Andrei Pleșu: Aștept să fiu contrazis

România e, în multe privințe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reușim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reușim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipsește cu totul fondul. Așa ceva nu e la îndemâna oricui. Și ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, țara funcționează, așa paradoxală, improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:

Una dintre neobișnuitele noastre reușite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă și pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, așadar, fără otravă sau, mai exact, obținem otravă din te miri ce.

O altă reușită paradoxală: avem medici foarte buni și spitale foarte proaste.. E inexplicabil cum poți avea medici de calibru, când mai tuturor le lipsește instrumentarul necesar pentru a-și face meseria onorabil. Și totuși și-o fac. Medicul te salvează, “sistemul” te omoară.

Alt miracol: avem o mare concentrare de “atracții turistice” și n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiștilor, așa încât ei să ajungă în fața frumuseților patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri și de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că “străinul” trebuie jumulit.

Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenți, foarte bine calificați la felurite olimpiade internaționale, dar știm cu toții că învățământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că școlile sunt delabrate și salariile sunt mici.

Avem tradiții agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe și legume comunitare, iar carne și produse din carne importăm din toată lumea.

Suntem săraci, dar am umplut Bucureștiul de automobile pretențioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene și trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.

Suntem patrioți, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinăritul limbii strămoșești, viitorul imediat și concret al țării, istoria ei, monumentele ei, instituțiile ei. Avem la chefuri romanțioase suspinuri naționale, dar primul gând când ne amintim de țărișoară e s-o delapidăm.

Pe măsură ce avem elite mai puține, dezvoltăm față de ele un dispreț tot mai mare.

Avem șomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creștini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm și vociferăm ca o hoardă fără istorie și fără credință.

Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.

În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluții interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nici o evoluție. Ori drum fără țintă, ori țintă fără drum. Creșterea organică, cu rezultat conștient și = previzibil, continuitatea, consecvența, organizarea, tenacitatea iată virtuțile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi și fără…

De la Andrei Pleșu citire :

Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franța disciplina rutieră e șleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îți poate fi furat oriunde pe glob; șmecheri și obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump și prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgrațioase s-au construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.

Pe scurt, oriunde te-ai afla, poți întâlni numeroase prilejuri de indispoziție.

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educație, nesimțirea, ilegalitatea, aproximația, mă rog, toată ornamentica “milenară” a țărișoarei ilustrează o tradiție durabilă.

Nu e vorba de accidente, de “din când în când”-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil.

Fundalul a ocupat avanscena. Și e esențialmente neplăcut. E mușchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin și pleacă, fanarioții vin și pleacă, rușii vin și pleacă, comuniștii vin și pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu și dârz. Dăm vina pe ei, pe toți, și ne vedem de treabă.

NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem șapte vieți în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare și nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă.

Ține cu dinții de specificul lui național. Și tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor și noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanță.

În rest, vom dospi, somnolenți, în dulcele borș autohton, cu mici accese de enervare tandră…

Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi și asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi niște șantiere perpetue, șoferii “profesioniști sau amatori” vor conduce bezmetic, isteric, mitocănește.

Își vor parca mașinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău și, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălțimea limuzinei proprii. Justiția va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decență și de noblețe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare și trivialitate. Laura Andreșan e doar începutul. Oricine va putea striga în piața publică orice despre oricine. “Relațiile”, pilele, bacșișul vor fi la fel de greu de înlăturat ca și câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie și se vor gândi strict la găștile de partid și la conturile personale.

Toate scursurile vor ajunge vedete, toți derbedeii vor deveni campioni ai dreptății. Vom fi sufocați de proasta creștere, de incultură, de muzică proastă și de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură și bășcălie. Comunismul va reînvia, roz și cochet, cu sprijinul unor băieței de bani (și idei) gata, semidocți și trendy, netrăiți, iresponsabili, grăbiți să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viața publică, în numele unei libertăți de conștiință care nu știe încă nici ce e libertatea, nici ce e conștiința.

Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete și scuipături. Și vom vota, o dată la patru ani, în funcție de clubul sportiv care ne place.

Cum vedeți, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic.

Totul a început când, întors la București după o vacanță agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana și apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghișeele de control-pașapoarte nu funcționează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări.

Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu! De-abia aștept să fiu contrazis.

A. Pleșu

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *