SIMON WIESENTHAL: IMPOSTORUL NR. 2

Scrisoare deschisă adresată

d-lui Victor Ponta, premierul României,

d-nei Mona Pivniceru, ministrul Justiției,

d-lui Puiu Hașotti, ministrul Culturii și și Patrimoniului Național,

d-lui George Maior, directorul Serviciului Român de Informații

 

În articolul „Mariana Maxim: nemernica neamului“, publicat în septembrie 2006, republicat, recent, aici [1], cerusem Parchetului General de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție să incrimineze Centrul „Simon Wiesenthal“ pentru instigare la denunț calomnios, în cadrul campaniei „Ultima șansă“ [2], soldată cu moartea nonagenarului Ioan Alexa, acuzat, neîntemeiat, de participare la pretinsul holocaust al evreilor din România, în speță la situația din Iași, din anii 1940-1941. Parchetul General indicat mai sus nu a făcut-o; probabil că cei din conducere și-or fi zis că, de vreme ce tot a murit, n-avea rost să-ți deranjeze prețioasele lor funduri de pe scaun și, apoi, tot murea, fiindcă avea 96 de ani. În plus, este evident că a intervenit, în conștiința lor, și lichelismul manifestat față de membrii „poporului ales“, personalizați de Centrul „Simon Wiesenthal“ din Ierusalim! Campania de incitare la denunțuri începuse, în Europa Occidentală, în 2003, după cum relevă ziaristul austriac Michael Leidig în articolul „Austrians split by ‘shop a Nazi’ campaign“, preluat în presa britanică [3].

Numai că respectivul Centru poartă numele unui impostor, unui escroc, Simon Wiesenthal – care, deci, nu are cum să fie un individ „ales“, măcar în sensul de „distins, de valoare“. Nepedepsirea acestor impostori care se folosesc cu nonșalanță de numele acestui escroc le-a permis să intervină, incontinuu, în viața publică a României și să facă presiuni asupra autorităților române: să nu mai tipărească monedele jubiliare [4] despre patriarhii României, să modifice explicația cuvîntului „jidan“ din DEX, să condamne recitarea poeziei  lui Radu Gyr etc. Dacă îi evaluăm după notorietatea și nocivitatea acțiunilor acestor impostori agresivi, am obține următoarea clasificare: Elie Wiesel – impostorul nr. 1, cf. notele [5] și [6]; Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2, nota [7];  Radu Ioanid – impostorul nr. 3, nota [8]; Marco Maximilian Katz – impostorul nr. 4 [9]; Efraim Zuroff – impostorul nr. 5, cf. [10]. Agresiunile acestora de propagandă a Holocau$tului – Minciuna secolului XX, cf.[11] – au fost larg comentate și condamnate în presa românească.

Întrucît acțiunile acestor escroci constituie agresiuni inadmisibile la adresa securității naționale, a demnității, imaginii, istoriei și valorilor tradiționale ale României, solicit interzicerea activității acestor organizații în România, iar membrii acestora să fie declarați persona non grata. În acest scop, vă prezint, ca argument necesar și suplimentar, față de bibliografia de mai jos, articolul lui Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’.

 

Note bibliografice

 

[1] http://ro.altermedia.info/antisistem/mariana-maxim-nemernica-neamului_24170.html ;

[2] http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/campania-toarna-ti-vecinul_940.html ;

[3] http://www.fpp.co.uk/docs/Wiesenthal/Shop_a_Nazi.html ;

[4] http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html ;

[5] http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html ;

[6] http://www.ziaristionline.ro/2011/09/13/bomba-elie-wiesel-a-preluat-identitatea-unui-alt-detinut-de-la-auschwitz-raportul-final-al-lui-iliescu-asupra-holocaustului-ar-putea-deveni-maculatura-prin-impostura-lui-wiesel/ ;

[7] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml ;

[8] http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html ;

[9] http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/ ;

[10] http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm ;

[11] http://www.amazon.com/Hoax-Twentieth-Century-R-Butz/dp/0967985692 .

12 decembrie 2012

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu,

Redactor șef al revistei SANTINELA

***

The Last Days of the Big Lie

„Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“

by Mark Weber,  director of the Institute for Historical Review, IHR

De mai bine de 40 de ani, Simon Wiesenthal vânează sute de criminali naziști, prin intermediul „Centrului pentru Documentare Evreiască“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai cunoscut „vânător de naziști“ al lumii, el a primit mai multe recunoașteri și medalii, inclusiv cea mai înaltă distincție a Germaniei. La o ceremonie de la Casa Albă din august 1980, președintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Președintele Reagan l-a lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevărați“ ai secolului 20.

Această legendă vie a fost descrisă în termeni elogioși de Laurence Oliver în al său film de ficțiune „Băieții din Brazilia“ (The Boys From Brazil) și de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi: povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai proeminente organizații pro-holocaust îi poartă numele: „Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles“.

Reputația lui Wiesenthal ca autoritate morală este nemeritată. Omul pe care The Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului“ [1] manifestă o puțin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate față de adevăr. El a mințit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, și-a măsluit realizările postbelice ca „vânător de naziști“ și a răspândit în mod voit minciuni josnice despre presupuse atrocități germane.

 

Relatări diferite

Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe 31 decembrie 1908 în Buczacz, un oraș din Galiția (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului Austro-ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.

În ciuda a tot ce s-ar scris despre el, nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupația germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activitățile sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nürnberg [2]. A doua este un sumar al vieții sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie 1949, adresată Comitetului International pentru Refugiați [3]. A treia relatare este inclusă în autobiografia sa, Criminali printre noi, publicată în 1967 [4].
Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?

La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a declarat că „între 1939 si 1941“ el ar fi lucrat ca „inginer-sef sovietic în Lvov si Odessa“ [5]. Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa. Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 și iunie 1941 în orașul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat“ [6].

 

Relativă libertate

După ce germanii au preluat controlul asupra Galiției, în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparații (OAW) din Lvov, pentru căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant“, că a fost bine tratat și că superiorul său imediat, care era „în secret, un anti-nazist“, chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică de lemn“, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin șantier“ [7].

 

Luptător la partizani?

Următoarea perioadă a vieții lui Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar ceea ce povestește el despre această perioadă e contradictoriu. La interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul Janowska din Lvov și că s-a alăturat „unui grup de partizani care acționa în zona Tarnopol-Kamenopodolsk“ [8]. El a declarat că a fost „partizan între 6 octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944“ și că unitatea sa a luptat împotriva forțelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galiția“, cât și cele din forțele de partizani independente UPA [9].

Wiesenthal a declarat că a avut gradul de locotenent și, apoi, cel de maior, și că era responsabil cu construirea de buncăre și linii de fortificații. Deși nu a fost explicit, el a sugerat că această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară“), o forță militară comunistă polonă, creată și controlată de sovietici [10].

El a afirmat că împreună cu alți partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunși de prieteni din A.L. [‘Armata Populară’]“. Pe 13 iunie 1944, grupul a fost capturat de Poliția Secretă germană. (Deși partizanii evrei găsiți în ascunzători erau deseori executați, Wiesenthal a declarat că el a fost cruțat.) Wiesenthal a spus cam aceeași poveste și în declarația din 1949. El a declarat că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 și că, apoi, „a luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri“ timp de opt luni – din 2 octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns“ în Lvov, între martie și iunie 1944.

Wiesenthal oferă o poveste total diferită în autobiografia sa din 1967. El povestește că după ce a fugit de pe șantierul de reparații, pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prieteni până pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de poliția polonă și germană și trimit într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomenește nimic [11].

Potrivit interogatoriului din 1948 și autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944, tăindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii germani SS și s-a refăcut într-un spital SS [12]. A rămas în lagărul de concentrare din Lvov „cu rații duble“ pentru o vreme și, apoi, spune el în autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945 [13].

Și-a inventat Wiesenthal trecutul de partizan glorios? Sau a încercat să-și ascundă activitatea de luptător comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care îi este rușine?

 

Agent nazist?

A lucrat Wiesenthal în mod voluntar pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzație a fost formulată de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască și șef pentru mulți ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnaliștii străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că folosește „metode mafiote“, respingând pretențiile acestuia de „autoritate morală“ și sugerând că acesta ar fi fost agent pentru autoritățile germane. Unele dintre cele mai pertinente remarci, apărute în revista austriacă de știri Profil, includ:

Îl cunosc pe d-l Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… Și afirm că d-l Wiesenthal avea o altă relație cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instanță.

Relația mea cu Gestapo este clară. Am fost deținutul lor și am fost interogat. Relația lui era una diferită, pot spune, și asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, așa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instanță… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…

Un om care, după părerea mea, e agent și folosește metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…

Nu e deloc un domn, și nici o autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…

D-l Wiesenthal a trăit în acea perioadă în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns și nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil știți, nimeni nu putea risca asta.

El nu era un „submarin“… adică se dădea la fund și se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecuției. Cred că e destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent Gestapo. Erau multe alte slujbe[14].

Ca răspuns la aceste afirmații șocante, Wiesenthal a început să pregătească o acțiune în instanță împotriva Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât și Kreisky au dat înapoi, evitând un conflict juridic major.

 

Miturile de la Mauthausen

 

Germani-spioni executatiÎnainte de a deveni faimos ca „vânător de naziști“, el și-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal publica KZ Mauthausen, o lucrare de 85 de pagini, care conținea schițele lui amatoricești, prin care urmărea să descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă trei deținuți legați de niște stâlpi, executați de germani [15].

Desenul este absolut fals (vezi foto alăturată). A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea prin împușcare în decembrie 1944 a trei soldați germani care fuseseră capturați spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge [16]. Sursa desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu fotografiile din revista Life [17].

Evrei torturati, dupa WiesenthalCaracterul iresponsabil al acestei cărți este demonstrat și de citarea extensiv de către Wiesenthal a presupusei „mărturii de pe patul de moarte“ a comandantului de la Mauthausen, Franz Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazați cu monoxid de carbon în lagărul satelit de la Hartheim [18]. Această afirmație este total absurdă și nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă [19]. Potrivit „mărturiei“ lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece milioane în Polonia, Lituania și Letonia [20]. De fapt, această  „mărturie“ frauduloasă a fost obținută prin tortură [21].

După ani de zile, Wiesenthal continua să mintă în legătură cu Mauthausen. Într-un interviu din 1983 acordat cotidianului USA Today, el afirma despre experiența sa de la Mauthausen: „Am fost unul dintre cei 34 de deținuți rămași în viață, dintre cei 150.000 aduși acolo“ [22]. Aceasta este o minciună fățișă. Se pare că anii nu au menajat memoria lui Wiesenthal, pentru că în autobiografie el scria că „aproape 3.000 de deținuți au murit la Mauthausen după ce americanii ne-au eliberat pe 5 mai 1945“ [23]. O fostă deținută, Evelyn Le Chene, a declarat în lucrarea sa despre Mauthausen, că erau 64.000 de deținuți în lagăr, atunci când acesta a fost eliberat în mai 1945 [24]. Potrivit Enciclopediei Iudaice, cel puțin 212.000 deținuți au supraviețuit internării în complexul Mauthausen [25].

După război, Wiesenthal a lucrat pentru Biroul pentru Servicii Strategice al S.U.A. (premergător C.I.A.) și pentru Corpul de Contraspionaj al armatei S.U.A. (C.I.C.). De asemenea, a fost vicepreședinte al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupație americană din Austria [26].

 

„Săpun uman“

Wiesenthal a pus în circulație una dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzația că germanii ar fi fabricat săpun din cadavrele evreilor uciși. Conform acestei povești, literele „R.I.F.“ de pe bucățile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură“ („Rein judisches Fett“). În realitate, inițialele însemnau „Centrul Național pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială“ („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung) [27].

Jews made into soap2.previewWiesenthal a promovat legenda despre „săpunul uman“ în articolele publicate în 1946 în revista comunității evreiești din Austria, Der Neue Weg („Drum nou“). Într-un articol intitulat „RIF“, el scria: «Teribilele cuvinte „transport pentru săpun“ au fost prima oară auzite la sfârșitul lui 1942. Era la Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galiția, la Belzec. Din aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiți ca materie primă în această fabrică». După ce cadavrele erau transformate în diferite materii prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită pentru a fabrica săpun“.

El continuă: „După 1942, cei de la Autoritatea Generală știau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată nu poate crede bucuria cu care naziștii și femeile lor de la Autoritatea Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al doilea Freud, Ehrlich sau Einstein“ [28].

Ca orice poveste senzațională despre atrocitățile comise de germani în Al Doilea Război Mondial, și povestea cu săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Würmbrand, convertit la creștinism protestant și devenit predicator, menționa și el această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un popor, dealtfel, civilizat, să facă așa ceva?!“

Într-un alt articol plin de imaginație, scris în 1946 și intitulat „Fabrica de Săpun Belzec“, Wiesenthal pretinde că mase de evrei au fost exterminate folosindu-se dușuri pentru electrocutare:

Oamenii, împinși de SS, letoni și ucraineni, intrau pe ușa deschisă a „băii“. Puteau intra cinci sute de persoane odată. Podeaua „sălilor de baie“ era din metal. Din tavan atârnau dușuri. Când sala era plină, SS-iștii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volți prin podeaua de metal. În același timp, curgea apă din dușuri. Un țipăt scurt și execuția era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că victimele sunt moarte. Se deschidea a doua ușă, intra „comandoul moții“ și scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500[29].

Astăzi nici un istoric serios nu acceptă poveștile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu evreii care erau electrocutați la Belzec (sau în altă parte).

Imaginația lui Wiesenthal în ale istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973, Pânzele speranței, el pretindea că Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492 către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru evreii din Europa [30].

Desigur, Wiesenthal nu se înșeală mereu. În 1975 și, din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul german nu a existat nici un lagăr de exterminare“ [31]. El a admis implicit că afirmațiile făcute la Nürnberg și în alte locuri, că Buchenwald, Dachau și alte lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare“, nu sunt adevărate.

 

„Povești“ despre Eichmann

În cei peste 40 de ani de „vânat naziști“, rolul lui Wiesenthal în localizarea și capturarea lui Adolf Eichmann este deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus departamentul SS pentru afaceri evreiești. A fost răpit de agenți israelieni în Argentina, în mai 1960, și spânzurat la Ierusalim, după un proces intens mediatizat.)

Isser Harel, oficialul israelian care a condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură“ cu capturarea. (Harel a fost șef al Mossadului și al Shin Bet, serviciile de informații externe și interne ale Israelului.) [33].

Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un rol“ în acțiune, a spus Harel, dar, de fapt, a pus în pericol întreaga operațiune Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretenție a lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea și capturarea lui Eichmann. Pretențiile lui Wiesenthal și ale prietenilor acestuia privind presupusul rol crucial în capturarea fostului ofițer SS, a afirmat Harel, nu au nici un temei de fapt. Multe dintre afirmațiile și întâmplările descrise de Wiesenthal în două cărți, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii“ [34].

„Rapoartele și declarațiile lui Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann“, a spus Harel [35]. (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia și Arabia Saudită.) [36].

Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un oportunist de carieră, Harel a conchis: „Toate informațiile oferite de Wiesenthal înainte de operațiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o pistă falsă“ [37].

 

Acuzații gratuite în cazul Walus

Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului“, la Czestochowa și Kielce în Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigație a guvernului S.U.A. și un proces în instanță [38]. The Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul care nu era: Cum a reușit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei și a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război“. Materialul, aparținând Asociației Barourilor Americane, afirmă:

În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocități în Polonia în al doilea război mondial.

În anii care au urmat, acest muncitor pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a compărut la tribunal alături de unsprezece supraviețuitori evrei din timpul ocupației germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o bătrână, o tânără, un cocoșat și alți oameni…

Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în Polonia în timpul războiului.

… Într-o atmosferă de ură și aversiune vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon Wiesenthal, faimosul „vânător de naziști“ din Viena, l-a denunțat pe Walus că „a executat acțiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa și Kielce, și că a predat un număr de evrei Gestapoului“[39].

Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al politiei israeliene, al presei locale și al judecătorului Julius Hoffman, s-a inventat unul” [40]. În articol se afirma:

… E logic să presupunem că „rapoartele“ primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate acestea, el l-a denunțat.

În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune. În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul de naziști la prinderea lui Walus“, a scris Sun-Times într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a întâmplat niciodată să se înșele“. „Știu că mii de oameni așteaptă să greșesc“, a spus el.

După un adevărat război juridic, omul care a fost demonizat și atacat fizic ca „măcelarul din Kielce“ a putut în cele din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului și plin de amărăciune.

Obstinația lui Wiesenthal în cazul Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă reputația lui de Teflon a supraviețuit și acestui caz.

 

Erori în cazul Mengele

Mare parte din mitul despre Wiesenthal se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca „Îngerul Morții“. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut“ sau tocmai „l-au scăpat“ pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia și încă vreo șase locuri din Paraguay [41].

Cel mai frapant incident a avut loc în vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat să persiste în această poveste, dând și detalii precise, chiar și după ce un reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de la cap la coadă [42].

Potrivit unui alt raport Wiesenthal, Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei si a tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia și el, Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol. S-a dovedit însă că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele și că decesul ei a fost un accident pe munte [43].

Mengele cina regulat la cele mai fine restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, și chipurile se plimba prin oraș cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes negru [44].

Wiesenthal anunța, în 1985, că este „100 la sută sigur“ că Mengele se ascunde în Paraguay și acuza familia Mengele din Germania că ar ști unde anume se află acesta. S-a dovedit, însă, că Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă [45].

Ambasadorul Israelului în Paraguay între 1968 și 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania Mengele: „Wiesenthal face declarații periodice cum că urmează să-l prindă, probabil pentru a obține fonduri pentru activitățile sale, iar numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru prins pești“. Wiesenthal „a eșuat lamentabil“ în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie [46]. Despre cazul Mengele, fostul șef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează patologicul“ [47].

În realitate, marele dosar Mengele de la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informații inutile, care, în opinia lui London Times, „contribuiau la susținerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfacție celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele“ [48].

În viziunea lui Gerald Posner și John Ware, coautori ai cărții Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a petrecut ani de zile cultivându-și cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent și sinistru Mengele și a unei uriașe rețele naziste“. Grație „abilității sale de a juca în fața galeriei“, au conchis Posner și Ware, Wiesenthal „și-a compromis definitiv credibilitatea“ [49].

 

„Incompetență și aroganță“

Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul Biroului pentru Investigații Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu „vânarea de naziști“ și investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a analizat cu atenție reputația de „vânător de naziști“ pe care și-a cultivat-o Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea [50]. De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate țările din America Latină, mai puțin în cea în care se afla de fapt – Brazilia“ [51].

Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un investigator „patetic de ineficient“, care „a depășit de mult bufoneria și închipuirea de sine“. Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e caracterizată de „incompetență și aroganță“ [52].

Bruno Kreisky și-a concentrat atitudinea față de acest „vânător de naziști“ în aceste cuvinte:

Inginerul Wiesenthal, sau ce-o fi el, mă urăște pentru că știe că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice. Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubește adevărul, care nu e prea selectiv în metodele sale și care folosește șmecherii. Pretinde că este „vânătorul lui Eichmann“, deși toată lumea știe că aceasta a fost acțiunea unui serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta[53].

 

„Comercializarea“ Holocaustului

Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi plătește „vânătorului de naziști“ de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului Holocaustului Yad Vashem din Israel.

Atât Centrul, cât și Wiesenthal „comercializează“ și „vulgarizează“ Holocaustul, a adăugat directorul.

Wiesenthal a avansat cifra de „11 milioane care au fost omorâți în Holocaust – șase milioane de evrei și cinci milioane de ne-evrei“, a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atenție dacă nu le menționezi și pe victimele lor“. Wiesenthal „a ales «cinci milioane (ne-evrei)» pentru că dorea un număr «diplomatic», unul care să indice un număr mare de victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…“ [54].

„Wiesenthal și Centrul din Los Angeles care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul“, comenta The Jewish Press, un săptămânal care se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză al comunității evreiești din America.

În ultimii ani, Wiesenthal a fost preocupat de creșterea efectului pe care îl are revizionismul la adresa Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal“, publicat de Centrul care îi poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd creșterea antisemitismului aici în Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizioniștilor Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah – Muzeu al Toleranței“ la Los Angeles [55].

Wiesenthal este întrebat frecvent de ce nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este acela că deși el îi poate ierta în nume propriu pe aceștia, nu are dreptul să-i ierte în numele altora [56]. Pe baza acestei logici complicate, însă, el nu are nici dreptul de a acuza și a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal nu și-a limitat niciodată „vânătoarea“ la cei care l-au persecutat pe el personal.

 

„Mânat de ură“

Este dificil de spus ce anume îl motivează pe acest om. Caută faimă și aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze un episod rușinos din trecutul său?

În mod evident, lui Wiesenthal îi plac aprecierile pe care le primește. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mărturiile despre sine și de laudele primite“, menționează Los Angeles Times [57]. Bruno Kreisky a oferit o explicație mai simplă. El a spus despre Wiesenthal că este „mânat de ură“ [58].

Din perspectiva înșelătoriilor, minciunilor și incompetentei sale dovedite, laudele deșănțate aduse acestui om vrednic de dispreț sunt o tristă reflecție a coruptibilității venale și a auto-înșelătoriei vremurilor noastre.

 

Note

  1. Quoted in: M. Weber, „’Nazi Hunter’ Caught Lying“, The Spotlight (Washington, DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
  2. Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28, 1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), „Records of the U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49“, Record Group 238, microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: „New Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal’s War Years“, The Journal of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
  3. PCIRO (International Refugee Organization, Austria) “Application for Assistance” filled out and signed by Wiesenthal. Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case. Photocopy in author’s possession.)
  4. Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw Hill, 1967)
  5. Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948, pp. 1-2.
  6. The Murderers Among Us, p. 27.
  7. The Murderers Among Us, pp. 29-35. This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also: Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld: 1989), pp. 7-9.
  8. Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed 1945 statement, Wiesenthal wrote: „… I escaped on October 18, 1943, from the Lemberg [Lvov] hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at the railroad works… and went into hiding until joining Jewish partisans on November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping considerable amount of evidence… When the partisans were dispersed by the Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately sent to the famous Lacki camp, near that city…“ Source: „Curriculum Vitae of Ing. Wiesenthal, Szymon“. SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder 000-50-59. Wiesenthal’s alleged partisans activities are also recounted in Alan Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp. 50-53.
  9. Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
  10. Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
  11. The Murderers Among Us, pp. 35-37.
  12. The Murderers Among Us, pp. 37-38; Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 54.
  13. The Murderers Among Us, pp. 39-44; Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
  14. Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975. Text published in: „War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?“, Profil (Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218, 222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349, and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7, 299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing confidential police records, had told him during the early 1960s that these and other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, „Nazi hunter sues over charges of links to Gestapo“, Chicago Sun-Times, Jan. 31, 1987.
  15. Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 64.
  16. „Firing Squad“, Life magazine, US edition, June 11, 1945, p. 50.
  17. M. Weber and K. Stimely, „The Sleight-of-Hand of Simon Wiesenthal“, The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol. 5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
  18. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 42, 46. This “confession” is a somewhat altered version of Nuremberg document NO-1973; A new edition of Wiesenthal’s 1946 book has been published under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay that Wiesenthal has deleted from this new edition both the “death bed confession” of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen inmates.
  19. According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen“, Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
  20. S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p. 47.
  21. R. Faurisson, „The Gas Chambers: Truth or Lie?“, The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also: Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M. Weber, “The Nuremberg Trials and the Holocaust,” The Journal of Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
  22. USA Today, April 21, 1983, p. 9A.
  23. The Murderers Among Us, p. 44.
  24. Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a Death Camp (London: 1971), pp. 166-168 and 190-191.
  25.  „Mauthausen“, Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
  26. C. Moritz, ed., Current Biography 1975 (New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27, 1948, p. 3.
  27. Mark Weber, „Jewish Soap“, The Journal of Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also: Robert Faurisson, „La savon juif“, Annales d’Histoire Revisionniste (Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
  28. Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article entitled „RIF“ by „Ing. Wiesenth“ (Simon Wiesenthal).
  29. Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article entitled „Seifenfabrik Belsetz“ („Belzec Soap Factory“), by „Ing. S. Wiesenth“.
  30. S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan, 1973).
  31. Letters by Wiesenthal in Books and Bookmen (London), April 1975, p. 5, and in Stars and Stripes (European edition), Jan. 24, 1993, p. 14. Facsimile of Stars and Stripes letter in The Journal of Historical Review, May-June 1993, p. 10; In 1986 Wiesenthal lied about his 1975 statement. In a letter dated May 12, 1986, to Prof. John George of Central State University in Edmond, Oklahoma (copy in author’s possession), Wiesenthal wrote: „I have never stated that ‘there were no extermination camps on German soil.’ This quote is false, I could never have said such a thing“.
  32. For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993), published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: „I succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav Wagner,…“
  33. S. Birnbaum, „Wiesenthal’s Claim on Eichmann Disputed by Former Mossad Head“, Jewish Telegraphic Agency Daily News Bulletin (New York), April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).
  34. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, „Wiesenthal’s role in Eichmann’s capture disputed“, Associated Press, The Orange County Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal Helped a Secret Nazi“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.
  35. J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18, 1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  36. Arnold Forster, Square One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)
  37. J. Goldberg, „Top Spy Says Wiesenthal Lied About His Exploits“, Forward (New York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, „Wiesenthal’s role…“, The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).
  38. Michael Arndt, „The Wrong Man“, The Chicago Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp. 193-195.
  39. „The Nazi Who Never Was“, The Washington Post, May 10, 1981, pp. B5, B8.
  40. „The Persecution of Frank Walus“, Reader (Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an editorial: „It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media]“. (Quoted by M. Weber in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)
  41. Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The ‘Last’ Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks, 1986), p. 202.
  42. G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete Story (cited above), p. 220.
  43. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 179-180; G. Astor, The ‘Last’ Nazi (cited above), pp. 178-180.
  44. Time magazine, Sept. 26, 1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219.
  45. „Hunting the ‘Angel of Death’“, Newsweek, May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, „Lessons of the Mengele Affair“, Journal of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal’s distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, „Declaration“, Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, „Albert Speer and the ‘Holocaust’“, Journal of Historical Review, Winter 1984 (Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.
  46. Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times, Nov. 15, 1985, p. 2.
  47. J. Schachter, „Wiesenthal had no role in Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
  48. Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  49. G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
  50. Betrayal, by Eli M. Rosenbaum, with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin’s Press (New York). Reviewed by Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.
  51. Quoted in L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal…“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  52. The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9; Forward (New York), Sept. 24, 1993, p. 3.
  53. „Was hat Wiesenthal zu verbergen?“, D. National-Zeitung (Munich), Nov. 11, 1988, p. 4.
  54. David Sinai, „News We Doubt You’ve Seen“, The Jewish Press (Brooklyn, NY), Dec. 23, 1988. Based on report in the Israeli newspaper Ha’aretz, Dec. 16, 1988.
  55.  „A Message from Simon Wiesenthal“, Response: The Wiesenthal Center World Report, Winter 1992, p. 11.
  56. Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, „Nazi-Hunter Simon Wiesenthal: ‘Information is Our Best Defense’“, Washington Jewish Week, Oct. 29, 1987, p. 2.
  57. Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct. 26, 1981, p. 9.
  58. Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), p. 199.

Ediția originală, din iarna 1989-1990:

http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml

Ediția inițială, traducerea din 10 și 16 iulie 2004:

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-i_1460.html

http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/impostura-unui-vntor-de-nazisti-ii_1474.html

Între timp, articolul lui Michael Leidig a fost republicat și în alte cîteva reviste on line.

P.S. Scrisoarea deschisă a fost depusă pentru d-l premier Victor Ponta cu nr. 2141/12.12.2012; pentru d-na Mona Pivniceru, ministrul Justiției, cu nr. 120466/12.12.2012; pentru d-l Puiu Hașotti, ministrul Culturii și Patrimoniului Național,  cu nr. 5410/12.12.2012; pentru d-l ambasador George Maior, directorul S.R.I., cu nr. 46540/12.12.2012.

  • Aviatorul

    Buna ziua. Se mai aude ceva cu vreun raspuns la scriosare? Sunt curios daca Ponta a avut macar bunul simt sa se uite peste scrisoarea dvs. Toate cele bune!