Pas de tango…

Un text dificil, care mă chinuie precum chinuie (probabil) nașterea, femeia lehuză. Dar pe care trebuie să îl “scot”, căci nu îl mai pot ține, așa cum nu poți ține râul să curgă la vale (așa era când l-am început, înainte de anul nou). Veșnicul catharsis, scriitura purificatoare, care mă obiectivează și eliberează totodată de frământările și căutările subterane ale creaturii din subsolul meu. Am avut cam 6 luni de suferință… cumplită – cu mici și nesemnificative intermitențe, ca un bec ce pâlpâie, pe cale să se stingă. Nu mai auzeam muzica, ritmul, devenisem afon. Îmi pierdusem bucuria, plăcerea contactului cu muzica de tango. Sursa mea de redescoperire, de bucurie, de reânnoire. Cum s-a petrecut asta, nu pot spune, căci nu știu. Nu pot da vina pe goana prin lume, pe muncă, pe lipsa de timp. Un fenomen aproape mistic. Precum Sfântul care a simțit ani la rând, prezența Divinității, iar apoi, dintro dată, a pierdut acel ceva care îi dădea sens căutării.

Pentru mine, balul de anul acesta a fost un fiasco aproape total. Parcă eram martorul unui spectacol ce nu se mai termina. Sentimentul de ne-implicare pe care l-am trăit mi-a dat un gust amar, de falsificare, de mimare a bucuriei, și plăcerii de a dansa tango. Știam oamenii, mental înțelegam că unii dintre ei chiar se bucură, simt și trăiesc ceea ce dansează, dar înstrăinarea din mine îi bănuia pe toți de falsitate, de butaforia și imitarea unor vremuri și locuri aparținând unui alt spațiu cultural. Cuvinte dure, cuvinte îngrozitoare, ce strivesc brutal corola de minuni al lumii. Până unde poți merge cu sinceritatea ?

Cu mici sincope de grație, reușesc să mai dansez tango doar la cursuri, atunci când – prea atent să exersez corect ceea ce ni se predă, cunosc scurte momente de detașare. Probabil că nu aș fi publicat acest material neterminat, dacă nu m-ar fi provocat un anume prieten, cu un comentariu belicos.

Sunt prea obosit și surmenat ca să mai am remușcări pentru chiulul de la cursul de azi. Lunea este întotdeauna o zi grea, iar cea de azi, în mod special. Fără a rămâne undeva în urmă, în trecutul meu, tangoul – muzică și dans, trebuie să își aștepte rândul într-o existență mult prea aglomerată și suficient de complicată.

Cu gândul la o excursie la Paris, spun cu năduf: Je ne pas rien; pas de tango...

Mihai Rapcea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *