PROFETIA Parintelui Justin Parvu: “MAI SUNT 12 LUNI de libertate si vine urgia”

Simțeam cu toții că se pregătește, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-și da duhul, a fost ceva mai bine, parcă își revenea și prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toți ucenicii mai apropiați au luat un ultim cuvânt de învățătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reușisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu știu dacă am vreo întrebare fără răspuns și nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinției sale, îi sărutam mâna și mă așezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinția sa. În acea zi am simțit că părintele vrea să îmi spună totuși un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferință, în prezența a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna și voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii și m-a întrebat ușor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinția voastră să vă însănătoșiți, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în țară?” M-a întrebat părintele, așa cum obișnuia să întrebe când era bine. Toți cei din jur s-au mirat că vorbește și au venit cu toții să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituția, homosexualii și războiul dat familiei creștine, retragerea cetățeniei de onoare lui Valeriu Gafencu și altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenție. Și mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reușit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia își dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temnițele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoașterea sfințeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit și a zis: Mare biruință!

Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranșant de teama posibilelor reacții dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Și l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, știți problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuși obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică și este necesară o intervenție chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să își interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conștiința și puterea lui. Cât puteți luptați împotriva lor cu toată forța și unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni și scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate și vine urgie


   Comentariu saccsiv:

Iata mai jos si textul integral aparut pe Atitudini, sub titlul Cuviosul Justin de la Petru Vodă – sfântul care va încălzi inima poporului român. Jurnalul suferinței și ultima profeție:

Sfintitul-trup-al-Parintelui-Justin

Și s-a dus lumina noastră, s-a furat nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefirești și negrăite, pline de durere și de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte? Cum să îți îngropăm zâmbetul cald și mâinile care au binecuvântat creștetele noastre? Cum să îți închidem ochii dulci cu care ne înconjurai pe noi și gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile și ne-ai alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele și minunile tale? Ce minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?

Acestea erau gândurile și simțirile ce năpădeau inimile noastre, ale celor câțiva ucenici și câteva cadre medicale, ce stăteam cu frică și cutremur la căpătâiul Părintelui nostru iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele țiuind din ce în ce mai des, așteptam cu toții cu frică și cu cutremur clipa despărțirii. O clipă de coșmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam încă să fie doar un vis.

Începutul Golgotei

Primele semne ale bolii

Cu doar două luni în urmă, Părintele era același, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopții, gura sa sfințită glăsuia sfaturi și învățături, ochii lui zâmbeau încă împreună cu ai credincioșilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o așa cumplită boală. La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu noi. Și deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea foarte repede, nu mai putea mânca și cel mai adesea stări de vomă. Iar părintele ne liniștea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă indigestie. Până la sfârșit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu toate că se putea citi pe chipul său durerea din fața transpirată de suferință și ochii sfârșiți de durere, Părintele răspundea, clătinând din cap: Nimic!

 

Ultima slujbă de Înviere

„Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?

Ultima slujbă la care a participat a fost Învierea Domnului, și aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci într-o mănăstire străină, la Cășiel, fiind mai aproape de spitalul unde era internat, în Cluj, de unde cu toți aflarăm cumplitul diagnostic: cancer de stomac. A petrecut în mănăstirea Cășiel, Deniile mari din săptămâna patimilor și, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a rugat-o pe maica stareță (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai apropiată, alături în toate suferințele și necazurile bătrâneții, ea însăși fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta noi slujba Învierii. Așa s-a și petrecut. Prin bunăvoința Părintelui Serafim și a maicilor din mănăstirea Cășiel, am săvârșit slujba Învierii împreună și atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: Veniți de luați lumină! Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simțind cumva că va fi ultima Înviere săvârșită împreună aici, pe pământ. Însuși părintele părea și el trist. Numai sfinția sa știe câte eforturi o fi făcut să reziste în acel scaun până la sfârșitul slujbei. După slujbă părea oricum epuizat și l-am întrebat de ce este trist? Părintele a răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii și fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.

Cu  o zi înainte ne spovedisem și îl rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să îl mai țină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani. Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi așa mă gândeam și eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”? Această frământare părintele o avea demult și ne mai împărtășea uneori teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în ce relații vom fi cu Mitropolia, câți ne vor iubi și cum se vor manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-și dorea sigur era să nu ne risipim.

Ne-am despărțit la mănăstirea Cășiel, Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire și cu sufletul la gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinția voastră? Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheați pentru mine! Și au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un ceas cu el. Și mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?

Parintele-Justin-pe-patul-de-suferinta-in-spital

Examenul operației

„Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putință”

Urma operația – o problemă spinoasă și cel mai greu examen, cred eu, din viața tuturor viețuitorilor celor două obști, de călugări și de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la mare, a fost în această perioadă de cruntă suferință pentru păstorul ei, într-o neîncetată priveghere și rugăciune. Câtă osteneală și câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârșeau rugăciuni, o nevoință peste firea noastră aproape, pe care numai dacă iubești cu adevărat o poți săvârși. Atâta unitate și rugăciune nu știu să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.

Atât medicii cât și ucenicii i-au explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operației: ori anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii cei mai apropiați care l-au însoțit la spital, îl rugau să nu se opereze totuși, existând riscul să nu se mai trezească din operație. Această teamă era uriașă. Părintele însă a vrut să se opereze. Personal cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferință L-a rugat pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putință. Dar nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Așa cred că a simțit și părintele. A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinția sa a încercat să se trateze pe cât era omenește posibil.

Nu acuzăm pe nimeni de rea intenție sau premeditare. Atât doctorii cât și asistentele din spital erau pur și simplu fermecați de sfințenia și harul Părintelui Justin, pe care îl emana în jurul său, încât și cei mai necredincioși se lăsau pătrunși de puterea harului său și îl îndrăgeau pe loc. Asta este o altă poveste – câți doctori și asistente și-au schimbat viața doar îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operație, chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape tremurând de emoție: Părinte, sunteți sigur că vreți să vă operăm? Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în același ton glumeț cu care eram obișnuiți: „Măi, nu îți face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă așteaptă 150 de fete și 80 de băieți acasă”.

 

Izvora mir încă de pe patul spitalului

Și într-adevăr a supraviețuit, dar ce a urmat a fost o lună de chin cumplit și suferință. Intubare, infecție, suprainfecție, tuburi de dren, tuburi de oxigen… Organismul nu voia parcă să se refacă. Maica stareță și cei doi părinți care l-au îngrijit cu multă dragoste până la capăt, au trăit clipe de coșmar. Maica povestea cu durere cumimediat ce medicii reușeau să îi stabilizeze un organ, se îmbolnăvea altul; nu apucau să se bucure decât câteva ore de stabilizarea părintelui, că apărea o altă urgență medicală… Când stomacul, când intestinul, când inima, când plămânul și toate de parcă fiecare organ al trupului său trebuia să pătimească până la maximum de suferință. Cu toții erau însă uimiți de răbdarea și forța părintelui de a îndura suferința. Și ceea ce i-a uimit și mai mult a fost faptul că părintele, încă de pe patul spitalului, mirosea a mir și trupul său izvora mir, ori de câte ori îi schimbau hainele sau îl întorceau de pe o parte pe alta, simțeau și vedeau acest lucru minunat.

Discreția și noblețea sfințeniei

Știa sau nu știa Părintele de mai înainte de boala cumplită ce îl cuprinsese?

Doctorul chirurg l-a întrebat după operație: Părinte, știați de acest cancer? De când îl aveți? Părintele a răspuns:„Da, îl am de 5 ani, cam de atunci mă necăjește”.

Aceasta era una din laturile cele mai caracteristice ale personalității părintelui Justin – discreția și noblețea duhovnicească. Această discreție a sfințeniei ne-a uimit mereu și pe noi, fiii duhovnicești mai apropiați. Părintele atât de mult își ascundea darurile duhovnicești, încât te făcea să crezi că este un om cât se poate de simplu și obișnuit. Dar nu era deloc așa; părintele avea darul înaintevederii, numai că mult mai târziu înțelegeam noi, cei slabi în nevoința duhovnicească.

Părintele nu povestea niciodată, sau poate foarte rar, trăirile sale mistice, convorbirile cu Dumnezeu, modul în care se ruga. Nu, părintele nu vorbea mai niciodată despre sine. Toată viața l-a ascultat pe celălalt, i-a alinat suferința celuilalt, bucuria aproapelui era și bucuria lui. Părintele a avut virtutea care le întrece pe toate, mamă a tuturor darurilor duhovnicești – dragostea de aproapele. Această dragoste poporul a simțit-o prea bine și l-a urmat, recunoscând în el păstorul cel bun, care își pune viața pentru oile sale.Iar această discreție a sfințeniei are un singur nume: smerenia.

Împodobit cu aceste două podoabe de mare preț, inima smerită și plină de iubire, cuvântul părintelui avea putere iar mâna sa cu care binecuvânta răspândea tămăduire.

Învăluit în harul rugăciunii

Cunoscând că sfârșitul i se apropie, Părintele a cerut să fie externat și să se întoarcă la mănăstire, unde să își dea obștescul sfârșit. A ajuns în mănăstire în ziua sfinților Împărați Constantin și Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasă pe voievodul Ortodoxiei românești, după cum este supranumit de popor.

Ca și ceilalți care au stat neîncetat la căpătâiul lui, a fost și pentru mine poate cea mai mare binecuvântare de până acum să stau aproape, la căpătâiul lui, în aceste ultime zile din viața Părintelui Justin. În aceste ultime zile, Părintele era cufundat cu totul în rugăciune. Era pentru prima dată când îl vedeam cum trăia rugăciunea. Când adormea pe buzele părintelui se putea distinge rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Chiar dacă mai avea putere să vorbească în șoaptă câte ceva, Părintele nu vorbea nimic, decât lucruri esențiale. Se vedea deja cum suferința îi șlefuise cu desăvârșire sufletul. Credeam că Domnul îi va lua sufletul, în acea stare de rugăciune harică. Dar părintele a ținut să se reîntoarcă la mănăstirea de călugări pentru câteva zile ca să numească stareț peste călugări, pe cel ce îl va urma în stăreție: Părintele Hariton Negrea, fost călugăr în mănăstirea Petru Vodă, actualmente duhovnic al mănăstirii Durău. Aceasta a făcut-o în prezența Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a arătat foarte multă dragoste și milă față de suferința Părintelui. Împăcat cu toată lumea, de la vlădică până la opincă, Părintele a dorit în cele din urmă să își dea duhul în mănăstirea de maici, unde a viețuit ultimii 3 ani din viață.

Parintele-Justin-si-ucenicii

Ultimul cuvânt, ultima profeție: Mai sunt 12 luni!

Simțeam cu toții că se pregătește, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-și da duhul, a fost ceva mai bine, parcă își revenea și prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toți ucenicii mai apropiați au luat un ultim cuvânt de învățătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reușisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu știu dacă am vreo întrebare fără răspuns și nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinției sale, îi sărutam mâna și mă așezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinția sa. În acea zi am simțit că părintele vrea să îmi spună totuși un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferință, în prezența a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna și voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii și m-a întrebat ușor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinția voastră să vă însănătoșiți, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în țară?” M-a întrebat părintele, așa cum obișnuia să întrebe când era bine. Toți cei din jur s-au mirat că vorbește și au venit cu toții să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituția, homosexualii și războiul dat familiei creștine, retragerea cetățeniei de onoare lui Valeriu Gafencu și altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenție. Și mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reușit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia își dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temnițele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoașterea sfințeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit și a zis: Mare biruință!

Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranșant de teama posibilelor reacții dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Și l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, știți problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuși obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică și este necesară o intervenție chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să își interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conștiința și puterea lui. Cât puteți luptați împotriva lor cu toată forța și unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni și scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate și vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoșiți că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor și zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să știți că nici eu nu știu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai știu ce vreau”. A luat o gură de mâncare și ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat și eu binecuvântare și părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt și mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu lași revista! Ține tare, înainte!”

Această făgăduință am să încerc să o țin cât voi putea cu ajutorul celorlalți frați și surori, colegi de redacție.

 

Sfântul Voievod Constantin cel Mare îl adună în ceata Sfinților Părinți

Se pare însă că Părintele Justin se hotărâse să treacă în cealaltă împărăție, a veșniciei. Începând cu ziua următoare, Părintele se simțea din ce în ce mai rău; nu mai vorbea, nu mai mânca, puterile îi slăbiseră și plămânul abia mai rezista. Duminică dimineața, 16 iunie, în timpul slujbei Praznicului Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, am aflat că Părintele se simțea mult mai rău, și că intrase într-un fel de comă. Sfântul voievod Constantin cel mare l-a adus din spital în mănăstire, și acum tot Împăratul Ortodoxiei, Sf. Constantin, cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinți Părinți la Sinodul I Ecumenic, pentru a osândi pe ereziarhul Arie și a formula simbolul credinței, parcă a vrut să mai întregească ceata Sfinților Părinți cu încă un iubitor al Adevărului, pe care L-a mărturisit până în ultima clipă, luându-l astfel și pe Părintele Justin în ceata drepților, în ceata Sfinților Părinți.

Părintele Justin nu ne-a părăsit!

Un sfânt ocrotitor al tuturor românilor

Chiar dacă durerea și jelirea se vedeau pe fețele tuturor, simțeam însă cu toții un har, mângâiere și o dulceață de nedescris. Îl simțeam pe Părintele viu, că nu murise, mai viu ca niciodată și îl auzeam parcă poruncind în inimile noastre: „Să înceteze lacrimile voastre, schimbându-le întru bucurie”. Pentru că, după mărturia multora,Părintele Justin se simțea prezent ca un sfânt, iar nu ca un muritor de rând. Curând trupul său plin de har a început să izvorască mir cu bun miros, încredințându-ne că am câștigat un sfânt cu sfinte moaște. Timp de 4 zile trupul plin de cancer, în loc să răspândească miros urât, răspândea mireasmă deosebită și atâta bucurie încât nu te mai puteai desprinde de lângă sicriul, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaște. Și bătrâni, și tineri, și copii erau fascinați de sfințenia și harul trupului său, doar câțiva demonizați urlau cât puteau de tare, arși de puterea harului Părintelui: Vai de noi! E Sfânt!

Iată de ce cred că și-a asumat Părintele Justin această suferință – Cea mai mare durere a lui era aceea că moare și nu va mai avea cine să încălzească inimile credincioșilor. Murea și nu știa în grija cui ne lasă. Nu avea de fapt cui ne lăsa. A găsit, ca de obicei, soluția – să sufere până la sfințenie, ca să devină el ocrotitor ceresc, adică sfânt. Cine poate încălzi inima cuiva mai mult decât un sfânt? Cine poate tămădui boli și suferințe mai bine decât un sfânt? Cine poate fi grabnic ajutător mai mult decât un sfânt? Atâtea minuni și vindecări minunate am auzit în aceste zile lângă racla părintelui, încât până și noi, cei care i-am fost apropiați, ne minunăm și aproape că nu ne vine să credem lângă cine am stat. Părintele ne-a depășit orice așteptări. Iată că tot în grija sfinției sale a vrut să fim Părintele. Un sfânt ocrotitor al tuturor Românilor. Îmi povestea maica stareță un lucru minunat – cu câteva zile înainte de a-și da ultima suflare, Părintele, într-o dimineață, în zori, și-a ridicat ușor capul și, binecuvântând în văzduh, spunea: Doamne, binecuvintează pe toți românii din această țară!, apoi a doua oară: Doamne, binecuvintează pe toți românii de pretutindeni, apoi a treia oară: Doamne, binecuvintează această țară, România!

Și, cu adevărat, Domnul a binecuvântat-o cu un nou sfânt ocrotitor: Sfântul Justin Românul!

Îmi povestea mai demult că în tinerețe era foarte milos față de oamenii bolnavi și că la hirotonia întru preot a cerut dar de la Dumnezeu, să poată tămădui bolile oamenilor. Nu vrem să îl declarăm sfânt mai înainte de vreme sau fără temei. Dumnezeu cred că i-a dat acest dar al tămăduirii și timpul ne va arăta și îi va descoperi sfințenia. Un sfânt, grabnic ajutător și tămăduitor de boli…

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoșii!

de Monahia Fotini, apărut în nr. 29 al revistei ATITUDINI

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *