Prof. Dr. Ilie Bădescu: Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace “blânde”

Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace "blânde"

„Au fost tăind un brad bătrân, , fiindcă făcea prea multă umbră…” spunea Nicolae Iorga într-un poem premonitoriu de excepție. Asistăm domnule profesor, din nou , la un act de „epurare” a intelectualilor români neînregimentați , urmându-se tipicul anilor ’50 ?

Mi-e teamă că da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilă a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramatică celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Săraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit să amintesc situația cu totul dramatică a unora dintre scriitorii de excepțională valoare, precum Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu.

A urmat un al doilea val de ostracizări care au culminat cu Raportul Tismăneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încă operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistă, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expirată” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viață.

A urmat al treilea val de eliminări sub pretextul pensionărilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalități de remarcabilă valoare, pe care nu-mi îngădui să le nominalizez dorind să le respect nevoia de minimă discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai răspicat, ori de apartenență creștin-ortodoxă. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, după numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi și putem continua dacă vreți…

Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultăți și universități prestigioase. Probabil că mulți dintre cei care-și scriu astăzi memoriile detaliază fenomenul. La multe dintre sciziparitățile sociale și politice, au fost adăugate altele cu scopul de a induce un fel de război al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporții, pe orizontala și pe verticala societății și, dacă s-ar fi putut, să energizeze o demoniacă rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reușit în vremea comunistă urma să izbândească acum: ridicarea unei majorități contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adică semănarea unui indiferentism religios. Discuția este lungă fiindcă vremurile sunt teribil de posomorâte.

Ce modele vor fi create în schimb pentru o generație care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam ?

Ținta acestor vremuri este generația fără identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.

Asemenea scheme de viață „în alianță cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al îndreptățirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea și viața, ne fac incapabili să reacționăm la nihlismul și anarhia acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiștii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violență, la Lenin aceasta fiind legitimată prin teoria dictaturii de execuție: execuția burgheziei de către proletariat.

În „Statul și revoluția” Lenin legitimează crima colectivă, execuția unei clase sociale de către o altă clasă. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica și a legitima istoria. Noțiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viața. Duhul destrămării ludice, al plăcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințări ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spălarea creierului nostru” se realizează „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualități deșănțate, forme de viață care „excită simțurile și imaginația”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plăceri ce zguduie simțurile și mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilă decât cealaltă, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practică Lenin.

Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic” ?

Prin trădarea elitelor! Teribilă este singurătatea popoarelor trădate de elitele lor prin conspirația păcatului, a căderilor, și, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: „Și oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor … Pe fața întregului pământ s-au risipit, și nu era nimeni care să le caute și să le întoarcă”. Ideologii statului magic pervertesc și sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majorități posace, coercitive, care opresează minoritățile și indivizii. În consecință, indivizii și minoritățile de toate tipurile trebuie decretate normalități chiar dacă acestea conduc la dezintegrarea majorităților și mai grav la dezagregarea unităților spirituale firești. Cu ocazia alegerilor pentru președinția americană, din 2008, California, Arizona și Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acuratețea unei definiții colective asupra familiei. Așa de puternic erau clătinate fruntariile etnomentale în derulările cotidiene ale vieții popoarelor încât acestea au fost nevoite să recurgă la referendum pentru a stabili ca definiția familiei să rămână cea clasică: uniune consimțită în mod liber dintre un bărbat și o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definiție „naturală” sau firească. Lucrul încă mai tulburător este că un număr de state americane au trebuit să facă uz de referendum pentru a restabili acuratețea unei definiții, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme și scheme sociale pe care le regăsim în mod obișnuit în modul cotidian de viață al membrilor acelor majorități numite popoare.

Minoritățile aliate cu un anume tip de aparat statal reușesc să conteste, să răstălmăcească definiții paradigmatice ale popoarelor și să impună alte definiții care creează confuzii, coboară tiparele fondatoare ale vieții comune la un talmeș-balmeș noțional ce reamintește promiscuitatea babeliană. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arată că atunci când Curtea Supremă din statul respectiv, de exemplu, legalizase căsătoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja în conflict logico-normativ, volițional, spiritual,jurisprudențial cu poporul mobilizat plebiscitar ca să se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitară” pentru apărarea de acțiunile prin care un stat se arăta dispus să redefinească noțiunile fondatoare ale vieții comune în conformitate nu cu rânduiala creată de Dumnezeu, ci cu principiul plăcerii anarhice, cu procedeul definițiilor arbitrare, al minorităților despotice. Scrutinul popular se află, iată în conflict cu corectitudinea politică și cu subculturile jurnalismului magic.

Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se revendică de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formațiuni sociale în forțe, activități și seducții capabile să contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnită din frământătura plăcerilor. Această frământătură dislocă principiul etnospiritual căci nu mai are ce să facă cu el și forța care desăvârșește procesul este statul magic.

Mai avem soluții salvatoare la îndemână ?

Soluția este la poporul îmbisericit, adică readus la un tip de educație care să-l facă destul de puternic în fața inducției anarhiei. Numai poporul despărțit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este și cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeași este lecția pe care ne-o transmite învățătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menține în templu, adică unit în rugăciune, printr-o legătură pe care generic o numim Biserică sau Templu.

Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume mila față de popoare, că darul său nu e retras niciodată popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latență sufletească, deci ca sumă de protovirtuți, de preînclinații spre bine, spre fapta cea bună, spre dreptate, ca tânjire după adevăr și dreptate….

Încât doar popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin latențele difuze, șansa energiilor înnoitoare ceea ce și explică faptul că popoarele găsesc ușor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de școli speciale în acest sens.

Tradițiile și cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adică sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce arată că Dumnezeu a binevoit în și prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se află astăzi sub amenințări multiple punând sub primejdie și înfrățirea popoarelor. Cea mai teribilă amenințare este cea direcționată contra proprietății identitare a indivizilor și a popoarelor însele. Modernitatea a declanșat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală.

Rupți de tradiții, de credințe, de sentimentele apartenenței, indivizii și grupurile devin vulnerabile în fața acestui nou tip de amenințări. Doctrina lansată de președintele Truman, conform căreia bunăstarea materială e totul și esența libertății este accesul la prosperitate materială și nimic altceva, ca și comunismul lui Marx și Lenin, că mâncarea este totul și religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotrivă la dezarmarea etnoistorică a generațiilor noi, postbelice și deci a popoarelor în fața unor asemenea promisiuni. Ne dăm seama așadar că salvarea vine de la o întoarcere în Biserică adică de la o reformă spirituală a elitelor și a popoarelor deopotrivă. Soluția este spirituală și NU economică, așa cum se crede îndeobște.

sursa: Cotidianul

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *