Hristos a Înviat !

Am timp, deci scriu. Timp de sărbători, timp liber. Aș fi profitat de răgaz, să plec și eu pe undeva, afară din oraș. Poate Herculane, poate Tg. Mureș, la ai mei, pe care îi văd tot mai rar. Din păcate, n-a fost să fie. Uneori, roata Destinului te poartă prin lecțiile de viață ale altora fără să țină cont de sărbători, vacanțe sau alte evenimente sociale. Așa se face că, pe când făceam planuri de vacanță în familie, un bun prieten m-a sunat cu vocea gâtuită de emoție, să mă anunțe că a avut percheziție acasă, iar fiul său a fost dus pentru declarații, la poliție. Așa am ajuns să anulez totul și să trebuiască să pledez la 4 dimineața pe lipsa de pericol social a unui puști – în fața unei judecătoare (la fel de nemulțumite de situația ivită – ca și mine), chiar de ziua mea de naștere – , după 6 ore de audieri extenuante.

Când am înțeles că nu pot pleca, am chemat-o pe soră-mea și am făcut schimb de mașini (a mea este mai bună), iar ea a plecat la Herculane. Am ajuns acasă la 6.30 și am căzut lemn. De la 8, telefoanele au început să sune cu urări de La Mulți Ani. La 10 am dus-o pe maică-mea la autogară, pentru autocarul de Tg Mureș. Și, pentru ca ziua să fie și mai proastă, judecătoarea mi-a arestat clientul. A devenit deci clar că sunt priponit pentru acest weekend în București, în așteptarea recursului la măsura arestării preventive. Recurs care s-a și judecat vineri, după tipicul binecunoscut al benzii rulante din Justiția Română. Adică, am pledat, am fost ascultați (probabil că și niște pereți ne-ar fi luat în seamă mai mult) și… ni s-a respins recursul. Ca și la fond, a fost mai simplu pentru cele trei doamne judecător  – smulse din bucătăreala pregătirilor pascale să confirme o hotărâre formală, nemotivată, decât să muncească la redactarea unei decizii care să individualizeze în concret presupusul pericol social al puștanilor din boxa acuzaților.

O astfel de situație te umple de amărăciunea familiilor condamnate – în egală măsură – să petreacă sărbătorile departe de copii; copii aflați undeva în arestul unor secții de poliție, alături de infractori adevărați. Câte 8-9 într-o cameră mai mică decât dormitorul meu.

Chestia asta mă umple de o furie rece, ucigașă, la adresa celor ce dau astfel de ordine (de a se da exemple ! căci în cazul de față, asta a fost), cât și împotriva cozilor de topor (butoanelor) din Justiție. Eu aș institui o regulă, ca nici un judecător de penal să nu poată judeca nici cel mai banal dosar, și să nu poată da condamnări cu închisoarea până când nu “gustă” el însuși din “remediul” pe care îl oferă celor pe care îi judecă. I-ași trimite pe domnii și doamnele judecător să stea – o lună măcar, în arest preventiv, cu alți 10 inși într-o cameră fără lumină naturală. Sau, în minunatele penitenciare ale țării unde 15-20 de inși așteaptă să treacă timpul, într-o cameră de 12 metri pătrați pe paturi supra-etajate câte 3. Camere supra-aglomerate, unde ai mari șanse să dormi și câte 2 în pat. Unde, dacă ești nou venit și nu știi pe nimeni, când vii cu hainele în brațe și întrebi, “eu unde dorm”, ți se întinde un un ziar pe jos, și ți se spune, în zeflemea, “Aici”. Camere unde, se face atât de cald vara, încât, începând cu luna mai, deținuții scot ferestrele din țâțâni și îi pun pe cei mai pricăjiți să dea din mâini, cu rândul, în dreptul ferestrei, cu câte un prosop ud, în speranța creerii unui curent de aer răcoros, aidoma unui ventilator uman. Camere unde unii cu pedepse grele, de 15-20 de ani, care nu mai au nimic de pierdut, fac legea, fără teamă de rapoarte sau sancțiuni, căci ei oricum nu pot spera la indulgența comisiei de liberare condiționată. Pușcăria are legile ei nescrise, iar gardienii nu sunt decât tot niște prizonieri ai sistemului, doar că primesc leafă și au voie să mai meargă până acasă, la familii. În pușcărie, disperarea și lipsa de perspective te pot duce la nebunie sau sinucidere. Unde pe unii, familia și prietenii încetează ușor ușor să îi mai caute, uitarea așternându-se peste ei precum o mică moarte. Pentru mulți, Jilava a fost capătul de linie al vieții lor, căci acest penitenciar are peste 200 de deținuți bolnavi de SIDA, și Dumnezeu știe câți – bolnavi de hepatită C. Am fost uimit de rapiditatea cu care cimitirul de la Jilava – în secțiunea destinată pușcăriei, crește și amenință să depășească zona “civilă”, unde se află înmormântat tatăl meu.

Pentru toți acești oameni am aprins și eu o lumânare de Paște, rugându-l pe Bunul Dumnezeu să aibă îndurare de ei și să le scurteze zilele de chin și suferință, dacă acest lucru este cu putință. Prin fața ochilor mi s-au perindat toate chipurile prietenilor și cunoscuților aflați în suferință, fie lipsiți de libertate, fie pe patul de suferință al bolii, și am mulțumit încă o dată Proniei Cerești, plin de recunoștință, că până în prezent, familia mea a fost ferită de astfel de încercări.

Nu poți aprecia cu adevărat darurile vieții, ale unei vieți îmbelșugate, fără lipsuri sau neplăceri majore, decât prin raportare la amărâții acestei lumi. Uităm prea des cât de norocoși suntem că ne bucurăm în primul rând de libertate, de sănătate, și de simplele utilități pe care le apreciem ca și normale în societatea modernă. Ignorăm – poate din neștiință, faptul că suntem printre cei 1 la un milion dintre oamenii care se bucură de apă curentă în case, toalete, electricitate, televiziune și internet. Trăim într-o țară în care, în ciuda tuturor vociferărilor și acuzelor de sărăcie, n-am auzit să fi murit cineva (la propriu!) de foame, precum în Somalia, unde numai în perioada 2010-2012 au murit de foame 260.000 de oameni, dintre care jumătate dintre ei, copii sub vârsta de 5 ani…

Pentru mine, Sărbătoarea Învierii a venit – fără voia mea, în mod brutal, cu suferința și amărăciunea altora, iar nu ca un prilej de relaxare și vacanță.

Un astfel de “duș rece” din partea Divinității, chiar dacă nu te vizează în mod direct, te face să meditezi serios asupra impermanenței acestei lumi, a condiției noastre efemere, ca indivizi. Îți re-organizează prioritățile, te face să te întrebi care este cel mai important scop al vieții tale, din multitudinea de ținte pe care ți-ai dori să le atingi. Nu poți dobândi acea perspectivă corectă asupra acestor probleme existențiale – decât de la nivelul prafului drumului, unde înțelegerea efemerității propriei existențe te aruncă, în umilința cea mai deplină. Hristos a Înviat, pentru noi toți, dar mai ales pentru amărâții și disperații acestei lumi.

 Rapcea Mihai

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *