Un geniu monstruos – Vladimir Ilyich Lenin

autor: Nicolae Dabija

Se spune că Revoluția din 1917 a fost făcută de Lenin. Dar el va afla despre Revoluția Socialistă (adevărata Mare Revoluție Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, cînd se afla la Zurich. Ajungînd acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ți! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atît de neașteptat! (în cartea lui Volkogonov, pag. 138).

Era atît de neașteptat pentru “conducătorul revoluției proletare”: miniștrii, demnitarii și țarul fuseseră arestați. Alții făcuseră revoluția părintele căruia s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial.

Germania, care lupta contra Imperiului Rus își dorea țara-rival paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alți “revoluționari de profesie” ruși, de către poliția secretă germană. I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social- democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluția din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă “foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu acești bani se putea face un război dar mite o revoluție.

Din legendarul tren blindat sau “sigilat”, dăruit de nemți, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu “modestia” care-l caracteriza, telegrafiază șefilor partidului bolșevic ca sosirea sa să fie anunțată în ziarul “Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care pînă la acea oră în toată Rusia n-auziseră decît o mînă de oameni.

În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca “spion german” pe bază de documente, între ele, aflîndu-se și Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front în 1917 nemții aruncau în tranșeele ostașilor ruși manifeste semnate de V.I.Lenin,, care spuneau: “Predați-vă! Aruncați armele și întoarceți-vă acasă! Principalii voștri dușmani nu se află în tranșeele germane, care-s și ei muncitori ca și voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd“. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al dușmanilor patriei lui.

 

Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pămînt, uzine, vodcă și pîine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic.

Cercetătorii acelei perioade sînt cu toții de acord ca arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acțiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrîngerea țării sale în primul război mondial și a pune, el și partidul său, mîna pe putere. Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula și el, ca și comuniștii de azi, pe ideea internaționalismului, mai importantă ca cea de patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, șeful Statului Major German avea să scrie: “Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru și-a asumat o mare răspundere. Acțiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia“.

După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemți să învingă Rusia. “Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar și o gravă trădare de către noua Rusie a aliaților. România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolșevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebîndu-i care sînt condițiile lor. Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătrați. Conform păcii de la Brest – Litovsk, condițiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troșki (Lev Bronștein, născut la Telenești), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuții: Rusia sovietică renunța la 34 la sută din populația sa, 32 la sută din pămîntul agricol, 89 la sută din minele de cărbune. Buharin, care vede în aceste cedări “o trădare a revoluției”, e numit de Lenin trădător. Întrucît Petrogradul urma a fi cedat și el benevol, Lenin mută capitala țării la Moscova. Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată îndemna populația “să nu opună rezistență armatei nemților“.

Cetățenii ruși se întrebau, nedumeriți: “Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca niște turiști și să ocupe oraș după oraș fără nici un fel de luptă?!” Lenin își îndeplinea promisiunile luate. Dar în curînd Antanta, din care făcea parte și România, avea să învingă Germania și aliații ei. Astfel Rusia bolșevică a fost salvată de “pacea rușinoasă” de la Brest- Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămînea aproape fără de teritoriu în partea ei europeană.

Lenin ne mai era prezentat de biografii săi drept model de democrație.

În iunie 1917, cînd Guvernul Provizoriu, preîntîmpinat de încercarea bolșevicilor de a pune mîna pe putere, a interzis orice fel de demonstrații timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmînd că “în orice țară democratică organizarea unor asemenea demonstrații este un drept irevocabil al fiecărui cetățean.”

După 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstrație, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, șeful CEKA, Lenin ordonase ca participanții să fie sau arestați, sau împușcați pe loc. “Revoluția” din 25 octombrie 1917, n-a fost decît o banală lovitură de palat, în ea “n-a existat nici măcar un singur rănit”. În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldați bolșevici, ci “o mulțime zdrențăroasă și furioasă, care s-a comportat cu violența caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192). A fost o trecere pașnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie și el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. “Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, își va aminti bolșevicul Suhanov. A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă țară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat.

Deși e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: “fl pyccKMM 6bi BbiynM.n ro^bKO 3a to, hto mm pa3roBapMBa^ .neHMH»), Lenin îi ura pe ruși. Iar așa zisa «revoluție din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus. Din componența primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenți: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troțki (Bronștein), nici unul nu era rus.

Alți conducători importanți: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Șmidt (neamț), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Ștucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectați din minoritățile asuprite de imperiul țarist.

Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lățit fără scrupule peste alte neamuri.

Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfîrșitul lui 1917 – 475 erau neruși și doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparțineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

V.I.Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moișevici Blank din Jutomir, și calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmîcă botezată, nu avea încredere în ruși. După revoluție recomanda “sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredințate străinilor, în special evreilor și să se lase treburile simple pe seama “proștilor de ruși” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: “Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, așa cum se menționează în certificatul de botez fiul unui meșceanin din Jitomir, Moișe Blenk.”. Într-o discuție cu L. Troțki, Lenin a spus: “Rușii sînt prea blînzi, aș putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcții importante (în cartea lui D. Volkogonov, pag. 293). Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: “idioții de ruși”.

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: “Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sînge evreiesc”.

Așa se explică ascensiunea amețitoare a basarabenilor Mihail Frunze, (ministru de război al URSS între 26 ianuarie și 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului militar Kiev și Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, șef al Direcției principale de artilerie a Armatei Roșii ș.a. la cîrma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind și faptul că erau neruși.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre “bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanșat execuțiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Există ordine de spînzurătoare, de împușcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin. La sugestia lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui “Despre teroarea roșie” menționează: “Este esențial ca Republica Sovietică să fie apărată de dușmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toți cei implicați în conspirațiile și rebeliunile alb – gardiste să fie împușcați”. Nu cădeau sub incidența acestui decret doar membrii partidului bolșevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze și să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopții, Lenin inventînd și termenul de “dușman al poporului”. Acest război contra poporului rus și a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a continuat pînă la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetățeni. Mai mulți decît reprezentanții țărilor

Europei pe toate cîmpurile celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin și al partidului comunist din ex-URSS. Teroarea de stat declanșată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămînă la putere cu orice preț. Chiar cu prețul dispariției tuturor cetățenilor statului pe care și-l dorea al său și dincolo de moarte. El, după mărturiile celora care l- au cunoscut, “acționa și ca anchetator, și ca procuror și judecător”. Lenin recunoștea o singură clasă – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv țărănimea. Despre ultima a spus că “planul de strîngere a grînelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dînd “prețioasa indicație: “Spînzurați-i pe conducătorii cercurilor chiaburești“. Sau: “Împușcați-i pe conspiratori și șovăielnici fără să întrebați pe nimeni” (p. 304). La indica ția lui, participanții răscoalei țărănești din regiunea Tambov au fost uciși în august 1921 cu zecile de mii – țărani, femei, copii, bătrîni neajutorați – delaolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaționale.

Intelectualitatea era considerată parazitară, preoțimea – “contrarevoluționară”, burghezia – “ex- popor”, țărănimea – sălbatecă.

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în același timp, la indicațiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grîne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanșeze “revoluția mondială”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub președinția lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grîu peste hotare – pentru a înființa cît mai multe partide comuniste în Europa. “Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria: “Este timpul să încurajăm declanșarea revoluției din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate și a țărilor cehe și a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniștilor moscoviți din toate timpurile. Deși pînă la 1917 Lenin menționa în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparține României, “…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români.” etc), după preluarea puterii se răzgândește și la 12 aprilie și 18 aprilie 1918, la cîteva săptămîni, după ce Sfatul Țării votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protestează, în viziunea lui Lenin, deși votarea a fost “o manifestare a voinței poporului”, ea “este în flagrantă contradicție cu normele dreptului internațional”, dînd indicații – caz unic în experiența diplomatică mondială -să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd Diamandi.

Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 președintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care pînă la 1918 în zeci de articole și cuvîntări vorbise că Basarabia e pămînt românesc, cotropit de Rusia țaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnînd într-un fel și dorința expansionistă a Ucrainei de a ataca și cuceri România. În aceeași perioadă Grigore Kotovski se laudă plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele cîteva sute de cavaleriști ai săi ca să “elibereze” România de sub călcîiul boierilor și moșierilor exploatatori (EH^MK.^o^e,^MHecKMM cnoBapb rpaHaT, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, “yro.noBHbm repoM u 6aHflMTCKMM 6aTbKa”).

Lenin, care-și zicea în anchete că profesia sa ar fi cea de “scriitor” și care, deci, se considera intelectual, va spune despre toată intelectualitatea rusă: reprezentanții acesteia “…cred că sînt creierul națiunii. În realitate, nu sînt creierul, ci dejecțiile ei («raBHO Ha^MM») (pag. 393). El afirmase nu odată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolșevic: “problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e “moșier”, un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e “un felistin jalnic”, despre M. Gorki, că “mai crede în Tătuca Țarul”. La sugestia lui se ia decizia că elita intelectualității ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană “să fie deportată în zone îndepărtate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale și științifice – Șaliapin, Bunin, Berdeaiev, Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. își părăsesc patria.

Partidul a decis și soarta celor rămași: el hotăra cine și ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine – decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Și totul se făcea în funcție nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului. Se mai spunea că V.I.Lenin “iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. Au fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe cînd se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturisește consoarta sa, “mergeam la teatru și plecam după primul act”. Deci, acest om care n-a văzut la viața lui nici o piesă pînă la capăt va propune după revoluție să fie închis Bolșoi Teatr – mîndria Rusiei din toate vremurile – cu indicația strictă: “Se vor păstra doar cîteva zeci de artiști la Moscova și la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori și cîntăreți) pe bază de autofinanțare” în fața clasei muncitoare. În rest toți marii artiști (inclusiv I. Șaliapin) sînt disponibilizați, ca inutili cauzei revoluției.

Lenin, ca intelectual care disprețuia intelectualii și ca scriitor care disprețuia scriitorii, știa: cu cît nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atît acestea vor putea fi mai ușor manipulate.

Lenin îi cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluție, șeful GPU incluzînd în ele toată elita societății ruse. Listele conțin: numele a mii de profesori ai instituțiilor superioare de învățămînt, scriitori, artiști, medici, ingineri etc. Toți aceștia sînt suiți cu sila în trenuri, vapoare și expulzați din țară.

Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurînd dictatura unui singur partid, cel bolșevic. Tot el creează CeKa, cu puteri nelimitate. CeKa era stat în stat. Indicațiile erau urm ătoarele: “Dacă vedeți pe cineva deștept, îmbrăcat cuviincios și care vorbește corect rusește -împușcați-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut pînă nu demult (poate-l mai are și azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.

Dar n-a fost om care să-l fi urît cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a și încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. I se lăudase bolșevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea “mi-am smuls crucea de la gît și am aruncat-o în lada de gunoi”. Îi numea pe preoți “contrarevoluționari în sutane”. Cere de la CeKa rapoarte despre “reprimarea revoluționară a preoților și a altor funcționari religioși”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfințea “pedeapsa cu moartea pentru preoți”. Indicațiile lui Lenin erau clare: – cine purta haină preoțească trebuia împușcat sau cel puțin arestat. El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic: “Cu cît va fi mai mare numărul victimelor din rîndul clericilor reacționari și burghezi, cu atît mai bine”. Într-o altă scrisoare din același an va indica: “Cu cât împușcăm mai mulți preoți, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 găsește de cuviință să ceară la ședința Biroului Politic “arestarea sinodului și a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat și va muri în curînd pentru că el “și banda lui se opun fățiș preluării bunurilor bisericești”. Sînt confiscate raclele sfinților ruși: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sînt dezbrăcate de aur și argint și profanate, zeci de tone de aur și argint, diamante, obiecte de preț sînt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite și vîndute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări. Din 1918 pînă în 1924 au fost împușcați “între paisprezece și douăzeci de mii de clerici și laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai funcționau 11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul “țării lui Ilici”.

Orașul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale și mănăstiri. În următorii ani toate clădirile de cult, între care și biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolșevic.

Țara avea nevoie de altă religie și de alți dumnezei. Religie nouă, în concepția lui Lenin, urma să fie ideea comunist-bolșevică, iar noul dumnezeu era gata să devină chiar el, paranoicul din Simbirsk.

Se susține, fals, că Lenin era de o “modestie legendară”. Dar încă în timpul vieții sale, atît el, cît și

confrații săi de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau orașe cu numele lor, își ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărți despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei s­au mutat în apartamentele țarilor din Kremlin, își editau operele complete (unele nescrise) etc. În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui “lui V.I.Lenin în orașele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localități. De menționat faptul că “modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze. Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălțarea “a cincizeci de monumente închinate activității revoluționare”. Pentru că ridicarea statuiilor noilor lideri întîrzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski: “Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi și monumente și sînt profund indignat. Te admonestez pentru neglijența dumitale criminală. Să-mi trimiți de urgență lista vinovaților pentru a fi trimiși în judecată. Rușine sabotorilor și tîlharilor”. Vreo duzină de activiști, sculptori, pictori, arhitecți “sabotori”, care întîrziaseră să-i înalțe statui au fost împușcați.

Pe urmă a mers totul mai bine: de “modestia” lui Lenin avea grijă alt “mare modest” – I.V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicația, ca “în fiecare localitate din URSS să fie înălțat cîte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. În 1990 în fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V.I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atîția bani cîți ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuințe – pentru aproape un sfert de țară.

Tot ce-a spus Lenin era minciună sfruntată. La 1 mai 1919 a declarat în fața mulțimii adunate în Piața Roșie: “Cei mai mulți dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveți treizeci-treizeci și cinci de ani veți vedea înflorind comunismul”.

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: “Generația care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hrușciov avea să ne fixeze și el o dată pentru venirea comunismului pe pămînt: 1981. Voronin ne zice, că dacă-l lăsăm să conducă țara încă 50 de ani, ne va arăta și dînsul cum arată comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comuniștii știu doar să mintă convingător.

 

Lenin a murit acum 80 de ani.

Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată de “o afecțiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecință a unui sifilis netratat în tinerețea “revoluționară”. Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluționari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum cîțiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în “Literatura și arta” – homosexual și în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe

“frumușelul” Grișka Zinoviev.

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg menționa cu ironie: “E de ajuns să te uiți la Krupskaia, ca să-ți dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile“. Dar poate s-a și căsătorit cu Krupskaia, tocmai pentru că semăna leit cu un bărbat mătăhălos?!

Savanții sovietici au creat după moartea lui Lenin un Institut special care să-i studieze creierul. (Institutul Creierului lui V.I.Lenin, condus de Vogt), deși creierul la moartea lui în urma bolii era “cît o nucă”. Și nu prea era ce studia.

Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său își pierduse facultățile mintale în jurul vîrstei de 40 de ani. Se știe că V.I.Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viață lătra ca un cîine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească și să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că mărețul orator “spunea “nu” unde trebuia să spună “da” și invers. Krupskaia e cea care îl învață de la o vreme să vorbească. În 1923 deprinsese doar cîteva cuvinte. Iată cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reușise să le însușească după luni de trudă: “celulă” (de închisoare), “congres”, “țăran”, “muncitor”, “popor” și “revoluție”.

“Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comuniștii.

Atîta timp cît faptele unui degenerat vor fi “vii” și luate drept modele, cît schizofreniile lui politice vor continua să fie călăuze pentru niște indivizi, care cred că omul poate fi fericit numai într-o cazarmă, iar marile lui crime vor fi calificate drept “merite în fața istoriei”, pentru că “orice crimă în numele revoluției estre morală”, (citată din V.I.Lenin), atîta timp cît dintr-un om avid de sînge se va face un sfînt infailibil, o icoană la care să se închine generații, – această orbire evidentă nu poate fi decît o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Iar comuniștii de azi, care se consideră continuatorii lui Lenin, ar trebui să poarte deopotrivă răspundere și pentru crimele lui. Care sînt enorme.

Revoluțiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omenească: cei care n-au vor să aibă ca și cei care au, dar fără să muncească. Dacă ar fi să rezumăm vastele învățături ale lui Lenin, acestea ar fi cîteva:

 

Dacă dorești să ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva și acel ceva va fi al tău!

În numele viitorului luminos – să împușcăm zece, o sută de milioane de oameni, “să nu ne oprim indiferent de numărul morților” (Lenin), chiar dacă nu vor rămâne decît cîteva sute de mii, care merită cu adevărat să fie fericite.

“Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împușcați masele, invocînd interesele maselor! Propovăduiți fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, și conduceți-l în numele lui, fără să mai consultați poporul!

Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloșie făcută de un comunist este morală, și orice ticălos dacă-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: “Noi nu credem în moralitatea eternă și considerăm perimate toate poveștile despre moralitate!”. Cît și într-o discuție cu bolșevicul Vladimir Voitinski, unde a precizat nevoia de ticăloși a bolșevicilor: “Partidul nu este o școală pentru doamne. un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”. În: (B.Bomtmhckmm, roflbi no6eg u nopaxeHMM, v. II, Berlin, 1924, p. 227).

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba fața lumii sînt metode teroriste. V.I.Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Ladin, Lenin Karlos “Șacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere în Rusia anului 1917 a însemnat un blestem pentru această țară și pentru țările peste care acest vast imperiu s-a lățit sau a venit în atingere. El a aruncat dezvoltarea acestei țări, dar și a țărilor cărora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o sută de ani înapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.

Cît unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiți vreodată, iar noi îi și vom crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de istoria însăși.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *