Victoria legalității vs. eșecul unei încercări de acaparare a Puterii

de Mihai Rapcea 

Mi-am dorit să aștern pe hârtie câteva gânduri despre recentele evenimente din viața politică românească. Evident, mă refer la eșecul USL-ului de a-l demite pe Traian Băsescu. Am evitat să îmi expun concluziile înainte de anunțarea deciziei previzibile a Curții Constituționale, din teama de a nu fi considerat “băsist” sau cel puțin interesat personal în vreun fel de rezultatul luptei politice dintre USL și Băsescu.

Și pornesc în concluziile mele – de la esența conceptului de stat democratic – aflat într-o opoziție conceptuală cu cel de stat totalitar. Când mă refer la statul totalitar, nu mă refer neapărat la statul aflat sub dictatura unei doctrine politice sau personalități dictatoriale, ci la acel stat în care echilibrul puterilor în stat este puternic afectat de acapararea pilonilor constituționali ai societății (legislativul, administrația și justiția) de către o singură forță (politică socială sau ideologică).

În opinia mea, este de esența sistemului constituțional democratic păstrarea unui echilibru de forțe între puterile Statului prin separarea acestora (principiul constituțional al separării puterilor în Stat), respectarea principiului autonomiei, astfel încât să se realizeze acel deziderat ideal de a nu plasa toate “ouăle (democrației) în același coș”.

Concret, sistemele constituționale sunt astfel construite – din punctul de vedere al atribuțiilor și prerogativelor fiecărei Puteri, astfel încât să asigure cenzura (controlul sau măcar “dubla verificare” indirectă) a măsurilor luate de celelalte Puteri în Stat, pentru a se putea transpune în practică veșnicul desiderat (niciodată perfect atins) de a-i controla (pe cât posibil) pe cei ce controlează destinele statului, prin supunerea lor controlului reciproc.

Am făcut această introducere în teoria dreptului nostru constituțional, pentru ca cititorul să înțeleagă miza demiterii Președintelui României din perspectiva prerogativelor acestuia.

Potrivit disp. art. 80 din Constituția României, Președintele țării este “garantul independenței naționale” și ” veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Cu alte cuvinte, Președintele, prin prerogativele sale principale (art. 85 – desemnează Primul Ministru și Guvernul; art. 94 – numirea în funcții publice în condițiile legii, a magistraților și altor persoane – personal diplomatic, etc. conform legilor speciale) asigură un anumit control asupra conducerii unor instituții – aflate înafara sferei puterii politice din cadrul segmentului legislativ (Parlament) și administrativ (Guvern).

Din perspectiva mea, miza demiterii lui Traian Băsescu era aceea a extinderii controlului grupului de interese ce deja controlează Parlamentul și Guvernul, către sfera Justiției.

O astfel de “omogenizare” a controlului asupra celor trei puteri în Stat ar fi permis grupului de interese din spatele construcției politice USL-iste să acționeze nestingherit, chiar cu încălcarea legii, fără a se teme de rigorile justiției, în nu contează ce domeniu.

În opinia mea, din disperarea și îndirjirea cu care unii au susținut demiterea lui Traian Băsescu, românul de rând a simțit că se tulbură echilibrul puterilor în stat prin demiterea acestuia, și că cel vizat nu este Traian Băsescu – ca persoană, ci ceea ce reprezintă el, respectiv ultima piedică în calea controlului total al Statului Român – de către grupul de interese ce se află în spatele USL-ului.

Victoria lui Traian Băsescu este o victorie a echilibrului democratic al puterilor în Stat. Cu Traian Băsescu la Cotroceni, avem siguranța că Justiției nu i se va pune căluș la gură și nu va mușamaliza marile dosare de corupție sau cele ale infractorilor care au spoliat avuția națională.  

Între timp, lucrurile încep să funcționeze normal. Cu fiecare noapte petrecută în pușcărie de către un Năstase sau Vântu, România dovedește că are Justiție și că aceasta este funcțională.

Scoaterea din spațiul public, din “operativitate” a unor infractori dovediți nu înseamnă că aceștia vor ieși după executarea pedepsei transformați în bine, cetățeni model redați societății. Dar măcar avem garanția că nu vor mai putea fura în această perioadă. În mod ironic, pușcăria îi transformă pe acești “maeștrii” ai ingineriilor financiare în vajnici cercetători și autori de lucrări științifice – care să le reducă zilele de pușcărie. Bun și așa. Probabil că acesta este singurul lor aport real la societatea pe care au jecmănit-o ani de-a rândul.

Între timp, lupta continuă, căci grupul de interese din spatele USL a pierdut o luptă (decisivă, e drept) însă nu a pierdut încă tot războiul. Mă așteptam ca CSM-ul să nu ia act atât de rapid de demisia Monei Pivniceru, pentru a bloca instituirea acesteia în funcția de Ministru al Justiției – la propunerea interimarului Crin Antonescu. Nu mă îndoiesc că prima decizie a dnei Pivniceru în proaspăta sa funcție va fi aceea de a nominaliza un procuror general al României din rândurile persoanelor agreate de USL, trecând peste micile “amănunte” cum ar  fi criteriile de competență sau independență și imparțialitate. Și astfel, cu ajutorul unor astfel de “cozi de topor”, scopul “temperării” Justiției  – mult dorit de către USL, va fi atins… trecând peste capul lui Traian Băsescu. Momentan…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *