O Poveste cu moroi

De ani de zile, bat în lung și în lat țara, cu mașina, pe șoselele patriei. Poveștile de viață ale clienților mă poartă de colo colo în provincie, la procese sau instituții publice unde trebuie să le rezolv problemele. Îmi place meseria mea, pentru că în fiecare zi învăț sau întâlnesc ceva nou. De la chestiuni de profesie și până la poveștile de viață ale oamenilor cu care intru în contact, viața nu încetează să mă surprindă. Un bătrân îmi spunea odată că putem alege să învățăm la școala vieții în două feluri: din experiențele proprii, sau/și din experiențele altora. Evident, e neplăcut să “dai cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos”, iar în materie de experiențe negative, am considerat întotdeauna că este mai bine să tragi învățăminte din suferințele altora, decât să le repeți prostește greșelile. Tot acel bătrân îmi spunea, hâtru că – chiar și așa, oamenii se împart în două categorii: unii nu învață deloc iar alții, niciodată – pentru că sfaturile bune sunt date ca să nu fie urmate.

Tocmai de aceea, ascult cu atenție și răbdare poveștile clienților mei, care uneori nu se rezumă doar la chestiunile juridice, ci și la istorii de viață personală care i-au adus în contextul respectiv – iar eu trag propriile mele concluzii și învățăminte – ce nu au uneori nici o legătură cu mandatul încredințat mie ca avocat, ci doar îmi îmbogățesc lista istoriilor posibile și erorilor de evitat.

Această manieră de a asculta oamenii constituie pentru mine o veritabilă cale de aprofundare a unei înțelegeri cât mai adânci și cuprinzătoare asupra vieții – pentru că uneori îmi oferă o perspectivă de ansamblu și unele concluzii surprinzătoare…

De aceea, mi-am format un bun obicei de a asculta oamenii, fără grabă, deschis, cu o curiozitate liniștită, care îndeamnă la vorbă. E drept nu ascult pe oricine. Evit cronofagii, palavragii și fantasmagoricii care sunt în stare să îți înșire palavre o zi întreagă, fără să îți spună practic mai nimic. Ador însă poveștile de viață, poveștile reale, din alte epoci, ale bătrânilor cu memorie proaspătă. Se cunoaște din medicină că la bătrânețe, memoria de lungă durată este re-activată – uneori mai intens decât la tinerețe, printr-un miracol chimic – al cărui rol numai natura îl cunoaște. Probabil că Dumnezeu a dat omului o ultimă șansă, prin acest dar al rememorării vii  trecutului, de a medita asupra lecțiilor învățate, pentru a trage concluzii și învățăminte. Bătrânii (exceptându-i pe cei cu alzheimer) sunt capabili să își amintească, în cele mai mici detalii, evenimente petrecute în urmă cu multe decenii, făcând deliciul ascultătorilor prin prospețimea evocărilor. Nu odată, m-am delectat cu astfel de istorii, mai vesele sau mai triste – însă toate purtând parfumul epocilor demult apuse – și care au marele dar de a te face să conștientizezi contextul unei generații – prin detașarea de momentul prezent. “Foamea” de istorii personale te “încarcă” cu experiențele povestitorului, căci în momentul în care povestitorul își povestește experiența proprie, ceva din el, din înțelegerea și viața lui, ți se transferă ție, ascultătorului receptiv, printr-un soi de transfuzie psihică, dincolo de cuvinte. Deci, cum spuneam, sunt un mare “consumator” de poveștii vii, și nu preget să le caut atunci când am ocazia. Fie că este un călător, vecinul din compartimentul de tren, fie un oarecare, la o coadă – dornic de sporovăială ca să îi mai treacă timpul – eu îi ascult, absorbind precum o gaură neagră, tăcută, toate frecvențele pe care pot ei emite. Îmi place să îmi exersez de asemenea studiul fizionomiei, pe care îl asociez intuitiv cu poveștile de viață ale respectivilor, încercând să le “citesc” viitorul posibil, așa cum un cititor de cărți încearcă să intuiască sfârșitul unui roman, doar citindu-l pe sărite, până la jumătate.

Însă, unele povești, rare ce e drept, sunt atât de stranii sau de șocante, prin absurdul și ciudățenia lor, că nici nu prea știi ce să crezi, dară-mi-te să înveți ceva din ele.

Iată un exemplu: mă deplasam cu mașina, zilele trecute, pe drumul ce leagă Autostrada Soarelui de Călărași. Soarele timid încerca să alunge vălătucii de ceață ce adăstau încă la marginea șoselei, îngițind contuturile câmpiilor și satelor pe care le străbăteam. Era dimineață și mânam vioi, dornic să ajung la timp la un proces. La ieșirea dintr-un sat, la marginea drumului, o siluetă feminină îmbrobodită îmi face semn să opresc. Trag dreapta, căci sunt în timp, nu mă grăbesc. De obicei, nu prea iau autostopiști, mai ales bărbați. Poveștile de viață ale altora, pățiți, m-au convins că e bine să lași caritatea deoparte, în favoarea siguranței personale. Prea multe jafuri – datorate sărăciei și disperării din mediul rural. Însă uneori, am așa, un impuls de moment, o intuiție fulgerătoare, care mă stăpânește – și de obicei nu regret alegerea făcută. Un astfel de impuls m-a determinat să opresc și acum. Femeia urcă în dreapta mea și apuc să o văd mai bine. Cam la 35-40 de ani, cu chipul tras de oboseală. Tăcută. Mă roagă să o duc câteva localități mai încolo. Încuviințez tăcut și pornesc. Se caută în geantă – și intuiesc că e vorba de banii de autostop. O opresc cu un gest și îi spun: eu nu v-am luat cu mine pentru bani, ci ca să am cu cine discuta, să îmi țineți de urât. Se oprește din căutat, îmi mulțumește, apoi se așterne un moment de tăcere, stânjenitoare. Sparg gheața rapid și îi spun că vin din București, cu treabă la Călărași. Încurajată, îmi spune și ea că locuiește în satul de unde am luat-o, și merge la fratele ei, la 3 sate distanță. O întreb cum mai e viața pe la ei, la sat, cum au trecut iarna, iar ea, începe ușor ușor, să își spună povestea halucinantă de care pomeneam mai devreme. S-a căsătorit de tânără, cu un bărbat cu 10 ani mai mare decât ea. S-au luat din dragoste, însă după căsătorie, el a început să bea tot mai mult. O acuza că îl înseală cu alții mai tineri, iar noaptea, când venea de la cârciumă, o snopea în bătaie. A trăit astfel, resemnată, ani buni lângă el, până iarna trecută, când într-o noapte, el n-a mai ajuns acasă. L-au găsit vecinii, spre dimineață, mort, înghețat bocnă într-un șanț, în drum spre casă. L-a plâns, dar mortul de la groapă nu se mai întoarce. La trei zile după înmormântare, pe la miezul nopții, aude poarta scârțâind, pași în curte. Iese afară dar nu vede pe nimeni. În noaptea aia a visat că îi venise bărbatul acasă, îi ceruse de mâncare și i-a dat o palmă peste față că s-a moșmondit prea tare cu încălzitul ciorbei. Dimineața când s-a trezit, a văzut în oglindă că avea o mare vânătaie pe față, în locul unde visase că primise palma. Speriată, a mers la preotul din sat, care a venit și a făcut sfeștanie în casă. Apoi i-a dat de pomană lucrurile și a mai împărțit și pe la vecini de-ale gurii, 

spre pomenirea mortului și liniștirea lui. Dar degeaba, la câteva zile după, în plină noapte iar aude pași, însă acum ușa se deschide și Vasile, soțul ei, intră în casă, o ia de păr și o dă cu capul de pereți, înjurând-o, exact după obiceiul lui când venea beat nopțile de la cârciumă. Terorizată, fuge la vecini, se întorc mai mulți, dar nu găsesc pe nimeni. Doar urmele ei, și urme de bocanci bărăbătești, care se pierdeau în zăpadă spre marginea satului, în direcția cimitirului. N-am apucat să aflu mai multe, căci am ajuns la destinație. Îmi face semn să opresc, îmi mulțumește și coboară. În treacăt, observ urma de vânătaie aproape vindecată din colțul ochiului, și un fior rece îmi urcă pe șira spinării. Pornesc mai departe, pândind cu coada ochiului formele vagi, nedeslușite, pe care imaginația mea răscolită le întrezărește la marginea drumului, în ceața ce înghite în fuioare șoseaua în urma mea.

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *