Tanti Ileana

 

În acest sfârșit de toamnă târzie, m-am repezit cu Sabina în Bucovina, la bunica ei. Bătrânei i s-a ars televizorul, unica legătură cu lumea dinafara satului, slabă pavăză între ea și suferința pierderii unicului fiu.

Ajunși pe ulița copilăriei Sabinei, ne întâmpină cohortă de femei în doliu, cu lumânări în mâini, urcând la deal. Două case mai jos, vis-a-vis de casa bătrânei, o vecină de 49 de ani, Ileana, s-a stins după o îndelungată suferință. Cancer. Ne strecurăm cu greu mașina în curtea bunicii, prin puzderia de mașini și căruțe de pe uliță. Tot satul a venit la priveghi, căci mâine este înmormântarea. Femeia a avut cinci copii, cinci băieți, care au copilărit cu Sabina. Bucuria revederii cu bătrâna este umbrită de muzica de jale ce se aude din curtea vecinilor. Aici, tradiția cere ca mortul să fie vegheat de cei apropiați, cu “fanfară”.

În curte, pe verandă, un toboșar, un acordeonist și două trompete cântă cu jale, aceeași și aceeași melodie. Curtea e plină de oameni, un du-te vino de vecini cu lumânări în mâini, care stau și discută în șoaptă. În casă, în camera mare, se află coșciugul, cu trupul neânsuflețit al femeii, având la cap crucea și lumânarea. Defuncta are în mâini o cruce de ceară, iar pe piept banii puși de cei veniți să îi aducă un ultim omagiu. Pe patul din cameră și pe scaune, stau bătrânele satului, vecinele defunctei. Bunica Sabinei își face și ea loc pe pat, între celelalte vecine. Moartea este aici la fel de firească precum viața, iar tinerii o cunosc de mici, prin tradițiile și obiceiurile din strămoși. Una dintre vecine stă pe un scaun, la picioarele mortului, cu copilul mic în brațe. În curte, alți copii stau tăcuți, privind. Ne apropiem de sicriu. Chipul femeii trădează durerea bolii necruțătoare, dar și amărăciunea unei vieți de suferință. Aflu că a avut un bărbat brutal, care venea băut acasă și își bătea crâncen nevasta și copii. Îl cunosc în curte. Pierderea soției nu i-a schimbat cu nimic violența latentă pe care o intuiesc în el. Băieții lui au luat calea străinătății de cum au mai crescut puțin, făcându-și un rost care pe unde a putut. In străinătate s-au ajutat unii pe alții, așa cum s-au și crescut unul pe celălalt în casa părintească, căci au fost sărmani. Cel mic primea hainele și lucrurile celui mai mare, și așa au răzbit până au plecat. Au fost crescuți cuminți, cu frică de Dumnezeu, moștenind firea blândă a mamei. Sabina și-i amintește pe fiecare, povestindu-mi episoade din copilăria lor, cum se jucau în vacanțe, când venea și ea la bunici. Ea este de-o seamă cu fratele cel mai mare, George. Îi cunosc pe rând pe fiecare. Băieți voinici, cu palmele aspre de muncă. Acum au venit cu toții acasă, să o conducă pe ultimul drum. Trei dintre ei lucrează în străinătate,  în construcții. Mitruț este în Italia de 13 ani și i-a adus și pe Ionuț și pe Vasile pe lângă el, să lucreze. De 7 ani are propria afacere în construcții. Toți sunt însurați cu românce, și-au clădit case acolo, au copii. Vin pe rând să o salute pe Sabina, deapănă amintiri din vremea copilăriei, ne arată pe telefoane poze cu familiile lor. Ne povestesc cu lacrimi în ochi cum s-au luptat în ultimii 8 ani cu boala, alături de mama lor. Au dus-o peste tot, în București, la Cluj, ba chiar și în Italia, la tratament. În final, boala a învins. Alături de acești oameni, mă simt sărac și neputincios în fața marilor mistere ale Vieții și ale Morții. Ne naștem, creștem, ne bucurăm, suferim, trecem prin viață și prin lume fără să cunoaștem cu adevărat nimic din tainele Existenței. Iar când plecăm, o facem trist, fără certitudini sau garanții. Pentru tanti Ileana, ieșirea din viață a fost plină de suferință. Avea dureri atât de mari, că nici calmantele cu morfină nu o mai ajutau. Văzându-i chipul încremenit, mi-o amintesc vag la priveghiul tatălui Sabinei, de acum 2 ani. O femeie mică, cu aer trist și resemnat. A plâns atunci cu amar, căci se cunoșteau de mici. Bărbatul ei fusese coleg de clasă cu Sandu, tatăl Sabinei. Și iată că s-a dus și ea. Cu toții avem păcate, căci în lumea aceasta nimeni nu a fost și nu este fără de păcat, decât numai Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. În micimea noastră, ne târâm prin viață asaltați de grijile de zi cu zi, împovărați de responsabilități, bucurându-ne prea puțin de așa-zisa parte bună a vieții. Așa-i la noi, la români, pentru marea noastră majoritate. La alții, poate Dumnezeu le-a hărăzit altfel. Mitruț ne povestește că el are o fată. Își iubește soția, dar fata este lumina ochilor lui. Văd când ne povestește de copil și soție, cum i se înseninează fața și i se zvântă lacrimile. Ne spune că italienii fac copii la vârste târzii, și numai unul, maxim doi. Rareori vezi o familie cu 3 copii. De-asta se și nasc bolnăvicioși, cu probleme, ne spune el. Îl întreb de ce crede că italienii nu mai fac copii sau aleg să îi facă după 40 de ani. Pentru că vor să își trăiască viața, să se distreze – îmi răspunde el. Ne spune că el ar vrea să mai facă un băiat, dar nu acum, nu după necazul cu mama. Să mai treacă un timp. Ne despărțim strângându-ne mâinile. Mă gândesc la poporul ăsta al nostru, la toți tinerii care ne pleacă. “Îți amintești cum eram la săniuș câte o sută de copii numai pe ulița noastră ?” – o întreabă el pe Sabina, cu ochii umezi de emoția amintirilor. Astăzi nu mai sunt în tot satul o sută de copii… Nici 50. Doar bătrânii, care se duc unul câte unul… În sat se mai întorc doar de sărbători și în vacanțe, cu familiile lor. După ce mor bătrânii, unii vând casa părintească, alții – puțini la număr, o țin și plătesc oameni din sat să aibă grijă de ea. Însă casa pustie, fără om în ea, se năruie mai repede, căci parcă sufletul ei pleacă odată cu locatarul. Și sunt multe case pustii în Stupca…

Mă gândesc cu jale la sărmana noastră țară, golită de tineretul plecat să își facă un rost pe coclauri străine. Copii lor fac școli italiene, spaniole pierd legătura cu pământul strămoșesc. Mitruț ne povestește cum fata lui Ionuț , în vârstă de 7 anișori, a stat cu tată-su toată vara aici, să își ajute bunica suferindă. Fetița vorbea numai italiana, deși înțelege românește, căci în casă se vorbește românește. Dar nu voia să vorbească decât în italiană. Însă aici, cu copii din sat, a trebuit să o rupă și pe românește, ca să se înțeleagă cu ceilalți. O văd, o micuță cu zulufi blonzi, temătoare, ținându-se scai de piciorul lui taică-su.

Așa am ajuns să le creștem bunăstarea occidentalilor. Nu numai cu munca noastră prost plătită, ci și cu sângele nostru, cu valorile și principiile noastre de oameni harnici, muncitori, familiști și cu credință în Dumnezeu. Căci așa sunt acest oameni. Mai curați decât noi, ăștia din Regat. Tinerii noștri dar și copii lor vor ajunge să constituie viitorul Italiei, ai Spaniei, în loc să contribuie la viitorul Națiunii Române. Nu îi poți condamna pentru asta. Nu le poți cere să își sacrifice bunăstarea și siguranța materială a lor și a familiilor lor pentru o idee, fie ea și națională. Sunt oameni simpli, fără multă carte. Au făcut și ei cum s-au priceput. Vina este a noastră, a celor care știm și putem, dar nu facem nimic. Dumnezeu să te odihnească în pace, tanti Ileana !

Mihai Rapcea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *