Apărarea lui Antonescu (1941 – 1944)

Mareșalul Ion Antonescu, militar și politician român
Mareșalul Ion Antonescu, militar și politician român
Mareșalul Ion Antonescu, militar și politician român

Autor: Cristian Negrea – istoria.md

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne mareșalul Ion Antonescu. Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalității sale, a acțiunilor și deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere și a condus țara pe un anumit drum. Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovățească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit și o victimă a unui complot al trădătorilor și dușmanilor patriei.

Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâția ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb și negru, ne împiedică chiar și în ziua de astăzi să percepem nuanțele și să judecăm faptele în context, ținând cont de situația internă și internațională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei țări, indiferent care, în timpuri de pace și prosperitate, alta este să fii lider al aceleiași țări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România. Anul 1940 a fost sfârșitul iluziilor visătorilor rupți de realitate și a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, țara noastră ar fi simțit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească.

Cu cât situația internațională este mai complexă, cu atât mai mult numărul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puține opțiuni la îndemână. În articolul “Ne puteam opri pe Nistru?” am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare și strategice. Un reproș adus lui Antonescu este că nu a încheiat un tratat de alianță cu Hitler referitor la campania din răsărit, în care să se prevadă clar obligațiile părților. Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croații, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliații săi. De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca să nu se angajeze la nimic și să obțină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.

Pâlnia cu opțiuni

Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye și este foarte sugestivă pentru a înțelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentă și se scrie conform drumului pe care o apucă la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipită mai mult, se înrăutățesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea războiului crește, ajungând la un moment dat inevitabil.

Al doilea război mondial putea fi evitat mai ușor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolită mai ușor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menționează: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viața până atunci” (citat aproximativ). Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul că regele Carol al II-lea era perfect conștient de pericolul rusesc încă din 1931, dar și faptul că îl va ignora cu desăvârșire, cu cinism și fatalitate, condamnând poporul român cu bună știință prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!“. Cât egoism cinic, din moment ce el își putea salva oricând propria persoană fugind în Occident, ceea ce a și făcut-o, dar alungat. Știind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie.

Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia și Bucovina de Nord, nordul Ardealului și ceda și Cadrilaterul. Avea multe opțiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, așa cum făcuseră de fiecare dată când în țară era liniște și bine. Tocmai de aceea, deoarece nu existau opțiuni, numărul gradelor de libertate era foarte redus. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilități, și atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context.

Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat țara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opțiuni? Care ar fi fost acestea? U.R.S.S., care ne luase deja Basarabia și Bucovina de Nord, ba chiar încercase să ia întreaga Bucovină? Doar existența Germaniei a împiedicat U.R.S.S. să nu ocupe întreaga Românie, așa cum făcuse deja cu Țările Baltice, Lituania, Letonia și Estonia. Aceeași soartă îi era pregătită și României, U.R.S.S. privind cu jind la petrolul și cerealele României. Bolșevicii au încercat și în 1918 să proclame România republică populară, și doar armele românilor i-au împiedicat (vezi Primele lupte ale Armatei Române cu bolșevicii).

Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franța, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată și părea că va fi cucerită în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare și credința în asigurările lui Goring că o va scoate din luptă cu aviația au evitat dezastrul. Oricum, la acea vreme, Bătălia Angliei era în toi și britanicii nu se simțeau prea bine. S.U.A. stăteau deoparte, din nou în politica izolaționistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an și jumătate mai târziu.

Antonescu a îndreptat țara spre Germania pentru a se apăra de Rusia și pentru că nu avea încotro. A cedat germanilor petrol și grâne, dar a acceptat în schimb doar aur și armament, conștient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de zile de înarmare (și era deja voință politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiți-vă care era situația în 1940! Am fi putut să ne batem atunci pe linia Nistrului?

Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 și ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opțiuni? Dacă s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sută, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuție soarta României și cursul istoric.

Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opțiuni și posibilități, țara ar fi putut fi mai pregătită și cu mai mari șanse de izbândă. De ce nu s-au realizat toate acestea până în 1940? Întrebați-l pe Carol al II-lea și pe politicienii care s-au perindat la guvernare în această perioadă.

Tocmai în această idee, Antonescu trebuie judecat prin prisma opțiunilor disponibile, și nu doar prin faptul că el a fost soluția de salvare căutată de Carol al II-lea după un deceniu de nepăsare și indolență.

Până la urmă, toți l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să-i asculte și lui punctul de vedere. Fiindcă există și mai așteaptă să fie cercetate documente în care Antonescu își expune și justifică acțiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoașterea și studierea acestor documente vom putea să emitem judecăți imparțiale și obiective.

Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu din 29 octombrie 1942.

Scrisoarea lui Antonescu către Dinu Brătianu

“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înțelepciune, fiindcă urmăream unirea, și nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiției pe toți vinovații de catastrofa morală și politică a țării, printre care sunteți, în primul rând, și dumneavoastră. Nația o dorește și o așteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuși, fiindcă nu am voit să ațâț și mai mult spiritele și, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noștri.

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzați, însă, de răbdarea, de tăcerea și de înțelepciunea mea și, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteți, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi și acuzațiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentați în această țară, dumneavoastră, toți foștii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste și un trecut politic total compromis și dureros?! Uitați, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele și martirul greșelilor acelora care au primit în 1918 România Mare și au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteți din profitorii și dărâmătorii unei moșteniri mari. În mai puțin de un sfert de secol, fiecare în parte și toți la un loc, ați prăbușit lupta, sacrificiile și suferințele duse și îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercați și orice diversiune faceți dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtați pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alții, fiindcă și din opoziție și de la guvern, prin acțiunea dumneavoastră de dirijare și de îndrumare a vieții noastre politice, economice, morale și spirituale, exercitată direct și indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor și din culisele politice, ați dus țara la catastrofa din 1940. Stați față în față cu conștiința dumneavoastră, depănați cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât și pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-ați întovărășit și v-ați acuzat, în fața nației dezolate, scandalizate și înmărmurite; răsfoiți toată colecția ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul și terminând cu Viitorul și cu ziarele jidovești pe care se sprijinea naționalistul domn Maniu și vă reamintiți: cine sunteți dumneavoastră și dumnealui; câte păcate ați făcut; cum v-ați calificat singuri și cum v-a calificat nația; câte răspunsuri aveți.

Pentru a vă ușura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-ați acuzat public și zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” și „furturi de urne”, în București, pentru obținerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi și omoruri”; „călcarea legilor și Constituției”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influență” practicate de partizanii, deputații, miniștrii și președinții corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum ați făcut reforma agrară și cum „ați profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când erați în opoziție dirijați ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră și ale jidanilor din ale căror consilii de administrație – mari și mici – făceați parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajați și favorizați, acopereați și mușamalizați afacerile lor și ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugați, la acest bogat și concludent stat de serviciu al partizanilor și al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiți în opoziție – sunteți azi prieteni: cazurile, pe care nația le ține numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank și afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbușit economiile, avutul și munca tuturor, de la țăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune și de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase și umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Națională și Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. și veți avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump și pe care nația întreagă o are permanent în fața ochilor săi.

Totuși, domnule Brătianu, cu toții credeți că toate acestea au fost uitate și, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă așezați cu cinism pe acest trecut și – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercați să acuzați și să sabotați, pe sub mână, opera de îndreptare și consolidare la care s-a antrenat toată nația și să tăiați elanul unui om care nu a avut, nu are și nu va avea nici moșii, nici vii, nici pivniți de desfacere, nici bani depuși, nici industrii, nici consilii de administrație, nici safeuri, în țară și străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club și care nu și-a pricopsit nici cumnații, nici nepoții, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greșit, greșesc sau voi greși, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiți încredințați, sunteți înfierați și puși chiar de generația actuală pe banca acuzaților. Dacă va fi să fiu și eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire și de la prăbușire, dar și pentru a-l întregi și a-i asigura o viață nouă, în onoare și în muncă, atunci în nici un caz nu veți fi dumneavoastră acuzatorii și în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră și acuzat de aceleași greșeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva față de țară, dar pentru că știu ce au suferit, din antichitate și până azi, de la Socrate și Demostene, până la Clemenceanu, atâția nenumărați – mici și mari – oameni care și-au servit poporul cu credință, cu devotament și cu folos și, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iași, în tragica primăvară din 1918, și chiar la București, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată și condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât și pentru dezmățul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga și dezmățata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război și care, ca culme a cinismului lor, erau ei înșiși vinovați de modul cum fusese administrată și ruinată țara. Eu și mulți alții încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră și nici pus pe aceiași bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei și nici șeful unei bande de corbi odioși, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic și iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest și de voința unanimă a unei nații care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, și nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră și cu care ați făcut și faceți sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, națiunea, armata și corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârșit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-ați strecurat și v-ați alăturat acestei mulțimi, cu discreția impusă de instinctul răspunderii pe care o aveți și a dorinței legitime de a vă salva și nu ați făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulțime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră și când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudență caracteristică a politicienilor valoroși nu v-ați manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia și Bucovina , v-ați grăbit să-mi cereți, și dumneavoastră, și domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat considerațiunile militare, politice, economice și morale pentru care nu puteam să o fac și v-am invitat, pentru a treia oară, să luați conducerea, răspunderea și riscurile unei asemenea acțiuni. Bineînțeles, ați refuzat. După omorurile de la Jilava și imediat după rebeliune, mi-ați trimis memorii prin care îmi arătați situația și-mi dădeați noi sfaturi. V-am oferit să luați conducerea și să faceți cum credeți că este mai bine. Și unul, și altul v-ați scuturat. Luându-vă după câțiva ofițeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale și politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-ați cerut să retrag armata din Rusia și m-ați îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia și cu America.

Ar fi o greșeală și o felonie, iar greșelile și feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1 500 km de țară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la ușă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviația are forța de distrugere pe care ar trebui s-o cunoașteți. Retragerea forțelor din situația lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut rușii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebați ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu rușii? Vă dați seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldații și caii noștri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condițiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?

Situația aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota ușurință totală nepricepere militară și prostie. Soluția ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuși numai armata, s-ar prăbuși însăși țara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat și am ajunge în situația Serbiei și Greciei. Poftiți, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului și a guvernului. Retrageți dumneavoastră armata și „aranjați-vă” cu Anglia. Numai că trebuie să întreb și armata și poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis și categoric, dacă și dumneavoastră sunteți gata să vă luați răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” și a „retrage astăzi forțele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici granițele care vor voi să ni le lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și a copiilor noștri; în sfârșit, însemnează, din cauza nestabilității și a feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării în viitoarea comunitate europeană o poziție morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală.

Gestul pe care-l cereți să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbușirea și distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în țară. Comuniștii, legionarii, jandarmii, ungurii, sașii ar începe agitațiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniștei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naștere gestul pe care mi-l cereți să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare și al unui om de stat, nu numai inconștient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franței – și mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut și el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice și masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa și s-ar termina astfel cu independența și patriotismul națiunilor”. Am avut și am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alții, mai total ca alții, vom fi zdrobiți: pentru că suntem punte între slavi și zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul și sud-vestul Europei; pentru că avem bogățiile pe care le avem; și pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învățăminte din trecut, cunoscând tendințele slave, plecând de la considerațiunile făcute mai sus și îndrumat de instinctul de conservare și de logica bunului-simț, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” și nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.

Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputință să o facă cineva și ar fi o greșeală ireparabilă pe care nu eu și dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareșalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situațiunile grele lecția care li se cuvenea și care a fost aplaudată de toți oamenii cu conștiință clară și nepătată. Răspunzând unor critici ale acțiunii sale, el a spus: „Când Franța este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni și himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni și himere” și, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face și prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar și la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns și care este conștient de greutățile și pericolele ceasului de față, precum și de îndatoririle și de răspunderile lui.

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu ați înțeles nici ținuta și nici înțelegerea cu care am voit să trec atât peste greșelile trecutului, cât și peste marii vinovați de ele. Ca oamenii cei mai lipsiți de păcat, marile și numeroasele greșeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizații politice, cu firmă naționalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe față erați în luptă – ați exploatat-o, ați mințit-o, ați demoralizat-o, ați exasperat-o și, în cele din urmă, din neputință, ați dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 și la rebeliunea din 1941, îndrăzniți astăzi, când s-a pus regulă în țară și viața nimănui nu mai este în pericol, să ridicați capul, de după saltarele consiliilor de administrație, ale industriilor și ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost șeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniștrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmățul moral, a iudeo-masonizării țării, a venalității, a compromiterii viitorului neamului și a catastrofei granițelor, nu mai are calitatea să vorbească și în numele comunității românești, să dea sfaturi de conducere altora și mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, vezi Primele lupte ale Armatei Române cu bolșevicii.

Mareșalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin.

Ideea pe care insist, de fiecare dată când judecăm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie și importantă din istoria noastră națională, trebuie să ne aplecăm la rece, fără părtinire, și să ținem cont și de ceea ce are de zis aceasta. Mai ales în cazul mareșalului Ion Antonescu, față de care datele disponibile sunt încă incomplete, iar interpretarea lor provoacă încă patimi nejustificate în opinia publică, și chiar în mediul internațional, dacă este să ne luăm și după declarațiile unor oficiali ruși pentru care Al Doilea Război Mondial a început doar la 22 iunie 1941.

Bibliografie:

  1. Arhiva Istorică Centrală; fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221
loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *