De paștele evreiesc, evreii sioniști ucid ne-evrei și le folosesc sângele pentru pâinea ritualică

O nouă confirmare recentă, de data aceasta dinspre lumea arabă, a crimelor ritualice pe care le comit anumiți rabini evrei cunoscători a unor anumite forme ritualice de magie neagră.

Descrierile din cartea doctorului Nicolae Paulescu din cartea sa “Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul și Francmasoneria” scrisă în anul … în capitoul “Omorurile rituale” acesta dezvăluie:

Pentru a arata că omorurile rituale se comit în rea­litate și nu sunt numai efectele imaginației nebune a creștinilor, – după cum susțin jidanii – vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât con­ving chiar și spi­ritul cel mai necredincios.

De altfel, jidovii procedează în această privință ca unii criminali care tă­găduiesc evidența, chiar când sunt prinși asupra faptului.

De la 1071, până la 1670, istoria înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toată încrederea. De altfel, pen­tru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltratați și chiar masacrați.

Un mare număr dintre aceste cazuri se găsesc po­vestite în cartea lui Ruppekt[131], din care extragem exemplul următor:

Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la creștinism, în 1456.

„Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o cruzime oribilă, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la văzut cu ochii și pe care îl atestă, de mai multe ori, înainte și după convertire, – adăugând chiar că băuse din sângele copilului ucis.

Îmi spuse că, într-o zi, tatăl său îl conduse în casa unui ovrei din Savona, și că acolo se găseau adunați alți șapte indivizi din nația lor, care s-au angajat reciproc, cu jurăminte, să nu descopere niciodată ceea ce aveau să facă și să păzească secretul până la moarte.

Apoi aduseră în mijlocul lor, un copilaș creștin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puseră, gol, deasu­pra unui vas în care, de obicei, se primește sângele la tăierea îm­prejur a copiilor de ovrei.

Patru din ei luară parte la grozava execuție. Unul ținea întins brațul drept al ne­vinovatei creaturi; un altul, brațul stâng; un al treilea îi ținea capul ridicat, în așa fel, încât să formezecrucea, al patrulea, în sfârșit, băga ghemuri de hârtie în gura nenorocitului copil, pentru a-i înăbuși țipetele.

Pe urmă, luând niște instrumente de fier, foarte ascuțite și lungi îndeajuns, îl străpunseră din toate părțile, mai ales în regiunea inimii, – astfel încât sângele îi curgea din toate rănile și cădea în vas.

Pentru mine, această tortură fu un spectacol insu­portabil și mă depărtai cât pu­tui de locul crimei. Dar, tatăl meu veni repede la mine și mă puse să jur că n-am să vorbesc nimă­nui de ceea ce văzusem în ziua aceea. Pe urmă, mă apropiai de ceilalți și nu mai văzui decât cadavrul copilului, – care peste puțin, fu aruncat în fundul unei pivnițe a casei.

După aceasta, ovreii tăiară în bucăți mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârliră în vasul în care era adunat sângele. Toți gustară din această oribilă mâncare. Gustai și eu însumi, ceea ce îmi produse greață și un dezgust atât de penibil, încât în ziua aceea și a doua zi nu mai putui să iau nici un fel de hrană.[132]

Iată după Amelot de la Houssaye[133], istoric foarte conștiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la Metz, în anul 1670.

În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin, din satul Glatigni, se duse la o fântână, la o depărtare de două sute de pași de sat, pentru a spăla câteva rufe. Ea era urmată de fiul ei, în vârstă de 3 ani.

La două sute de pași de fântână, copilul se împie­dică și căzu; mama sa se întoarse ca să-l ridice, dar copilul spunând că se va ridica singur, ea își continuă drumul și merse să-și spele rufele, încredințată că el o va urma. După câteva minute, această mamă, văzând că nu-i mai vine copilul, alergă la locul unde îl lăsase și, negăsindu-l, se întoarse îndată acasă, ca să întrebe de el pe bărbatu-său și pe persoanele ce se găseau acolo.

Toți răspunzându-i că nu l-au văzut, se puse să-l caute mai întâi prin sat, pe urmă la fântână și prin tufișurile dimprejur, fără însă să-l găsească.

Tatăl, ducându-se pe drumul cel mare ce merge la Metz, la vreo două sute de pași de la fântână, întâl­nește mai multe persoane (între altele pe Daniel Payer și pe Thibault Regnault), care îi spuseră că au văzut pe acest drum, un ovrei călare pe un cal alb și care ducea dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani.

Un locuitor din satul Hez, zărind de asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu mantaua, recunoscu că era Raphael Levy, din orașul Boulay.

Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cada­vrul nenorocitului copil…

În timpul procesului, s-a interceptat o scrisoare în care acuzatul scria șefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în această mizerie, pentru comunitate”.

El fu condamnat să fie ars de viu, și sentința fu executată în ziua de 17 ianuarie 1670”.

Iată acum un al treilea fapt, cu totul recent: asasi­natul săvârșit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr (capucin), care era numit, de con­cetățe­nii săi, sfântul misionar și a cărui caritate nealtera­bilă era cunoscută de toți. Acest fapt a fost povestit în marele uvragiu, Histoire de l’Eglise, de Rohrbacher[134], de unde G. des Mousseaux[135] a extras pasajele următoare:

În ziua de 5 februarie 1840, Părintele Thomas este chemat într-o casă ovre­iască, să altoiască un copil;… dar copilul este bolnav și Părintele Thomas voiește să se retragă. El cedează totuși invitației presante să intre în casa vecină, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creștinii, ei înșiși, îl priveau ca pe unom cinstit și pe care Părintele Thomas îl număra prin­tre priete­nii săi.

Îl primiră cu dragoste și, peste puțin, veniră cei doi frați ai lui D…, pe urmă unul din unchii lor și alți doi ovrei, dintre cei mai însemnați din Damasc.

Deodată, Părintele Thomas fu apucat pe neaștep­tate de acești oameni, care-i vârâră un căluș în gură, îl legară cot la cot, pe urmă îl ridicară pe sus și îl duseră într-o odaie departe de stradă.

Veni noaptea și o dată cu ea, sosi un haham înso­țit de bărbierul ce ia sânge S… (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor.

– „Haide, S…, taie gâtul acestui om; pentru asta te așteptăm.”

Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipsește și se declară incapabil.

Sacrificatorii, atunci, se pun să întindă la pământ pe Părintele Thomas și D… se resemnează să-i cres­teze el însuși gâtul, cu un cuțit. Dar, mâna îi tremură și, peste puțin, trebuie sa-l înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulțumește să țină barba Părintelui….

Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham…

Pe urmă, a trebuit să facă să dispară urmele aces­tui omor. Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei cărnuri sunt tocate în bucățele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce servește pentru lături.”

Justiția sirio-egipteană obține „pe rămășițele aproape fumegânde ale victimelor mărturisirea completă a vinovaților”.

Iată un extras din interogatoriul bărbierului, – după actele procesului, publicate de A. Laurent, – citat de G. des Mousseaux:[136]

D… mă chemă la el acasă. Găsii acolo pe haha­mul… și pe Părintele Thomas, care era legat.

D… și fratele său A… îmi ziseră; ucide pe acest preot. Răspunsei că nu pot.

Ei aduseseră atunci un cuțit. Trântii pe călugăr la pământ și, ținându-l cu unul din asistenți, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare.

D… apucă cuțitul și începu să-l taie, iar A.. îi de-te ultima lovitură.

Sângele fu adunat într-un lighean, fără să se pi­ardă o picătură.

Pe urmă, cadavrul fu târât într-o odaie unde se ți­neau lemnele. Acolo îl dezbrăcarăm de haine, care fură arse. Apoi, – cu servitorul M… care sosise atunci… îl spintecarăm, punând rămășițele într-un sac și, treptat-treptat le duserăm să le aruncăm în conducte…

– Ce a-ți făcut cu oasele?

– Le-am spart pe piatră, cu un pisălog…

– Și cu capul?

– L-am sfărâmat la fel, cu același instrument.

– Și cum era sacul în care ați pus rămășițele?

– Ca toți sacii de cafea, de pânză de împachetat și de culoare cenușie.

– Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conți­nute în intestine?

– Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găsește, în el…”

Justiția voi să verifice locul unde ovreii arunca­seră rămășițele. Se descoperi canalul și se găsiră, la intrare, urme de sânge și filamente de tendoane… Lucrătorii descinseră în conductă, scoaseră mai multe bucăți de carne, o rotulă, un fragment din inimă, niște sfărâmături de craniu și de alte oase, precum și părți din calota preotului…”

După asasinarea Părintelui Thomas, ovreii, hotă­râră să se scape și de servitorul său creștin, Ibrahim Amoran, ale cărui cercetări puteau deveni compromi­țătoare; și… acest servitor dispăru.

Ne vom mărgini să relatăm câteva părți din intero­gatoriile care privesc al doilea act al acestei drame.

Servitorul M… a fost trimis la F… de stăpânul său, care i-a zis: „du-te de vezi dacă au prins pe Ibrahim și ce au făcut cu el.

Mă dusei la F… și găsii ușa închisă cu zăvorul. Bă­tui. F… veni și-mi deschise.

– Îl ținem, îmi spuse el; – vrei să intri, sau să pleci?

– Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.

Intrai într-un mic divan, care dă într-o curte exte­rioară, în care se găsesc latri­nele; – în aceste latrine, îi aruncară carnea și oasele. Ușa fusese baricadată cu o grindă. Găsii acolo pe I. P… și pe A. S… ocupați să lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, după cei astupaseră gura cu o pânză albă. Pe urmă fu trântit la pă­mânt, de F… și de M.F.- fiii lui R…

Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, și F… îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.

Y…, M…, F… și eu, îi țineam capul. A.., fiul lui R… și I. P… îi țineau picioarele și se așezaseră peste ele. A. S… și ceilalți (erau opt cu toții), țineau bine trupul, pentru ca să-l împiedice să se miște, până ce sângele va fi încetat să curgă.

– Ce s-a făcut cu sângele și cine la luat?

– Adevărul este că Y…, luă ligheanul și vărsă sân­gele într-o sticlă, – pe care o ținea în mână A. S…, – printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebu­ințează negustorii de ulei. După ce fu um­plută, A. S. o dădu lui Y…

– De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?

– Am mai spus… că erau adunați cinci inși în stradă, lângă poartă, – că servito­rul veni să întrebe de stăpânul său, – și că Y… îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aștepți, intră și du-te de-l găsește”.

El intră, și se întâmplă ceea ce am declarat”

„Ar fi greu, zice G. des Mousseaux[137] să-ți închi­pui o bogăție și o precizie de amănunte mai remarca­bile, ca acelea care ies din gura celor ce depun”.

Să mai ascultăm și câteva din depozițiile autorilor acestei crime înspăimântă­toare, în ceea ce privește întrebuințarea sângelui de creștin.

Cu ce scop ați omorât pe Părintele Thomas?

Ca săi luam sângele, - răspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., - sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.

– La ce servește sângele în religia voastră?

– Se întrebuințează la azime…

– Pentru ce n-ați păstrat sângele la voi?

– Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”

„Întrebare hahamului A.:

– Cine ți-a remis sângele?

– Hahamul Y… se înțelesese cu A., și cu alții ca să aibă o sticlă de sânge omenesc și acest haham mă înștiință și pe mine. Frații A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obține. Fuse-i, în urmă, informat de dânșii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare și să-i ia sângele, și îmi ziseră; du-te la hahamul Y…

– Ai întrebat pe hahamul Y…, dacă trimite din sân­gele acesta în alte locuri?

– Hahamul Y… mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.

– Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?

– Hahamul Y… mi-a spus-o…

– Și la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă și toată lumea mănâncă din ea?

– De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloși îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuși frământă pasta, fără ca nimeni să știe că pune în ea sânge, și trimite pâinea acelora cărora le aparține făina”[138].

Rezultatul procesului a fost că, – din șaisprezece ovrei, implicați în asasinatul Părintelui Thomas și al servitorului său, – doi au murit în timpul procedurii, patru au obținut iertare pentru că au făcut destăinuiri și zece au fost condamnați la moarte”[139]

Jidanii din Europa, la această noutate care îi tul­bura groaznic, începură să țipe - nu împotriva vinova­ților, - ci împotriva justiției”[140].

După ce au oferit consulului Franței, milioane[141], care au fost refuzate, – ei au inundat cu aur autorită­țile sirio-egiptene și, delegații lor, Montefiore și Ckemieux, (pe care îi vom întâlni din nou mai de­parte), ducându-se în Egipt, obținură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaților, – căci ea le-a fost acordată fără reînoire de anchetă și fără reluarea procesului, faptele fiind probate și nediscutabile”[142]

Iată termenii firmanului, cu care ovreii fură obli­gați să se mulțumească: „Prin expunerea și după cererea d-lor Moses Montefiore și Cremieux, – care au venit la noi ca delegații tuturor europenilor care profesează religia lui Moise, – am recunoscut, ei doresc punerea în libertate și siguranța pentru acei dintre ovrei care sunt deținuți și pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Tho­mas, călugăr din Damasc, el și servitorul său Ibrahim. Și cum, din cauza unei populații atât de numeroase, nu ar fi convenabil să refuzămrugămintea lor, ordonăm ca prizonierii ovrei să fie puși în libertate și să se dea, celor fugiți, siguranța pentru întoarcerea lor…”.

Astfel de crime, în fața cărora te apucă groaza, con­tinuă să se comită chiar și azi.

Fără să mai vorbim de omorul din Tisza-Elzlar, cunoscut de toți, vom povesti două cazuri petrecute acum câțiva ani.

Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, cită un omor ritual care avusese loc la o dată cu totul recentă.

Un copilaș, – aparținând uneia dintre familiile gre­cești cele mai însemnate din Smirna – fu răpit în apropierea paștelui ovreiesc. Patru zile după aceea, i se găsi, pe malul mării, cadavrul, străpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebună de durere, acuză sus și tare pe ovrei de acest omor. Populația creștină se ridică în masă și alergă în cartierul ovreiesc, unde avu loc un masacru îngrozitor, în care pieiră peste 600 de jidani[143].

În 1881, la Lutcza, – un mic sat din Galiția austri­acă, – a fost comisă o crimă rituală asupra unei tinere fete, numită Francisca Mnich. Trei acuzați (Moise Ritter, nevasta sa și un alt jidan complice), fură condamnați la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de jurații din Rzeszov.

Curtea superioară de justiție casă judecata, pentru că procedura nu fusese în­deplinită și trimise pe ovrei înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octom­brie 1883, reînnoi tripla condamnare la moarte.[144]

În momentul de față se judecă la Kiev procesul unui omor ritual, săvârșit de un jidan Beilis, împre­ună cu mai mulți complici, asupra unui biet băiețel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit, într-un șanț, cadavrul nenorocitei victime, stră­puns de 47 lovituri de pumnal.

Dar, ceea ce aruncă o vie lumină asupra intelectu­lui jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată presa ovreiască din Europa și de la noi[145], s-a năpustit, cu o furie nebună, ca și în timpul procesului din Damasc, – nu asupra omorâtorilor, – ci asupra Țarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,… până și asupra juraților – din Kiev, pe care îi numește țărănoi inculți.

La noi, în România, asemenea crime trebuie să fie foarte ușor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în București, pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliția publică o în­științare, adresată părinților care pierduseră de curând un fiu, pentru a veni să-i recu­noască corpul.

Atunci, spre stupefacția generală, se văzură vreo douăzeci de mame, ve­nind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare trupul copilului ei, care dis­păruse fără să i se mai dea de urmă.

De asemenea, G. des Mousseaux vorbește de „nu­mărul, cu mult mai mare de cât și-l închipuie cineva, de oameni, de femei și mai ales de copii, care în anumite orașe ale Europei,dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre ma­rea înmărmu­rire a rudelor lor”[146].

Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii săvârșesc omoruri rituale asupra creștinilor?

Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creștinism și botezat sub nu­mele de Neofit.

Examenul cărții Înfruntarea jidovilor asupra legii și a obiceiurilor lor”, de Neofit[147].

„A ucide pe creștini și a le lua sângele…”, – zice Neofit, – este o taină a ovrei­lor, sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulți”.

Dar, adaugă el, nu mi s-a întâmplat să văd nică­ieri:

1° – pentru ce ucid jidovii pe creștini?

2° – ce fac ei cu sângele creștinilor?

Neofit vrea să lămurească aceste două secrete, pe care le cunoaște bine, căci, zice el, „fiind rabin și învățătorul ovreilor, au fost descoperite mie și le-am păzit până ce am primit Sfântul Botez”[148].

„Mai întâi, să se știe că această taină nu este cu­noscută de toți jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii și de fariseii lor, ce se numesc de dânșii hasindem. Și această taină o păzesc ei cu mare scumpătate”[149].

În plus, – acest ultragiu față de omenire „nu este scris nicăieri. Rabinii îl lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceștia să nu-l descopere, nici proști­lor din­tre ovrei, nici creștinilor, – chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci. Astfel, de pildă, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vâr­sta de 13 ani și când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numește tăfilis, - mi-a desco­perit taina privitoare la sângele de creștin și m-a afurisit, pe toate stihiile cerului și ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fra­ților mei.

Și când mă voi căsători și voi avea până la 10 feci­ori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deștept, mai învățat și, în același timp, capabil de a-l înțelege; – iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l des­copăr[150].

Și îmi mai spuse: Fiule, să nu te primească pămân­tul, de vei dezvălui taina aceas­ta, – măcar de ți se va întâmpla să te faci și creștin[151].

Astfel îmi grăi tatăl meu”[152].

Principalul motiv al crimelor rituale este, marea ură ce au ovreii asupra creș­tinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-ade­văr, rabbi Solomon (Talmud) zice: celui mai blând dintre șerpi, scoate-i creierii, – iar pe cel mai bun dintre creștini, ucidel - adică, dator este orice jidan să omoare un creștin, fiind convins că cu aceasta se va mântui”[153].

Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Înainte chiar de a începe să arate copiilor A, B, C, dascălul trebuie să-i învețe să-i hulească pe creș­tini, pentru ca să știe, când vor trece pe lângă o biserică creștinească, să zică: șacăț te șaține văsaef tăsavinichi hăirimi - cuvinte care înseamnă: spurcata spurcaților, necurata necurați­lor, să fii afurisită”[154].

„Așijderea, când văd ducând vreun creștin mort la groapă, dator este tot jido­vul să zică: saium had, lamuhar trii, - adică: azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi. Hulele acestea, chiar și un copil mic trebuie să le știe. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură și vrăjmășie împotriva creștinilor, este pentru că scrie la Talmud: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, - decât numai pe ovrei[155].

Neofit indică apoi ce fac jidanii cu sângele cel strâng în timpul crimelor rituale și spusele lui se aseamănă cu mărturisirile acuzaților din Damasc.

1° - Jidanii întrebuințează sânge de creștin pentru ca să prepare leacuri împo­triva unor boli[156], de care suferă, – și pentru ca să facă farmece.

Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpuri­lor, – „pentru ca să evite căde­rea akifei, adică a unui sânge ce pică din văzduh pe mâncărurile lor și omoară îndată pe cel ce gustă din ele, – jidovii întrebuințează un piron de fier, ce a fost băgat în sânge de creștin muncit și pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie și mi­nutul în care cade sângele acela, – și merge hahamul cu un ceas sau două mai îna­inte, din casă în casă și dă de știre”[157].

2° - Așijderea, la nuntă, tinerii soți postesc o zi în­treagă, nemâncând și nebând nimic. Și spre seară, vine rabinul, care le dă la amândoi să mănânce un ou copt, pre­sărat cu cenușă în loc de sare. Această cenușă o fac, arzând în foc o pânză înmuiată în sânge de creștin chinuit.

În același timp, hahamul zice încet niște descân­tece, ca noii soți „să poată înșela pe creștini și să poată mânca și sudoarea creștinului, ca și cum ar mânca sângele său[158].

3° - Rabinii mai întrebuințează sânge de creștin muncit, la tăierea împrejur, amestecând, în vin, o picătură din sângele acesta și o picătură din sângele ce curge din rana făcută pruncului și punând, cu degetul cel mic, de două ori, câte puțin din acest amestec, în gura copilului.

Această datină este necesitată de îndoiala în care se găsesc hahamii, care nu știu dacă Iisus, fiul Mariei, a fost sau nu adevăratul Mesia. „Și cum Hristos a scos din iad, prin sângele său, sufletele oamenilor care n-au fost botezați cu apă, așa și pruncul acesta, nebotezat cu apă, să se mântuiască prin sângele unui creștin botezat cu apă, - sânge vărsat prin munci ca și al lui Hristos[159].

4° – Când moare un ovrei, hahamul ia un albuș de ou și o picătură de sânge de creștin muncit, le ames­tecă și stropește cu ele mortul, – zicând, în același timp, stihul din proorocirea lui Iezechiel: „Și voi stropi peste voi cu apă curată și vă veți curați de toate spurcăciunile voastre.[160]

5° – Așijderea la 9 iulie, jidovii fac plângerea Ierusalimului; atunci rabinii șed jos pe pământ, își pun pe frunte cenușă, ce conține sânge de creștin chinuit și mă­nâncă un ou copt, presărat cu aceeași cenușă; iar mâncarea aceasta se cheamă de dânșii Săida amafsăncâs[161].

6° – La Paște, hahamii fac separat o azimă, numită eficoimon, conținând puțină cenușă din sânge de creștin, care trebuie să fie chinuit, precum și Iisus Hristos a fost chinuit.Pentru aceasta, ei fură copii mici, ca să poată mai ușor să îi chinuiască și pentru că Hristos a păzit fecioria.[162]

Orice ovrei, până la cel mai mic, trebuie să mă­nânce, din azima aceasta, o bu­cată de mărimea unei măsline[163].

7° – La sărbătoarea numită Purim, jidovii omoară pe un creștin care înfățișează pe Aman, persecutorul lor. Hahamii îi iau sângele și fac cu el mici turte dulci triun­ghiulare, pe care le trimit la toți ovreii. Această trimitere se numește Maschloiamunas.

În seara de Purim, jidanii caută să fure copii de creștin și îi ascund până la paște, care este aproape, – pentru ca să le ia sângele și pe urmă să-i omoare[164].

* * *
În rezumat, în loc de a combate patimile de propri­etate și de dominație, Talmudul le favori­zează și le împinge până la un paroxism nemaipome­nit. El face pe jidani să creadă că au misia (misiunea) să acapareze întreg pământul, prin mijloace mâr­șave, ca: furtul, ascunderea lucrurilor găsite, cămătă­ria, fraudași jurământul fals.

El le mai spune că aparțin unui neam ales și că sunt chemați să supună pe toate celelalte po­poare, – compuse numai din robi nemernici, sau mai bine zis, din vite de muncă, – și care nu sunt vrednice decât să lucreze ca să îmbogățească și să glorifice pe Israel.

Carității creștine, Talmudul îi opune o ură crudă și oarbă împotriva între­gului neam omenesc, – ură care merge până la a comite, între alte crime, și omoruri rituale.

Când citești prescripțiile legale ale Talmudului, – în realitatea cărora un suflet creștinesc aproape nu poate să creadă, – îți închipui că ești într-un vis urât și te întrebi, dacă Talmudul nu este codul unei bande de hoți și de asasini lași.

 sursa: wikipedia

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *