SUNT BOLNAV…

A venit vremea să mărturisesc în fața întregii lumi un secret teribil: SUNT BOLNAV. Am o boală aproape incurabilă în zilele noastre, a cărui final este același cu al tuturor bolilor incurabile: MOARTEA, DISPARIȚIA, NEANTUL.

Dușmanii mei se vor bucura aflând acest lucru. Se vor găsi și unii care vor zice: iată pedeapsa de la Dumnezeu pentru faptele lui cele rele. De acord cu ei. Însă, să nu se grăbească să se bucure. S-ar putea (mai mult ca sigur) ca nici ei să nu stea mai bine…

Căci e drept, nu sunt singurul care suferă din pricina acestei boli, însă asta nu mă încălzește cu nimic. Nu mă bucur de răul altora, nici să știu că nu sunt singurul care va muri. Dimpotrivă, mă încearcă o imensă tristețe și compasiune față de mine însumi și ceilalți aflați în aceeaști stare gravă ca și mine. Imensa majoritate a celor care sunt bolnavi de această boală nici măcar nu conștientizează faptul că sunt bolnavi, până în stadiul final, în ultimele clipe, când realizează cumplitul adevăr.

De când am aflat de boala mea, am căutat disperat un tratament. I-am căutat pe cei care afirmau că au vindecat-o, însă i-am aflat pe unii dintre acești așa-ziși doctori, la fel de bolnavi ca și mine. Sentimentul de neputință, disperare și revoltă s-a acutizat, când am realizat cât de incurabilă este.

O parte din mine și-ar fi dorit să nu afle niciodată de existența acestei boli, să îmi pot trăi liniștit zilele care mi-au mai rămas în acceași stare de inconștiență și autoiluzionare ca și ceilalți bolnavi – care încă nu au aflat de boala lor.

Este greu, aproape imposibil să lupți cu această boală chiar dacă ești hotărât să îi supraviețuiești. În primul rând, este greu de găsit un medic care să îți pună diagnosticul corect și care să fie capabil să îți stabilească tratamentul adecvat. Apoi, chiar dacă am avut imensul noroc să găsesc un astfel de medic excepțional, tratamentul necesită o dedicare totală din partea pacientului, pentru administrarea lui. Trebuie să îți amintești mereu cât de gravă este boala ta, să nu renunți la tratament. Ori, mintea unui pacient normal nu poate suporta acest adevăr crunt, această tragedie. Și își găsește refugiul fie în uitare, fie în speranțe deșarte, fanteziste – și te trezești că timpul trece, boala avansează lent, pe nesimțite (căci este o boală tăcută, fără dureri, fără prea multe semne exterioare, vizibile !) iar tu nu ai făcut nimic ca să te vindeci. Și astfel, zilele trec, te iei cu alte probleme, îndatoriri sau treburi mai presante, ce trebuie rezolvate imediat, și uiți de boală.

 De multe ori, rarii pacienți care ajung să afle de boala lor și ajung să conștientizeze cât de cumplită este, renunță la orice alte preocupări sau activități și se dedică total procesului de vindecare. Nu e cazul meu. Sunt îndeajuns de inconștient și încrezător până la imbecilitate (ca majoritatea celorlalți pacienți, de altfel) să cred că MAI AM SUFICIENT TIMP să îmi termin treburile nerezolvate ȘI ABIA APOI să mă ocup si de boala care îmi macină tăcută, minut cu minut, clipă de clipă, ființa. Realitatea a dovedit că SUNT PLINE CIMITIRELE DE OPTIMIȘTI, așa, ca mine.

Nu mă mângâie nici ideea elitistă că oauu, sunt unul dintre puținii dintre puțini care am realizat tragedia acestei boli. La ce îmi folosește, dacă nu iau măsuri !? Și astfel, mă trezesc în câte o dimineață, cu oasele tot mai înțepenite, și realizez că a mai trecut o zi, iar eu mă apropiu de finalul previzibil… fără să fi făcut mai nimic ca să mă salvez. Din lipsă de timp, evident. Și intru într-o stare de depresie și disperare cruntă. Îmi analizez chipul în oglindă, pielea, brațele, picioarele și trunchiul, căutând înăuntrul și înafara mea semnele avansării bolii, și mă mint spunându-mi că mai am vreme, că încă nu e prea târziu.

Desigur, cititorul acestor rânduri se va întreba contrariat, despre ce este vorba, în fond ? Cum se numește boala care mă omoară ? Ezit să îi dau numele ca să nu vă șochez. Dacă, numind-o, o să realizați CĂ ȘI VOI O AVEȚI ? Nu vreau să vă stric ziua. Totuși, nu ar fi corect din partea mea să vă las așa, în aer. Desigur, unii dintre voi nu vor crede că sunt la rândul lor bolnavi, până în ultimele clipe, când va fi prea târziu ca să mai facă ceva. Mulți se vor amăgi că ei deja cunosc (la modul teoretic) boala și remediul ei, însă asta nu îi va ajuta cu nimic, nu va opri evoluția ei și groaznicul deznodământ.

Boala de care sufăr se numește ingoranța cu privire la adevărata mea natură. Remediul cel bun pentru mine l-am găsit în doctrina impermanenței și cele 4 nobile adevăruri. “Medicamentul” pe care trebuie să mi-l administrez spre vindecare, este punerea în practică a învățăturilor primite de la învățătorii autentici.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *