea în zilele noastre tinde să devină o modă având ca justificare criza economică. Cu toate acestea, problema sinuciderii este veche. A intrat în existența omului din clipa în care el a crezut că este stăpânul vieții sale și prin urmare poate să îi pună capăt când vrea și când judecă el că este necesar. Mulți filosofi din antichitate prezintă sinuciderea ca act de eroism și nu de lașitate, precum stoicii, Hegesias din Cyrene și alții. Dar și filosofi contemporani sunt susținători ai poziției de mai sus și promotori ai sinuciderii. Menționăm pe câțiva, precum Hume, Voltaire, Schopenhauer, Morselli.
În paralel, sunt mulți filosofi – atât din antichitate, cât și moderni – care au dezaprobat acest act disperat ca fiind nelegiuit; astfel sunt orficii și pitagoreicii, dar și Kant, Fichte, Heger și alții. Platon spune în acest sens: «Își nedreptățește sufletul cel care se grăbește să pună capăt vieții sale de timpuriu, împiedicând astfel ca sufletul să se îmbunătățească. Obligat fiind sufletul să părăsească forțat trupul înainte de a se curăți deplin de răutate,  nu poate să fie primit într-un loc curat de  răutăți» (Theaitetos 177a.3). Potrivit aceluiași filosof, omul este dator să nu se grăbească să iasă din viață, ci să rabde, «dacă se află în sărăcie, dacă se află în boli sau în altele din cele considerate rele, totuși acestea reprezintă un bine față de sfârșitul vieții și de moarte» (Politeia 613a.5).
Aristotel, la rândul lui, dezaprobă și el sinuciderea ca act fiind un act de lașitate, iar nu de bărbăție. Subliniază: «A-ți lua zilele pentru a fugi de sărăcie sau de [nefericirea în] dragoste sau de orice altceva aduce mâhnire nu este o faptă de bărbăție, ci mai degrabă de lașitate, e o slăbiciune să fugi de cele dureroase» (Etica Nicomahică 1116a.12). Și în altă parte: «Oamenii de nimic dintre muritori spun că e mai bine să mori, decât să suferi» (Etica Nicomahică, 1230a1).
La fel și credința iudaică condamnă sinuciderea ca fiind potrivnică poruncii lui Dumnezeu «să nu ucizi». Iosipos scrie: «Sinuciderea este înstrăinarea de firea comună a tuturor animalelor și lipsă de evlavie față de Dumnezeu, Ziditorul nostru» (Despre societatea iudaică 3, 369, 1).
În creștinism, credinciosul cunoaște esența acestui lucru. Și este una singură, anume că sinuciderea nu este soluția. Și nu este soluția din următoarele motive:
În primul rând, ființa umană nu s-a creat pe sine și ca atare nu este omul acela care și-a dat sieși viață. Prin urmare, este inadmisibil să îți iei viața pe care altul ți-a dat-o, nu ți-ai dat-o tu însuți. Și acest Altul este Dumnezeul Treimic, Creatorul nostru.
În al doilea rând, omul – potrivit adevărului descoperit de Însuși Domnul Dumnezeu-Omul Care S-a revelat pe Sine – există ontologic și după încheierea acestei vieți trecătoare. Deci, este de la sine înțeles că sinuciderea nu rezolvă în esență și în mod definitiv problema. Dimpotrivă, o extinde și dincolo de această viață, făcând-o veșnică.
În secolul al II-lea, creștinii, în timpul prigoanelor nu își mărturiseau credința decât dacă  erau întrebați, ca să nu-și pună viața în pericol și acest lucru să fie considerat sinucidere. În afară, desigur, de unele excepții asupra cărora a hotărât însăși Biserica.
Sfântul Ioan Gură-de-Aur, reprezentând concepția bisericească mai generală, caracterizează sinuciderea drept o crimă mai mare și mai condamnabilă decât uciderea: «Cel care prin moarte violentă își distruge viața este criminal. Pentru că Dumnezeu pe sinucigași îi trimite în iad… și toți aceștia Îi sunt potrivnici» (PG 61, 618). Canonul al 14-lea al Sfântului Timotei, care a primit autoritate ecumenică de la canonul al 2-l1 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, interzice să se săvârșească pomenire pentru sinucigași.
Părerea Sfinților Părinți față de sinucidere se sprijină pe Sfânta Scriptură. Scriind Corintenilor, Apostolul Neamurilor, Pavel, subliniază: «De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el» (I Corinteni 3, 17). Asta înseamnă, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură-de-Aur, iadul veșnic. Și asta pentru că suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, după cum tot Apostolul Pavel arată: «pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui» (Efeseni 5, 30).
Soluția, așadar, în orice problemă – oricât ar fi de gravă – nu se poate găsi în sinucidere, ci în viață și în adevăr. Și, după cum trebuie să știm, viața de sine stătătoare și adevărul de sine stătător este Iisus Hristos. El ne-a dăruit această viață. El este Domnul vieții și al morții, pentru că prin moartea pe Cruce a omorât moartea.
Astfel, omul trebuie să fie ca un ostaș al lui Hristos, credincios datoriei lui, paznic al darului prețios al vieții și să își urmeze cursul vieții cu răbdare și cu nădejde până la vremea de Dumnezeu rânduită a plecării lui în patria cerească”.

Orthódoxos Tępos, nr. 1930, 8 iunie 2012, p. 3.
Traducere Mihail Ilie – GraiulOrtodox

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *