Povestea secreta a lacatelului nostru

198347_10201034455721022_1943174123_nCu fiecare zi care trece, ne distantam inexorabil de originea noastra temporala, de momentul intrarii in aceasta lume. Ca un vehicul care circula pe o ruta prestabilita, ne incarcam de bagaje (impresii si experiente) cu fiecare zi traita, cu speranta ca am adunat “partea buna” a lucrurilor intalnite in drum.

Pana la o anumita varsta, ne grabim teribil pe drumul nostru. Ne grabim sa crestem, sa ne maturizam. Venim in lume cu o foame intensa de a trai, de a experimenta. Apoi, de la un anumit moment, incercam sa tinem timpul pe loc, sa fixam momente,  situatii intr-o clipa etern suspendata, perpetuata la infinit.

Ma plimbam zilele trecute pe malul Senei, brat la brat cu consoarta, aspirand prin toti porii impresiile unei lumi incurabil romantice, cand ne-am apropiat de podul cu lacate, din apropiere de Luvru. Este un simplu pod de lemn, pietonal, cu balustrade metalice.  Pe grilajele balustradelor, de la un capat la celalalt, de-a lungul vremii – cuplurile de indragostiti au prins mii si mii de lacate, de toate formele si marimile, cu mesaje inscriptionate pe ele. Fiecare lacat reprezinta povestea de dragoste a unui cuplu, intimitatea a doua suflete – dorinta lor de a pastra vesnica dragostea ce ii uneste.

Nu stiu cati dintre cei care au facut acest gest simbolic au realizat magia din spatele actului. Probabil ca este precum in cazul basmelor: nu este necesar sa cunosti “cheia” initiatica de decodare a povestii; simbolurile folosite sunt suficient de tulburatoare, de profunde, pentru a creea emotia, starea de spirit necesara trairii intuitive, directe a realitatii semnificatiei profunde a basmului respectiv.

Punand impreuna cu iubita un lacatel, in marea de lacate atarnate deasupra Senei, ai sentimentul de apartenenta la magia locului, a povestilor de iubire a celorlalti. Simti ca ai fixat in memoria ta si a ei, dar si in memoria colectiva, un moment de varf, sublim, al relatiei voastre. Ceva la care te poti intoarce oricand, caci il vei gasi acolo cuminte, neschimbat, purtand mesajul vostru de dragoste, indiferent cat timp va trece peste el – in termeni omenesti – caci majoritatea obiectelor fizice supravietuiesc existentei noastre pamantesti – si cu atat mai mult – relatiilor noastre.  

M-am straduit sa gasesc in marea de povesti  – lacatele cele mai vechi, incercand sa desifrez mesajele inscriptionate pe ele; spalate de ploi, batute de vanturi, roase de timp, martore tacute ale unor iubiri poate de mult apuse. Ma intreb oare cate dintre ele isi mai au proprietarii in viata, sau impreuna ? Cate dintre ele mai sunt vizitate de cei care le-au inchis pe vesnicie, pe acel pod din mijlocul Parisului ?

In timp ce caut, amuzandu-ma de ingenuitatea sau originalitatea fiecarui mesaj sau model de lacat, nu imi pot impiedica partea rationala a fiintei mele sa analizeze perfectiunea mitului, ingredientele unei magii analogice reusite. Caci daca apa Senei reprezinta viata, devenirea, timpul in eterna lui curgere in sens unic, podul reprezinta unirea. Unirea a doua maluri, etern complementare: el si ea, regasiti in mijloc, deasupra Devenirii, detasati de ea si totusi prinsi in valtoarea ei. Lacatul  este de fapt un cerc inchis, menit sa pazeasca amintirea acelui moment magic de iubire. Ramas etern deasupra curgerii timpului, martor tacut la toate schimbarile, el reprezinta nazuinta profunda a fiecarui cuplu de a suspenda intr-o clipa atemporala – extazul iubirii, deasupra devenirii si  decaderii in timp a oricarei relatii.

Am aruncat cheia in apa, din mijlocul podului, cu constiinta impartasirii unui secret doar al nostru. Ne-am deschis la Banca Eternitatii un cont al iubirii noastre, unde am pus la pastrare, ascuns de lume si totusi in vazul ei, o parte din sufletul nostru.

425276_10201034338038080_730507296_n

PS: revenita cu picioarele pe pamant (inaintea mea), pragmatica de nevastamea ma cearta si ma pune sa cumpar un alt lacatel pentru valiza, daca nu vreau sa ramanem fara parfumurile din bagaje – pe aeroport la intoarcerea spre casa. Momentul de magie a sucombat in pragmatism.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *