Izolați 40 de ani în Siberia de teama persecuțiilor religioase – povestea familiei Lykov

În anul 1978, o echipă de geologi sovietici se afla în inima Siberiei pentru a prospecta solul în căutare de zăcăminte prețioase. Spre surpriza lor, cercetătorii au descoperit un mic grup de oameni care trăia izolat de orice contact cu exteriorul. Cu atât mai mare le-a fost surpriza când au aflat că oamenii respectivi nu avuseseră niciun fel de contact cu realitatea timp de aproape 40 de ani neîntrerupți. Povestea lor trimite direct la drama omului pus in fața barbariei vremilor, la ocurența sacrului în viața de zi cu zi, și nu în ultimul rând la nostalgia originilor, alături de regăsirea sufletului în sânul Naturii.

Când civilizația vine cu elicopterul

Verile în Siberia durează puțin. Sunt scurte și pline de toane, părând cumva nervaoase și stinghere într-un ținut definit prin frig, zăpezi, imensitate, asprime, sălbăticie dar și frumusețe și maiestuozitate. Zăpezile durează până în luna lui mai, și se întorc în forță în septembrie. Taigaua siberiană este și astăzi cea mai întinsă zonă sălbatică a Terrei. Se întinde din nordul înghețat al Asiei spre stepele ierboase ale Mongoliei și Kazahstanului, și de la Munții Ural, spre țărmul Oceanului Pacific.

Aproximativ 13,1 milioane kilometri pătrați de pădure întretăiată de fluvii și presărată cu lacuri, munți și câteva așezări stinghere.

Într-un punct pierdut pe hartă, la circa 100 kilometri nord de granița URSS-ului de atunci cu Mongolia, undeva în vara anului 1978, un elicopter sovietic survola zona în căutarea unui loc sigur pentru aterizare. Elicopterul respectiv transporta o echipă de geologi care făcea prospecțiuni în căutarea unor eventuale zăcăminte de minereuri. În timp ce zbura de-a lungul meandrelor făcute de râul Abakan prin pădurea nesfârșită, pilotul a observat o mică zonă defrișată și cultivată, acolo în mijlocul pustietății. Aparatul de zbor s-a apropiat și pilotul a privit prin hublou spre ceea ce părea a fi un teren cultivat, o dovadă clară a prezenței unei comunități umane necunoscute.

Descoperirea s-a dovedit a fi una cu adevarat extraordinară, versantul muntos unde a fost observat pământul cultivat era situat la peste 200 kilometri de cea mai apropiată localitate, într-un areal care nu fusese de fapt niciodată explorat. Până și vigilentele autorități sovietice din acele timpuri nu aveau cunoștință de prezența vreunui om prin teritoriul respectiv.

Cei patru geologi trimiși în districtul respecti pentru căutarea unor zăcăminte de minereuri feroase nu au primit tocmai bine vestea pilotului. Conform lui Vasili Peskov, unul dintre geologi, devenit jurnalist, “În taiga este mai indicat să întâlnești un animl sălbatic decât un om”.

 De fapt, timp de sute de ani, Siberia nu a fost doar un loc pentru deportarea deținuților, ci și un liman pentru tâlhari, ucigași și alți indivizi periculoși care își pierdeau urma pentru totdeauna în oceanul verde de păduri. Aflați la peste 18 kilometri de tabăra lor, cercetătorii s-au văzut așadar nevoiți să investigheze situația. Conduși de Galina Pismenskaia, singura pesoană înarmată din micul grup, oamenii au pornit spre cercetarea împrejurimilor.

În momentul în care căutau un punct vizibil de unde să poată fi reperați cât mai ușor de pilotul elicopterului, au dat și peste alte semne care le-au confirmat că prin preajmă trăiau oameni, o potecă bătătorită, un baston cioplit grosolan și niște cutii din coajă de mesteacăn pline cu felii de catofi uscate la soare. Nu a durat mult până când au dat peste o izbă (colibă rusească din lemn, tipică Siberiei) peste care anii, ploile, zăpezile și vânturile își lăsaseră puternic amprenta. Din colibă prezența lor fusese deja simțită. Ușa s-a deschis încet și în prag se profila parcă silueta unui personaj de poveste.

Geologii priveau uimiți la un bătrân cu o barbă lungă. Era desculț și îmbrăcat cu o cămașă și un pantalon ale căror materiale nu mai puteau fi ghicite sub noianul de petice cu care fuseseră cârpite. Bătrânul arăta vizibil înspăimântat de apariția geologilor, care l-au salutat și i-au vorbit prietenște. Când s-a convins că nou veniții nu au intenții rele, bătrânul i-a invitat înăuntru. Izba avea o singură încăpere, iar mizeria și sărăcia erau la ele acasă. După cum aveau să constate mai târziu cu stupoare, izba adăpostise inițial cinci suflete. Brusc, alături de bătrân au apărut de niciunde două siluete feminine, una dintre ele a început să se tânguie amarnic “Păcatele noastre sunt de vină”, cealaltă a dispărut rapid.

Șocați, geologii au ieșit în fugă din colibă și s-au îndreptat într-un loc sigur unde, sub imperiul emoțiilor s-au apucat să mănânce. În acest timp, în întunericul izbei, curiozitatea a învins teama. Ușa s-a deschis încet, iar cele trei personaje bizare s-au apropiat de cercetători. La îndemnul acestora de a mânca din alimentele lor, bătrânul și femeile au refuzat vehement, motivând că nu au voie să mănânce…

Geologilor nu le-a luat mult să realizeze că noile lor cunoștințe nu văzuseră niciodată ceaiul, gemul sau pâinea. Singur, doar bătrânul își amintea cum arată pâinea.

După câteva vizite, încrederea celor din izbă a crescut considerabil, iar geologii urmau să afle una dintre cele mai uluitoare întâmplări legate de spiritul omului sub povara vremurilor, alături de dovezi ale supraviețuirii cu orice preț în medii ostile.

 Meandrele unui fluviu in siberia

Credincioșii de rit vechi față cu provocările bolșevicilor

Bătrânul se numea Karp Lykov și era un starover, adică un credincios pravoslavnic de rit vechi, membru al unei secte creștin-ortodoxe din Rusia. Secta acesta s-a desprind din rândul Bisericii Ortodoxe Ruse oficiale încă din anul 1666, dorind să protesteze astfel față de reformele bisericești introduse de Patriarhul Nikon între anii 1652-1666, sub presiunea țarului Petru cel Mare. Credincioșii pravoslavnici de rit vechi sunt o minoritate religioasă care practică ritualurile religioase de dinainte de reformele celui mai proeminent țar din istoria Rusiei.

Petru cel Mare a început o persecuție religioasă fără precedent în Rusia, iar marea majoritate a acestor credincioși și-au părăsit satele și orașele căutându-și refugiu în cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Țarist. Pentru ei, țarul Petru era un adevărat Antichrist în formă umană. Pentru țar, acești credincioși erau doar niște superstițioși ingrați și rebeli, care nu vroiau să-și taie bărbile și să accepte măsurile și ideile sale. Țarul îi considera de fapt drept cel mai mare obstacol în fața modernizării și progresului Rusiei.

O parte dintre strămoșii acestor credincioși și-au găsit refugiul chiar și la noi în Delta Dunării, punând astfel bazele primelor comunități de pescari ruși lipoveni.

Lucrurile aveau să meargă cum nu se poate mai rău pentru Lykov și cei asemenea lui odată cu instaurarea comunismului ateist. Sub regimul sovietic, comunitățile izolate de credincioși pravoslavnici de rit vechi au fugit în Siberia pentru a scăpa de persecuțiile religioase sângeroase. În timpul campaniilor de exterminare a tuturor credincioșilor creștini din anul 1930, o patrulă bolșevică l-a împușcat pe fratele lui Lykov. Speriat de moarte, acesta și-a luat familia și a fugit în pădure.

Era vara anului 1936 și fugarii erau în număr de patru, Karp, soția sa, Akulina, fiul Savin în vârstă de nouă ani, și micuța Natalia de doar doi anișori. Și-au luat cu sine doar câteva haine și unelte, alături de niște semințe, după care s-au retras cât mai departe în taiga, până când, epuizați, s-au oprit într-un loc aflat la mare distanță de orice urmă omenească.

Acolo și-au ridicat izba care avea să mai adăpostească doi copii născuți în sălbăticie, pe Agafia și Dmitri.

Siberia avea sa le ofere o viață cum nu și-au imaginat vreodată. Copii au crescut ascultând relatări despre lumea înconjurătoare din amintirile părinților. De fapt, conform jurnalistului rus Vasili Peskov, principala distracție a familiei hăituită de asprimea vremurilor, consta în momentele când se reuneau pentru a povesti și a-și depăna amintirile. Așa au crescut copii familiei, aflând despre orașe și lumea înconjurătoare doar din povestirile părinților. Auziseră și despre alte țări decât Rusia, despre automobile, avioane, războaie, soldați, biserici, orașe, doar că aceste noțiuni și definiții erau simple imagini abstracte pentru ei, în lipsa imaginilor reale.

Singurele cărți pe care le aveau erau niște cărți de rugăciune și biblia veche a familiei. Akulina s-a folosit de Evanghelii pentru a-și învăța copii să scrie și să citească. În loc de hârtie și creion, copii se foloseau de coji de mesteacăn și de bețișoare ascuțite înmuiate într-o cerneală improvizată din miere amestecată cu suc de afine.

Cu toate acestea, viața era grea, nespus de grea. Izolarea a făcut ca supraviețuirea în natură să fie aproape imposibilă. În locul încălțărilor care se rupseseră, tatăl familiei le cioplea saboți din lemn. Hainele au fost reparate și peticite continuu, până când s-au destrămat de tot, iar sărmanii oameni au fost nevoiți să-și facă unele noi din pânză grosolană făcută din micile recolte de in și cânepă.

Cu alimentația le-a fost puțin mai ușor. În momentul în care au fost descoperiți, se hrăneau cu cartofi, ciuperci și semințe de cânepă. Vara era cel mai ușor, pădurea oferea din belșug măceșe, mure, afine, zmeură, semințe de pin, ciuperci.

 

Cu toate acestea, familia era permanent amenițată de spectrul foamei. De abia în jurul anului 1950, când Dimitri a devenit bărbat, au putut face rost de carne. La început au pus capcane cu care prindeau animale pentru carne și blănuri. Nu aveau pușcă, pistol, nici măcar arcuri cu săgeți sau sulițe. Erau nevoiți să hăituiască animalele spre niște gropi pe care le săpaseră în prealabil și le acoperiseră cu crengi de copac.

Dmitri devenise speranța și salvarea familiei pe timpul iernilor aspre și lungi. Dobândise o extraordinară rezistență fizică și putea porni desculț prin zăpezi la vânătoare. Așa putea rezista câteva zile. Noaptea dormea în pădure, sub cerul liber, acoperit cu o blană de elan, chiar dacă afară erau -40 grade Celsius.

Cu timpul, geologii au realizat că au subestimat inteligența și talentele personale ale membrilor familiei Lykov. Fiecare dintre ei avea o personalitate distinctă. Bătrânul Lykov era fascinat de ultimele invenții în știință și tehnologie. Cu toate că nu putea să creadă în ruptul capului că omul a ajuns pe Lună, a acceptat ușor ideea salteliților de comunicații din spațiu. Era foarte intrigat când a văzut o folie de celofan. “Doamne, arată ca sticla, dar nu se sparge, se mototolește”, exclama vesel bătrânul.

În schimb, nu era foarte încântat de Savin, fiul său, pe care îl considera un om foarte credincios dar aspru. Karp Lykov se temea de ce se putea alege de familia sa daca el murea, iar Savin ar fi luat controlul, căci Natalia nu se putea impune în fața lui. Rolul de mamă în condițiile acelea o epuizase de timpuriu.

Fetele în schimb, erau mai deschise comunicării și noului. Vasili Peskov a aflat că Agafia nu era marcată de fanatism religios, ba avea chiar un simț ironic dezvoltat și glumea uneori la adresa ei. Era inteligentă și avea grijă de toate sarcinile unei familii obligate să trăiască fără calendar și fără noțiunea timpului. Era curajoasă și realistă, după cum au observat și geologii care vedeau cum iese noaptea fără teamă din izbă pentru a merge prin pădure.

Întrebată daca nu se teme să fie în pădure la miezul nopții, Agafia întreba cu o puritate dezarmantă:

– Ce ar putea să îmi facă rău acolo, în pădure ?

Favoritul echipei de geologi era fără îndoială Dmitri, un adevărat om al sălbăticiei care cunoștea taigaua ca pe propriile buzunare.

Fericirea dintr-un pumn de sare

Karp Lykov avea de îndruntat acum torentele de noi informații care se revărsau nemilos asupra sa. Bătrânului îi era foarte greu să țină pasul cu modernitatea. Un episod memorabil a fost acela când geologii i-au oferit niște sare. Era de fapt singurul dar pe care l-a acceptat cu entuziasm din partea noilor veniși. Conform spuselor sale, traiul fără sare timp de atâtea decade, a fost cea mai grea tortură pe care a îndurat-o în taiga.

Familia Lykov s-a împrietenit în mod deosebit cu Yerofei Sedo, unul dintre geologi care își petrecea aproape tot timpul ajutându-i la cultivat și recoltat. Au început să fie atrași de unelte precum cuțite, furculițe, hârtie, creioane, lanterne. Dar cel mai mare șoc a fost evident, televizorul!

Această minune “diavolească” s-a dovedit a fi irezistibilă pentru bătrânul Likov care stătea nemișcat în fața sa. Agafia în schimb era îngrozită, se uita de la distanță la televizor în timp ce se ruga continuu și se izbea periodic cu capul de pragul ușii…

Însă probabil cel mai trist aspect al acestei povești adevărate, constă în viteza cu care familia Lykov a intrat în declin după întâlnirea ei cu “civilizația”.

În toamna lui 1981 trei din cei patru copii ai familiei și-au urmat mama pe lumea celaltă, la diferențe de doar câteva zile unul după altul. Conform aceluiași jurnalist rus care le-a cercetat cazul, decesele nu au avut drept cauză o eventuală expunere a lor la boli la care nu aveau imunitate dobândită.

Savin și Natalia sufereau de insuficiență renală avansată, cel mai probabil apărută din cauza alimentației deficitare. Dar Dmitri a murit de pneumonie, care a debutat ca o infecție primită probabil de la noii săi prieteni.

Moartea sa i-a șocat pe geologi, care au încercat cu disperare să-l salveze. S-au oferit să-i cheme un elicopter să-l ducă de urgență la spital, dar au fost refuzați de un Dmitri care credea că astfel își abandonează familia sau religia pe care a practicat-o cu atâta fervoare.

“Nu ne este permis asta. Un om trăiește atât cât hotărăște Dumnezeu, nu mai mult”, a murmurat Dmitri înainte ca sufletul său pur să părăsească această lume. După moartea celor trei, geologii i-au rugat pe Karp și Agafia să părăsească pentru totdeauna pădurea și să se întoarcă la rudele lor rămase în satul părăsit de Karp în timpul persecuției creștinilor. Evident, nici nu au vrut să audă de propunere.

Karp Lykov a murit în somn pe data de 16 februarie 1988. Akulina, s-a stins cu doar 27 zile inaintea sa. Agafia l-a îngropat într-o vale, cu ajutorul geologilor, apoi s-a întors să aibă grijă de colibă.

Trăiește și astăzi în inima sălbăticiei, chiar dacă puterile i se scurg odată cu trecerea timpului. Se hrănește în continuare cu ce cultivă și cu ce pescuiește. Iarna este înconjurată de lupi, iar vara urșii dau târcoale împrejurimilor. Și unii și alții o respectă și nu-i fac niciun rău, coniderând-o de a lor. Nu vrea să primească pensie și își petrece zilele trebăluind și rugându-se. Autoritățile ruse o ajută timițându-i periodic lemne de foc, alimente, și organizează echipe de voluntari care vin și o ajută la treburile casei și grădinii.

Ea este fericită și împăcată cu sine și cu tot ce o înconjoară.
Astfel de oameni vor moșteni Raiul, spunea o vorbă din bătrâni.
O vorbă adevărată, fără îndoială…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *