Nicolae Catrina, hoț „spiritual”

Am primit pe email urmatorul mesaj, din partea unei foste colege de curs, care m-a rugat sa ii public pe site acest articolas despre moralitatea unor asazisi “lideri” de la MISA. In cazul de fata, chiar presedintele MISA, Nicolae Catrina. Iata mesajul primit:

Am fost plecată din țară o vreme și în țara unde am fost plecată, scotocind cu sârguință prin cotloanele unei mici biblioteci de cartier (ce-i drept, bine aprovizionată), am dat peste o cărticică foarte interesantă. Dumnezeu mi-a scos-o în cale, într-o perioadă în care aveam mare nevoie de o astfel de alinare. Cu fiecare pagină pe care o citeam, realizam că mesajul ei trebuia să ajungă la cât mai multe ființe umane. Titlul cărții era „The peaceful warrior”. Nu mi-a trebuit foarte mult timp să-mi doresc să o traduc chiar eu cât mai curând și, prin urmare, întorcându-mă la București și mergând „în audiență” la „maestro” (ceea ce a însemnat, evident, ore bune de așteptare), i-am cerut părerea despre carte și l-am întrebat dacă acceptă s-o traduc (în beneficiul financiar la MISA, evident), astfel încât să fie pusă la dispoziția celor de la curs (și nu numai). A fost de acord, iar eu m-am apucat imediat de treabă – un timp mi-a venit în ajutor un prieten (pe calea internetului).

Nu a fost simplu, fiindcă nu aveam computer și mergeam pe la internet cafe-uri, până când o prietenă foarte bună s-a îndurat de mine și m-a lăsat sa vin la ea acasă să lucrez, apoi mi-a împrumutat chiar și computerul ei vreo lună-două. În sfârșit, după ce am reușit să termin de tradus, a trebuit să transmit lucrarea mai departe „to whom it may concern”… Cum erau vremurile tulburi ale lui 2004, pe la mijlocul verii, iar mahărul nu era în țară, m-am gândit că ar trebui să merg la Nicolae Catrina cu lucrarea, iar acesta își făcea veacul pe atunci prin ashramul Obor.

Nu speram la o întrevederele personală, nici măcar pentru faptul că era oarecum pentru un motiv important. Eram conștientă că omul era greu de abordat, fiind un VIP „spiritual” care se respectă, adică nu se pune așa cu una cu două la dispoziția omului de rând. Astfel că nu m-am complicat să aștept pe la uși cine știe câte ore și l-am rugat pe un prieten de acolo să-mi facă favoarea de a-i transmite discheta pe care era traducerea, într-un plic pe care mi-am scris numele și numărul de telefon, în care am adăugat și exempalrul în original (era singurul pe care îl aveam), împreună cu mesajul verbal ca traducerea să fie valorificată, adică să fie publicată, iar ceea ce se obținea din vânzare să intre în conturile MISA. Cu alte cuvinte, nu am pretins nici un ban pentru asta – a fost o donație.

Și uite-așa, a trecut o zi, au trecut două și apoi multe altele, însă nu am primit nici un feed-back. Nu mă așteptam la asta, evident, pentru că, pe vremea aceea – în starea de hiponoză misană în care mă aflam – îmi închipuiam că s-ar cădea un „mulțumesc” sau, în cel mai rău caz, un „nu, mulțumesc” de rigoare. Dar ți-ai găsit – ce pretenții poți avea de la un măscărici care se consideră personalitate spirituală autentică, dar în fapt se poartă ca un mujic de cartier? Nici una. Mi-am zis atunci că l-o fi durut în cot de carte, nu dă doi bani pe ea și ca atare n-o să vadă niciodată lumina tiparului. Nu mai conta nici măcar că vorbisem cu bosu cel mare, care acum era preocupat cu supraviețuirea departe de casă și nu aveam de gând să-l mai deranjez cu problema asta minusculă, știind că răspunsul la un eventual bilet ar fi venit cine știe după câte luni. Cert este că mi-am luat gândul că voi vedea cartea publicată vreodată.

Însă nu mică mi-a fost mirarea când – după un an, adică în 2005 – fiind în tabăra „spirituală” de la mare, am zărit cartea pe tarabele vajnicilor vânzători de cărți misani. Normal că ardeam de curiozitate să văd cine, când și unde a publicat-o. Titlul era tradus întocmai cum îl tradusesem eu, adică „Calea luptătorului pașnic” (spun asta, pentru că în original titlul era „The way of the peaceful warrior”, ceea ce putea fi tradus și drept „Calea războinicului pașnic”)… Mai era un subtitlu pe îl luasem în considerare pentru carte la un moment dat, dar care nu s-a materializat – „Mic îndreptar amuzant și plin de învățăminte despre relația autentică maestru-discipol”. Oricum, traducătorul era altul, iar editura era una din Brașov. Probabil domnu Catrina o fi pasat cartea vreunui amic din branșă, așa că nici pomeneală ca MISA să câștige ceva din chestia asta.

Nici până în ziua de azi Catrina nu a dat vreun semn în legătura cu acest lucru și nici nu mai am demult pretenția asta, fiindcă acum lucrurile sunt clare. Fiindcă, hai să fim serioși, ce pretenții poți să îndrăznești măcar să ai să ai de la un astfel de om (?), căruia nu-i poți ajunge la nas nici cu liftul? Pune-l pe lup paznic la oi și ia-ți grija de la ele, ți le face frigărui cât ai zice „pește”. Așa că, domnule Catrina, vă doresc – pe această cale (a luptătorului pașnic…;O): Karmă fericită!

O fostă cursantă

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *