„Dreapta autentică poate fi reconstruită numai după evaluarea și asumarea legionarismului”

Codreanu si Vacarestenii in grup de simpatizanti

În toamna aceasta s-au împlinit 113 ani de la nașterea (13 septembrie) și 74 de ani de la moartea (30 noiembrie) lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul și liderul Mișcării Legionare/ „Legiunea Arhanghelul Mihail” (care a avut partidele „Garda de Fier” și „Totul Pentru Țară”). Distanța în timp nu a domolit patimile, ci parcă, dimpotrivă, le-a ațîțat. Despre Corneliu Codreanu, ca și despre mișcarea sa, se vorbește numai în termeni excesivi, fie de adulație, fie de contestare. 

La atîta vreme după dispariția fizică a fondatorului Legiunii și de la scoaterea organizației din viața politică (ianuarie 1941) și în ciuda faptului că renașterea Mișcării după 1989 (atît sub forma ei civică și culturală, paideică, precum și sub aceea de partid politic) a eșuat – grupările care se revendică de la ideologia legionară și care își asumă continuitatea fiind insignifiante sub raportul impactului în societate –, legionarismul este folosit în continuare, cu succes, ca sperietoare a opiniei publice și ca mijloc de marginalizare a persoanelor publice. Cel mai recent,  eticheta de „legionar” fost întrebuințată, cu scopul de a-i compromite și/sau intimida, în cazul unor tineri politicieni din Alianța România Dreaptă (PDL & Co): Mihail Neamțu (lider al Partidului „Noua Republică”) și Adrian Papahagi (vicepreședinte al Fundației Creștin-Democrate). Cei doi, aflați în campanie electorală pentru cîte un loc de deputat, au reacționat exact cum se așteptau acuzatorii (politicieni ai USL, jurnaliști – între care, printre cei mai virulenți s-a găsit Andrei Bădin, de la B1 TV, ins apropiat al unor personalități legionare din exil, care, cît au avut bani și zile, l-au tratat cu maximă boierie –  și bloggeri de stînga, dar și „monitori” evrei), cum le cere „corectitudinea politică” și cum probabil și simt. Dar cred că fără mare folos, căci cei care îi acuzau știau că mint, iar mulțimea nu va fi convinsă de o dezmințire.

Corneliu Codreanu

Ei au negat că ar avea vreo simpatie pentru Mișcarea Legionară și s-au grăbit să se delimiteze, acuzînd la rîndul lor, Legiunea.

Mihail Neamțu, cel mai atacat (inclusiv de M.R. Ungureanu, aliatul său), a scris un text justificativ, în care susține: „Legionarismul a fost o aberație politică, combinînd extremismul naționalist, recursul la crimă și cultul morților.”

Observ în treacăt enormitatea de a transforma cultul morților, atît de prezent în credința creștină, într-o fărădelege. Și reiau aici numai un pasaj dintr-un mai lung răspuns pe care l-am postat pe pagina de Facebook a lui Mihail Neamțu: „Mișcarea Legionară nu a fost o organizație criminală, iar dacă unii legionari au comis păcatul uciderii, au plătit și ei și încă două generații de legionari după ei. Ca să fim cinstiți, au fost singurii care și-au asumat faptele și și-au răscumpărat vina prin suferință și moarte. Liberalii, țărăniștii și guvernul Antonescu n-au fost condamnați de istorie și n-au plătit pentru miile de români (legionari, dar și neafiliați politic) pe care i-au închis pe nedrept și pentru sutele de români (legionari, dar nu numai) pe care i-au ucis fără judecată. De ce, așa stînd lucrurile, PNL și PNȚ trec drept partide onorabile, iar ML este taxată drept «aberație politică»? E adevărat că legionarii și-a făcut dreptate singuri (și nu trebuia), omorîndu-i pe Gh. Duca și pe Armand Călinescu, dar numai după ce aceștia au închis și ucis nenumărați legionari nevinovați (inclusiv pe fondatorul și liderul ML, C. Z. Codreanu), utilizînd aparatul de represiune al statului. Judecînd, prin prisma documentelor, istoria interbelică, vom vedea că Mișcarea Legionară, dacă nu e mai bună, nu e deloc mai rea decît celelalte formațiuni politice ale epocii.”

De asemnea, Adrian Papahagi a lansat în mediul virtual declarația: “Mărturisesc din nou că n-am avut niciodată vreo simpatie pentru legionarism. Amestecul bizar de mesianism, voluntarism social, tradiționalism progresist și militarism, și mai ales dimensiunea sa masificatoare mi-au fost mereu suspecte. Ca să nu mai vorbim de crime!”.

Mă tem că, descriindu-i astfel pe legionari, Papahagi ar putea fi acuzat de antisemitism, pentru că în sionism prea se îmbină mesianismul, voluntarismul social, tradiționalismul progresist și militarismul.

Ne-am putea întreba de ce au fost acuzați de legionarism tocmai doi oameni care sînt așa de fermi contra legionarismului. Dar e numai un punct de la care poate porni o discuție, pe care s-ar cuveni s-o avem, despre trecutul nostru istoric apropiat și deopotrivă despre onestitatea dezbaterilor cultural-politice de la noi în legătură cu acest trecut. Facem un prim pas în acest sens cu dialogul de mai jos, dintre mine și dl Răzvan Codrescu – unul dintre cei mai avizați cercetători ai fenomenului legionar. Interviul a avut loc mai demult, căci nu de azi, de ieri sînt problemele la care încearcă să răspundă, și intenționam să-l public în numărul 113 (pe septembrie 2012) al revistei ROST, care însă n-a mai apărut. Așa încît își găsește aici locul într-un context la fel de potrivit acum pe cît ar fi fost și în septembrie.

Corneliu Codreanu

„Despre Codreanu se vorbește, pro sau contra, adeseorianapoda”

Claudiu Târziu: Observăm că orice referire cu un dram de obiectivitate la Corneliu Codreanu sau legionarism te face dintr-o dată suspect. De pildă, Ion Cristoiu a fost acuzat de simpatii legionare pentru că i-a recunoscut „Căpitanului” charisma și bunele intenții. Iar realizatoarea de televiziune Eugenia Vodă a primit aceeași etichetă doar pentru că i-a permis lui Ion Cristoiu să facă acele afirmații în emisiunea ei. Pe de altă parte, simpatizanții se raportează necritic la Mișcare și la fondatorul ei. De ce credeți că se întîmplă așa? Și totodată de ce-am mai vorbi astăzi despre Codreanu și despre legionarism?

Răzvan Codrescu: Nu numai faptul că a reușit să mobilizeze pînă la jertfelnicie elita unei generații (studenți, intelectuali, preoți, aristocrați etc.), dar și faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patimă după atîția ani, și după ce s-au făcut toate eforturile pentru a i se diminua creditul și a i se șterge urmele, arată importanța personajului, care, indiferent de cum ar fi judecat, nu a fost unul de mîna a doua. Îndărătnicia aceasta de a rămîne viu/prezent și după trei sferturi de veac, după ce a fost hăituit, asasinat, îngropat la opt metri sub pămînt și denigrat ca nici un alt personaj al istoriei noastre, împreună cu toată mișcarea pe care a generat-o, mai arată și călegionarismul a picat pe niște probleme vitale și încă nerezolvate ale existenței și destinului nostru ca neam, atît în ordinea seculară, purtătoare de sabie, cît și în ordinea spirituală, purtătoare de cruce. S-ar putea spune că, cel puțin în lumea românească, personajul este încă prea fierbinte și chestiunile legate de el prea arzătoare pentru a admite tratamentul „la rece”. De aceea, mai „obiectivi” și mai „măsurați” au reușit să fie adeseori, atît în privința lui Codreanu, cît și a „fenomenului legionar” în genere, cercetătorii sau observatorii străini. (Și, în paranteză fie spus, nici o altă mișcare, politică sau spirituală, din viața publică românească, mai veche sau mai nouă, nu a mai atras în asemenea măsură atenția străinătății; bibliografia străină a legionarismului – consemnată doar parțial în amplul dosar bibliografic din cartea mea În căutarea Legiunii pierdute – este uriașă și extrem de diversă, din epocă și pînă în vremea din urmă – să zicem, de la articolele lui Julius Evola de la sfîrșitul anilor ‘30 și pînă la ultima sinteză străină de care am eu cunoștință, apărută în 2010, în Franța: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire d’une tragedie: 1920-1945.) Mă întrebați „de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Păi, dacă așa stau lucrurile, s-ar putea spune mai degrabă că dacă nu s-ar mai găsi nimeni să vorbească, atunci „pietrele ar striga”.

Ce-i drept, se întîmplă că despre Codreanu se vorbește, pro sau contra, adeseorianapoda: fie din lipsă de informare corectă, fie din partizanat ideologic și propagandistic. E și multă ignoranță, și multă naivitate, dar și multă rea-credință sau necinste sufletească. Aș putea spune că există un regim moștenit al mistificărilor manipulatorii, cărora le cad pradă nu numai ageamii și jurnaliștii de mîna a doua, dar și o anumită istoriografie ideologizată. Am mai spus-o: propaganda antinațională și anticreștină constituie probabil singura formă de continuitate din viața publică românească a ultimelor șapte-opt decenii, iar din acest punct de vedere între regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) și regimul comunist nu există nici o deosebire semnificativă. România contemporană s-a mișcat constant (cu excepția anilor tulburi ai războiului) în cercul vicios al stîngii, în care nici o în-dreptare nu este cu putință. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat și deranjează atît de mult establishment-ul, direct sau indirect – încercaseră să rupă acest cerc, în contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a eșuat în mod tragic, dar amintirea fermității lor continuă să tulbure “liniștea” oamenilor de stînga, care au dus – și continuă să ducă – țara la ruină. Spaima de legionarism reprezintă, în adînc, spaima politicianismului de propriile lui păcate, pe care le-ar putea plăti cîndva, la o dreaptă judecată a Istoriei.

Una peste alta, a fost impusă cu consecvență o adevărată dogmă ideologică, fundamentată pe mitul propagandistic al “sălbăticiei” legionare. Este, într-un fel, povestea cu hoțul care strigă: “Prindeți hoțul!”… Legionarismul a devenit astfel imaginea publică a tuturor relelor de ieri și de azi (“sperietoarea” fiind folosită pînă la saturație și după 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca șef al Mișcării, e considerat de regulă drept “capul răutăților”. Ei bine, atît de mult au fost repetate aceste lucruri, atîta cerneală s-a vărsat și atîta patimă a fost investită în această denigrare concertată, încît pentru anumite minți comode problema e ca și clasată! Cînd se rostește numele lui Codreanu sau al Mișcării Legionare, multora li se pare că știu totul dinainte…

Din păcate, nici “apologeții” legionarismului n-au știut să păstreze o măsură și să răspundă realist provocărilor actualității, tinzînd spre cealaltă extremă, a adulației ditirambice a figurii lui Codreanu și a idealizării necritice a unui fenomen complex, în care virtuțile n-au exclus păcatele, așa cum nici păcatele n-au exclus virtuțile. Rămîne de ales, în continuare, grîul de neghină. Cu neghina știm ce e de făcut (“se alege și se arde în foc”); rămîne de văzut ce și cît vom mai fi în stare să facem cu partea de grîu curat. Nu în perspectiva reînvierii Legiunii, care e curată utopie, ci în aceea a reconstrucției din mers – și în pas cu vremea – a unei noi drepte creștine românești, care nu se poate reduce la experiențele trecutului, dar nici nu se poate dispensa de ele, dacă se vrea una cu rădăcini și cu repere, iar nu o simplă butaforie de uz conjunctural. 

Prin urmare (și îmi cer scuze dacă repet lucruri pe care le-am tot spus în diferite contexte), ne mișcăm, cu Codreanu și cu legionarismul, între o “legendă neagră” de uz popular, cultivată de toate fronturile stîngii și radicalizată obsesiv în mediile evreiești, și o “legendă aurită”, perpetuată de foștii membri sau simpatizanți ai Mișcării și avînd o circulație mai restrînsă, în medii nu întotdeauna prea elevate. Între aceste două legende se află suspendat, deocamdată, adevărul istoric, față de care rămînem datori, cu tot ce implică el ca lecție pentru prezent și viitor.

Corneliu Codreanu

„Prin diabolizarea lui Corneliu Codreanu este diabolizată Dreapta”

Claudiu Târziu: Cum se desprinde portretul psihologic al „Căpitanului” din tot ce ați citit de și despre el și din mărturiile pe care le-ați ascultat de la cei care l-au cunoscut?

Răzvan Codrescu: Cînd ai citit mult de și despre Codreanu, și cînd ai ascultat mărturiile a zeci sau sute de oameni (și ce oameni!) care l-au cunoscut, și cărora le-a marcat nu numai tinerețea, ci întreaga viață, pățești ca Ion Cristoiu: nu poți să nu fii indignat de etichetele curente care i se pun și, chiar fără să ai aderență la toate ideile sau actele lui, te simți obligat moral să-i ții partea și să încerci explicații pe care nu știi cît sînt oamenii de azi pregătiți sau dispuși să le asculte, mai ales într-un cadru public atît de expus suspiciunilor și răstălmăcirilor și atît de obsedat de nu călca anumite conveniențe ideologice. Dar, cu tot riscul de a-ți strica „imaginea”, nu poți, dacă ai și numai un rest de onestitate, să accepți convenția mincinoasă sau să te prefaci evaziv ori nepăsător. În emisiunea d-nei Eugenia Vodă, și în tot scandalul care a urmat, Ion Cristoiu n-a vorbit ca un legionar, ci pur și simplu ca un om în cunoștință de cauză, în timp ce majoritatea covîrșitoare a criticilor săi ofuscați s-au aflat vorbind fără să aibă habar (sau avînd interesul impur de a se preface că n-au habar), pe bază de „urechisme” sau de lecturi superficiale și la mîna a doua, mobilizați de exigențe ideologice, iar nicidecum de scrupulul față de adevăr, mai ales că adevărul se întîmplă să fie extrem de incomod, contrazicînd nu doar niște poziții punctuale, ci un întreg mod de gîndire indus prin educație și autoreglaj oportunist. Dacă accepți că un Codreanu n-a fost chiar atît de rău cum se crede, atunci înseamnă că nici legionarismul n-a fost chiar atît de rău, nici naționalismul creștin, nici dreapta tradițională… Se clatină, mai mult sau mai puțin conștient, o întreagăWeltanschauung, o întreagă așezare comodă într-un stîngism călduț, într-o „civilizație” a lașităților standardizate, dar profitabile, cu care ne trecem viața prin democrație așa cum ne-am trecut-o și prin comunism. De aceea, despre aceste lucruri omul „cuminte” preferă fie să colporteze ce se spune oarecum „oficial”, fie să nu vorbească deloc. Dacă vorbești, oricînd se poate interpreta, pot apărea complicații, poți produce iritare… Mai bine minciuna asumată sau tăcerea preventivă. Mai ales că de adevăr, știi din experiență, nu se mai sinchisește aproape nimeni (sau numai niște „exaltați” cu care nu ți-ar plăcea să fii asimilat)…

Codreanu a fost, așa cum rezultă din autenticele documente și mărturii, un om fundamental cinstit, un bun român și cineva care s-a străduit toată viața să fie și un bun creștin. Era în personalitatea lui o dimensiune cazonă și o dimensiune mistică (mai ortodoxă în fond decît în formă, de unde impresia unora de „catolicism” sau de „păgînism”). Rectitudinea lui se mișca – poate imperfect, dar sigur sincer – între modelul cavalerului (eroului) și modelul sfîntului (martirului). Două modele care se întîlnesc în idealul slujirii jertfelnice.

Și – aspect esențial – e desigur la el un traseu al devenirii, adesea ignorat. A fost un om care a străbătut, nu fără poticniri, o cale de limpezire a atitudinilor într-un sens creștin, avînd realismul și onestitatea de a recunoaște că “există o mare deosebire între linia pe care mergem noi și linia Bisericii Creștine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecția și sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acțiunea noastră, prin toate faptele și gîndurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atît cît ne permite greutatea păcatelor cărnii și condamnarea la care am fost sortiți prin păcatul originar. Rămîne de văzut cît am putut fiecare, prin sforțările noastre pămîntești, a ne înălța către această linie” (în Pentru legionari). Sau în altă parte, sintetizînd: “Recunoaștem că sîntem păcătoși: aceasta este atitudinea legionară față de Biserică” (fragment de scrisoare, în Circulări și manifeste). Rabinului David Șafran, în convorbirea de la Casa Verde, din 1937, îi spune, în același sens: “Eu nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu știu dacă toți legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni… Nu pe omul superior încercăm noi să-l șlefuim, ci pe omul om”. De altfel, în Pentru legionari, definind Legiunea, prin temeiurile ei, ca pe “o școală” spirituală, afirmase: “De aceea, piatra unghiulară de la care pornește Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. «Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o școală și o oaste decît un partid politic… Din această școală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calități de erou”. Întărea astfel ceea ce spusese în Cărticica șefului de cuib (îndreptarul meticulos al vieții legionare, de un maximalism de tip franciscan și de un rigorism de tip cazon, amîndouă insuportabile din perspectiva “omului recent”): “Mișcarea legionară, înainte de a fi o mișcare politică… este o școală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. În sensul acesta o definea, retrospectiv, și Mircea Eliade (în Memorii, I), numind-o chiar “sectă mistică” (din care el însuși făcuse parte, cu vervă mărturisitoare, spre sfîrșitul anilor ‘30).

E de spus că înainte de a impune altora asemenea exigențe Codreanu a experimentat el însuși traseul sinuos al unei deveniri “înnoitoare” (în sensul creștin al “dezbrăcării” treptate de “omul cel vechi”, al unei spiritualizări prin rugăciune, meditație și asceză). E o diferență considerabilă (pe care numai cineva rău-voitor o poate contesta) între tînărul exaltat din perioada luptelor studențești de la începutul anilor ‘20 și liderul grav și măsurat al ultimilor ani: cel cu care se întreținuse rabinul Șafran sau pe care venise să-l viziteze la București un Julius Evola; cel cu care Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu, C. Argetoianu și… Partidul Evreiesc nu ezitaseră să încheie, în 1937, un important pact politic și despre care un Nae Ionescu putuse afirma: “Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu e așa de mare încît de-acum îl depășește și pe el”; în fine, cel care a făcut repetate apeluri la non-violență (unii au vorbit de “modelul Gandhi”!) și de la care ne-au rămas însemnările de la Jilava (1938), pe care nu mă sfiesc să le definesc ca pe unul dintre cele mai importante documente de gîndire creștină laică din secolul XX (dar cîți le-au citit?).

Ceea ce spun eu aici încercase să spună și Codreanu însuși în procesul din mai 1938 (cînd, în lipsa probelor concrete “la zi”, acuzatorii ajunseseră să-i invoce radicalismele primei tinereți): “Gîndiți-vă, eram de 20-22 de ani, eram va să zică un copil și, în mentalitatea noastră de copii de pe vremea aceea, așa am văzut noi lucrurile. Dar de cînd omul începe să trăiască și pînă cînd își termină viața, trece timp, se adună înțelepciunea. La început omul judecă într-un fel, i se pare că-i grozav. Sînt trepte de acestea de dezvoltare ale minții omenești și acțiuni pe care după douăzeci de ani le vezi altfel. Poate acum 20 de ani aș fi făcut un alfabet secret, tocmai pentru că era o anumită vîrstă care te împinge să judeci lucrurile așa cum le-am judecat și eu pe vremea aceea. Dar de atunci și pînă acum este o distanță mare în timp. Se vede în atitudinea mea, care este aproape contrarie atitudinii inițiale pe care am avut-o împreună cu toți băieții noștri. Este contrarie, din cauza vîrstei… Dar nu poate cineva să fie urmărit permanent în viața sa pentru că în copilăria lui, cînd era visător, i se părea că ar putea să se lupte cu toată Europa. Nu cred acest lucru”.

A fost, de altfel, drumul străbătut, firesc și lucid, și de alți întemeietori ai Legiunii. O realitate vie (fie un om, fie o mișcare) nu poate fi judecată reducționist, printr-un stadiu sau printr-un act izolat al devenirii ei. Din păcate, pe un Codreanu și pe un Moța nu toți i-au înțeles adecvat; și nu este vorba aici de adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o facă), ci chiar de o parte a propriilor “camarazi”. Aceștia i-au urmat, mai mult sau mai puțin conștient, cu precădere pe foștii “tineri furioși”, pătrunzîndu-se prea puțin (sau prea superficial) de “misticismul jertfelnic” al maturității lor (consfințit nu doar cu vorbe, ci cu propriul sînge). Opera lui Codreanu a fost înțeleasă prea puțin în latura ei spirituală (care o deosebea esențial de fascismele occidentale, și mai ales de nazism); ispita politicului (în contextul favorizant al unei Europe de dreapta) s-a dovedit mai puternică (și, pînă la urmă, mai omenească), anticipînd devierile reprobabile de mai tîrziu. Horia Sima însuși a fost exponentul acestei categorii (oricît ar fi de neplăcut pentru anumiți supraviețuitori ai Mișcării, astăzi nu putem să nu tragem o linie de demarcație în istoria legionară între ceea ce unii au numit “codrenism” și “simism”, noțiuni poate relative, dar care acoperă, principial, nu doar o realitate cronologică, ci și una tipologică). Mișcarea Legionară a trăit mai tot timpul această tensiune între “secular” și “spiritual”, care face parte din tragedia ei internă. Și cert este că la tragedia generică a legionarismului se adaugă – încă mai mișcătoare poate, prin statura și complexitatea personajului – tragedia neînțelesului și nedreptățitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri de sfînt și cu renume de bandit…

Corneliu Codreanu

Claudiu Târziu: Dacă ar fi să restrîngem în cîteva fraze gîndirea lui Codreanu, ce am putea învăța? 

Răzvan Codrescu: E greu de făcut o asemenea sinteză ad-hoc, mai ales în spațiul și condițiile unui interviu. Forțez, totuși, o aproximație. Viața istorică nu e nimic fără memorie și transcendență. Dumnezeu și morții sînt prezențe vii, care onorează și obligă. În ordinea firească, destinul insului este solidar cu destinul neamului, iar totul capătă sens în perspectiva învierii. Există o linie a neamului care merge, în cazul neamurilor creștine, în tandem cu linia Bisericii, dar fără să se confunde cu ea. Românii au datoria sfîntă să-și păzească credința și identitatea, nu pentru a-i umbri pe alții, ci pentru a se promova cinstit și plenar pe ei înșiși. Iar pentru a împlini idealul național, nici o jertfă nu e prea mare. Legionarul, care ambiționează și trebuie să se străduiască să fie o combinație actuală de erou și sfînt, nu se va lăsa cumpărat și va sta mereu gata de moarte. Onoarea trebuie să fie normă de existență– nu din orgoliu, ci din principialitate. Decît să triumfi printr-o infamie, mai bine să cazi răpus pe drumul onoarei. Politicianismul și comunismul sînt principalii adversari ai acestor aspirații istorice și existențiale. Evreii sînt primejdioși întrucît fac jocul acestor adversari curenți, contribuind, pe față sau pe ascuns, la disoluția morală și națională. Încurajînd stînga și comunismul, ei se pun singuri de-a curmezișul dreptei, care înseamnă naționalism constructiv și spiritualism creștin, angajare morală și comunitară sub semnul crucii lui Hristos. Dar mult mai periculoși și mai culpabili decît evreii sînt creștinii care trădează cauza neamului și desconsideră locul Bisericii în veac. Marea problemă a istoriei românești, mai vechi sau mai noi, este trădarea.Născut sub semnul Arhanghelului Mihail – arhistrategul cu sabie de foc al legiunilor cerești, pedepsitorul lui Lucifer și restauratorul dreptății divine –, legionarismul se vrea pariu primenitor cu istoria și împăcare a neamului românesc cu Dumnezeu și cu sine însușiLegionarismul nu pune pe primul plan nici statul (ca fascismul italian), nici rasa (ca fascismul german), ci desăvîrșirea sufletească a insului și a neamului. Triumful lui, prin urmare, nu poate fi doar o afacere politică și nu poate veni prin lovitură de stat, ci numai prin procesul de lămurire și perfecționare lăuntrică. De aceea, pe primul plan este omul, nu programul politic. O idee politică, oricît de mare și de nobilă, nu înseamnă nimic dacă nu ai oameni pe măsura ei, care să și-o asume și s-o pună în lucrare. De aceea pedagogia națională e marea urgență căreia trebuie să-i răspundă noua generație, mai ales prin elitele ei. Neamul românesc este provocat la un mare proces de învrednicire – întîi în fața lui Dumnezeu, apoi în fața oamenilor. Cel puțin pînă la „marea biruință”, prioritare sînt – trebuie să fie – datoriile, nu drepturile, jertfelnicia, nu comoditatea călduță a traiului larvar. Iar liderul politic trebuie să aibă în vedere nu doar nevoile materiale și destinul imediat al celor pe care-i conduce, ci totdeodată (de nu cu precădere) nevoile lor sufletești și destinul lor veșnic (aspirația creștinească spre mîntuire). Cam așa gîndea și simțea Codreanu, mișcîndu-se indefinit între realism și idealism, cu năzuinți cărora nu le-a lipsit nici sinceritatea, nici sublimul, dar care pînă la urmă au fost înghițite de limitele – generale, dar și autohtone – ale umanului.

Corneliu Codreanu

„Un Codreanu nu se naște în fiecare generație, ba poate nici în fiecare secol”

Claudiu Târziu: Ce credeți că a contat mai mult în puterea sa de atracție exercitată asupra maselor, ceea ce spunea/ gîndea, felul în care o spunea, pedagogia sa, justețea cauzei sale sau pur și simplu ceva inefabil, pe care îndeobște îl numim charismă?

Răzvan Codrescu: Că a fost un harismatic o recunosc de regulă, fie și numai cu jumătate de gură, chiar și adversarii lui ireductibili, români sau neromâni. Dar ce mai înseamnă “harisma” într-o lume desacralizată? Ea pare receptată îndeobște ca expresie simptomatică a unei stări patologice, puse în legătură mai degrabă cu fascinația diabolică decît cu harul divin… Nu știu să explic “mistic” ceea ce unii au numit “miracolul” Codreanu, dar, într-o abordare mai pozitivistă, cred că a contat enorm faptul că el întruchipa plenar ceea ce le cerea celorlalți. Și, desigur, că a pus degetul în principalele răni ale unei lumi românești care la vremea aceea nu-și pierduse încă de tot, cum pare să se întîmple astăzi, încrederea că poate fi mai mult decît este.

Claudiu Târziu: Poate să mai fie Codreanu un model de lider? Și: calitățile de lider din anii ’30 se mai potrivesc în actualitate? 

Răzvan Codrescu: Sigur că sînt diferențe uriașe de mentalitate și de context. Dacă am mai avea astăzi un lider potențial tăiat din stofa lui, am putea vedea în ce măsură paradigma mai încape în sintagmă. Nu e însă cazul. Îmi place să cred, totuși, că un popor, fie el oricît de pervertit, atunci cînd se simte iubit cu adevărat de un lider al lui, nu neapărat perfect, dar nemincinos, hotărît și dispus la jertfirea de sine, nu se poate să nu rezoneze. Dar un Codreanu nu se naște în fiecare generație, ba mă tem că nici în fiecare secol. Iar poporul român mă tem că va continua să sufere acut, încă multă vreme de aici înainte, de faptul – conștientizat sau doar intuit – că nu este iubit cu adevărat de „aleșii” lui, care nu fac decît să-i folosească spinarea pentru a se cocoța acolo unde vocația lor nu i-ar îndreptăți niciodată….

Claudiu Târziu: De ce e cool pentru tînăra generație Che Guevara și Codreanu nu?

Răzvan Codrescu: Pentru că astăzi limba stîngii e înțeleasă, pe cînd a dreptei nu. Dacă ești înveșmîntat în roșu, nici măcar violența nu deranjează, ci devine aventură a eroismului umanitar. Dacă însă ești înveșmîntat în verde, nu numai violența ți-e imputată, dar și eventuala sfințenie. Este însă și o problemă de orizont cultural și mediatic. Nici o generație din istoria modernă n-a mai fost atît de incultă și de manipulată. Desigur, tinerii înșiși sînt cei mai puțin vinovați de deruta lor axiologică și morală: ei sînt în primul rînd victimele unei lumi remodelate după chipul și asemănarea stîngismului dizolvant.

Corneliu Codreanu

“Maimuțăreala epigonică nu poate fi formulă de supraviețuire sau soluție de viitor”

Claudiu Târziu: În pofida faptului că în Europa era un context favorabil, că în țară a avut o aderență semnificativă în mase, că a beneficiat de intrarea în rîndurile sale sau de sprijinul din afară al unei pleiade de mari intelectuali, că a avut un lider puternic și charismatic, Mișcarea Legionară a eșuat. Cel puțin din punct de vedere politic. De ce? A greșit undeva Corneliu Codreanu cînd a structurat-o? A avut un „călcîi al lui Ahile” sau un defect originar, care i-a provocat distrugerea?

Răzvan Codrescu: Destinul Legiunii se confundă, în parte, cu destinul vitreg al întregii drepte europene. Nu zic că n-au fost și păcate de plătit, dar te întrebi cînd va veni vremea să-și plătească și stînga păcatele, încă și mai mari… Codreanu însă (și ce-a fost mai bun în Legiune o dată cu el) aș zice că și-a plătit nu doar păcatele, ci și… virtuțile. Ceea ce vreau să spun este că mi se pare că a ridicat ștacheta prea sus. “Maximalismul” moral și comportamental de tip jertfelnic la care chema Codreanu (a se vedea mai ales Cărticica șefului de cuib) avea în sine ceva sublim-utopic, mai ales într-un secol atît de corupt… Au fost și unii care au reușit să-l întruchipeze, dar nu prea mulți și, în orice caz, nu destui, raportați la massele largi, care au asimilat mult mai lesne comunismul. Sigur că și atît cît a reușit rămîne impresionant. Cum să nu fii impresionat și serios pus pe gînduri cînd vezi că mai sînt și astăzi nonagenari (unii legionari efectivi, alții trecuți doar prin Frățiile de Cruce) care, după ce au asistat la decimarea Legiunii, au făcut ani grei de pușcărie și au suferit toată viața pentru crezul lor, se sting mărturisindu-l transfigurați: abia prin ei ajungi să începi să înțelegi ce minune a săvîrșit Codreanu în sînul unei generații, dar și să te îndoiești că astăzi așa ceva ar mai fi cu putință. Eu unul mă simt mereu dator să mărturisesc că oamenii cei mai de calitate din generația interbelică pe care am ajuns să-i cunosc (nu puțini) au avut, într-un fel sau altul, contact cu Legiunea sau cu Frățiile de Cruce. Dacă floarea acestei generații n-ar fi fost decimată în lagăre și închisori, fața României ar fi fost alta, credeți-mă!

Claudiu Târziu:Mai este posibilă azi ascensiunea politică a unei personalități asemănătoare cu aceea a lui Codreanu? Mentalitatea curentă ar mai îngădui-o? Mai este vremea marilor grupări încolonate în spatele unui lider? Contextul cultural-politic nu e cumva mai puțin permisiv? Dar nu cumva tot contextul, de data asta însă social-politic (cît se aseamănă acesta cu cel interbelic?) reclamă apariția unui astfel de lider? Nu cumva românii tînjesc după un conducător cu principii ferme, o orientare clară către Biserică și Neam și care să aibă o personalitate de „mînă de fier”?

Răzvan Codrescu: Codreanu este un gen de lider rar și greu de definit. Nu era un orator strălucit, nu era un om de condei, nu era o somitate intelectuală sau profesională, calitățile lui de om politic erau mai degrabă aproximative, dar avea o rectitudine și o îndrăzneală care cucereau, oferind încredințarea unei consistențe inanalizabile. Mi-e greu să-l transplantez în realitatea actuală – și tocmai de aceea am fost mereu mai degrabă circumpect, iritînd teribilismele neolegionare (adeseori penibil epigonice), în privința posibilității de a mai reitera vreodată legionarismul ca atare. Sigur, și astăzi ne confruntăm acut cu o criză a autorității la toate nivelurile, cu criza morală, cu criza economică, cu excesele politicianismului, dar totuși coordonatele sînt cu totul altele, ca să nu mai vorbesc de orizontul de așteptare… E altă sensibilitate publică, alt material uman (tot mai inconsistent), alt context intern și internațional… Mentalitate, limbaj, structură socială, raporturi de forțe – toate sînt altele. Nu mai există marele context european de dreapta. Nu mai există – după o jumătate de secol de comunism – nici “poporul” și nici “elitele” de altădată. Și nu mai există – last but not least – “harisma” vreunui “Căpitan”… În mod firesc, lumea e mult mai circumspectă după experiențele “totalitare” ale secolului XX, dar și după deziluziile curente ale democrației noastre dîmbovițene, e mult mai uzată și mai ieșită din priză, mai divizată și mai dezorientată, mai manipulată și mai manipulabilă. Dacă legionarismul a eșuat în condiții mult mai favorabile, cum ar putea birui neolegionarismul în condițiile menționate?! Una e evaluarea corectă a Legiunii și alta e reînvierea ei. Eu sînt pentru o evaluare corectă, cu tot curajul și cu toată răspunderea, învățînd ce este de învățat din această lecție a istoriei, dar am spus-o și nu prididesc să o repet: fiecare epocă generează, dacă este vie și creatoare, forme politice sau culturale proprii. Dacă nu, nu. Maimuțăreala epigonică nu poate fi formulă de supraviețuire sau soluție de viitor. Noul nostru pariu cu istoria – dacă mai sîntem în stare de unul – ar trebui să înceapă, cred eu, de la acest punct de minimă luciditate.

un articol de Claudiu Tarziu preluat din revista Rostonline.ro