Profesorul Constantin Barbu: “Toți cei nouă agenți străini care au produs rapoarte împotriva lui Eminescu sunt evrei unguri și evrei austrieci”. INTERVIU Cuvântul Libertății

La 18 ani era considerat „copilul teribil” al Craiovei sau, poftim, unul dintre ei. Elev fiind la Colegiul Național „Frații Buzești”, deja stârnea admirație. Ca student în anul II al Facultății de Filologie a Universității din Craiova, a reprezentat Doljul în competiția interjudețeană „Drum de glorii”, dedicată Centenarului Independenței, pe teme de cultură generală, transmisă în direct de postul național de televiziune. Îmi amintesc de competiție, fiindcă avea dinamism, dar și substanță. Genera pasiuni. Constantin Barbu era rebel. Avea plete, la care nu voia să renunțe, și, pentru a nu intra în coliziune cu recomandările „centrului”, autoritățile locale aranjaseră cu un frizer să îi prindă părul cu agrafe, cât mai discret. La 24 de ani, accesese deja în cercul de tineri scriitori din Craiova, fiind reperat de Marin Sorescu, redactorul-șef al revistei „Ramuri”. La 30 de ani, reprezenta o promisiune ispititoare a tinerilor filozofi, remarcat fiind de Constantin Noica. Este prezent în „Grupul de la Păltiniș”, în toate informările Securității, care au apărut ulterior. Pentru prima dată, în 1976, deja se înfățișează ca un exeget, dar de o altă ținută, a lui Mihai Eminescu. În 1985, publică eseul „Rostirea esențială”, cu o Prefață a lui Marin Sorescu, prin care atrage atenția celor mai importanți intelectuali ai timpului: Constatin Noica, Anton Dumitriu, Dumitru Stăniloae, Edgar Papu, Adrian Marino, Mihai Șora. Din biblioteca lui Mihai Eminescu a publicat aproape 25 de volume. Deocamdată închei aici prezentarea succintă. O precizare: Constantin Barbu e iritant uneori, insistă asupra adevărurilor neconvenabile și nu-și cântărește cuvintele în funcție de interlocutori, de împrejurări, de reguli formale. E un exponent a ceea ce s-ar putea numi „adevărul crud”, totul pe un fond de candoare, de timiditate cronică. Într-un moment în care (apud Lucian Boia) numai cine n-a vrut n-a ajuns profesor universitar, el n-a ajuns. Deși avea vocație pentru studiul aplicat și duce pe umeri o bibliotecă. Conversează cu amenitate, se pierde voluptos în anecdotică, râde rareori cu poftă. Și e mai tot timpul grav. Am dorit prezentarea doar un preambul la o discuție cu unul dintre intelectualii veritabili ai Craiovei, care trăiește lângă noi. Poate că unora le pare banal, modestia lui fiind firească omului de spirit. Alții poate îl invidiază pentru altitudinea intelectuală. Circumscrisă unui proiect însușit de autorități, „Craiova, Capitală Culturală Europeană”, discuția de față probează resursele pe care le are municipiul nostru, în asaltarea unui statut la care jinduiește. 

 

Reporter: Aș vrea, pentru început, să-mi spui care este povestea cu manuscrisele lui Cantemir. Ce s-a tipărit din Rusia și ce a mai rămas? Ce manuscrise are Cantemir în lume? Dar în România?

C.B.: Povestea mea cu manuscrisele lui Cantemir începe prin 1981, când am publicat în Ramuri un eseu în care dădeam o pagină inedită în latinește din Sacro-Sanctae Scientiae indepingibilis Imago. Era un text despre Ens și l-am găsit în manuscrisul latin 76, în Biblioteca Academiei Române. Fusese copiat de Tocilescu în Rusia, prin 1878. Acum câțiva ani, cu prilejul premiilor Academiei Mihai Eminescu l-am rugat pe ambasadorul Rusiei, Excelența Sa Alexander Churilin, să mă ajute să scanez manuscrisele lui Cantemir ce se află în Rusia. M-a întrebat ce manuscrise mă interesează și i-am scris că toate manuscrisele lui Cantemir mă interesează. După aproape o jumătate de an, am primit o scrisoare prin care mi se comunica acordul înaltelor oficialități ruse: mi se va permite fotocopierea color a tuturor manuscriselor lui Cantemir. Mai târziu, am aflat la Moscova că aprobarea o dăduse însuși Vladimir Putin. Până azi, am editat 25 de volume din Integrala Manuscriselor Cantemir. Și te rog să îmi dai voie pentru cititorii „Cuvântului Libertății” să înșir titlurile celor 25 de volume:

I. Sacro-sanctae Scientiae Indepingibilis Imago

II. Loca Obscura in Cathechisi, quae ab anonymo authore slaveno idiomate edita et Pervoe ucenie otrokom intitula est, dilucidata authore Principe Demetrio Cantemirio

III. Institutio Logices Idest De philosophiae instrumentali Arte Habitus

IV. Incrementorum et decrementorum  Aulae Othmannicae(I)

V.Incrementorum et decrementorum Aulae Othmannicae(II)

VI. Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmmanicae,

Dell’Accrescimento e Decadenza  Dell’ImperoOthomano o sia Epitome dell’IstoriaTurca. Parte prima checontienel’accrescimento dal MCCC al MDCLXXII.

Annotazioni

VII. Istoria Ieroglifică

VIII. Hronicul Vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor

IX. Curanus. De Curani etymologico nomine

X. Ioannis Baptistae Van Helmont Phisices universalis doctrina et christianae fidei congrua et necessaria philosophia (I)

XI. Ioannis Baptistae Van Helmont Phisices universalis doctrina et christianae fidei congrua et necessaria philosophia (II)

XII. De Vita et rebus gestis Constantini Cantemiri.

Panegiricul Sfântului Dumitru

XIII. Jurnalul persan

XIV. Incompendiolum Universae Logices Institutionis

XV. Diploma de la Luțk

XVI. Uimitoarele revoluții ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu   asupra familiei lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor vestiți în Țara Românească

XVII. De Antiquis Dacia nominibus

XVIII. De Antiquis et Hodiernis Moldaviae Nominibus

XIX. Satire de Antioh Cantemir

XX. Arhiva Serghei Cantemir

XXI. Corespondența dintre Antioh Cantemir, Maria Cantemir, Constantin Cantemir (I)

XXII. Corespondența dintre Antioh Cantemir, Maria Cantemir, Constantin Cantemir (II)

XXIII. G.F. Müller, Jurnalul prințului Dimitrie Cantemir

Biografia lui Demetrius Cantemir

XXIV. Notationes quotidianae de Ivan Iliinski

XXV. Manifestul lui Petru cel Mare

Eu am lărgit conceptul de “manuscris Cantemir”, incluzând aici și còpii făcute de Iliinski, Müller, Bayer sau anonimi, manuscrise Antioh Cantemir etc.

Ediția are un strălucitor colectiv de onoare și un impresionant consiliu științific. Finanțatorul general al proiecului este domnul Paul Tudor (pe care l-am cunoscut prin domnul Ion Deaconescu, a cărui contribuție unică este doar aceea că ne-a făcut cunoștință; atât). Ediția stă numai în răspunderea și munca mea, cu punct și virgulă (chiar și concepția grafică și corectura). Este stupefiant cum unii vor „glorie”, cărturărie, premii masonice în contul muncii mele. Sper să fie clar, ca să nu aduc în discuție adevărul care distruge.

Din Rusia mai avem de tipărit 75 de lăzi din „Arhiva Serghei Cantemir”, 13 manuscrise care se află la Sankt Petersburg și câteva manuscrise inedite și necunoscute aflate atât la Moscova cât și la Sankt Petersburg. Grație generozității eminentului politician Putin și ajutorului pe care mi l-au dar câțiva savanți ruși, am avut norocul smintitor să găsesc manuscrise pe care nu le-a publicat nimeni.

Manuscrisele Cantemir se mai găsesc, în afară de Rusia și România, în încă vreo zece țări din lume și vreau ca să tipăresc în facsimil color toate cele aproape 125 de volume, cât va număra Integrala Manuscriselor Cantemir, și vreau de asemenea ca toate țările care au manuscrise Cantemir să aibă întregul Tezaur Cantemir. Sunt ani de când, rugat de o bună prietenă, am întocmit inventarul Tezaurului Cantemir cu tot ce există Cantemir în lume.

Astfel Cantemir apare ca o mare rețea planetară. Dacă vom spune că manuscrisele sale se află în Rusia, Franța, Anglia, Germania, Vatican/Italia, SUA – și e suficient.

S-au scris despre Cantemir, încă de la 1714, mii de pagini în toate marile culturi (în rusă, engleză, franceză, germană), pe care vreau să le adun într-o arhivă Cantemir pentru aputea fonda tradiția Cantemir. În acest proiect sunt susținut de Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, prin eminentul meu rector prof. univ. dr. Corina Dumitrescu. În această toamnă, UCDC va organiza primul mare Simpozion Internațional Cantemir.

În România, sunt puține originale Cantemir. O filă (fila 42) din Loca obscura, 4 file plus 24 din Sacro-Sanctae Scientiae indepingibilis Imago, o filă într-un manuscris muzical, dar multe copii, între care cele mai importante sunt mss. 83 și 46 (ale Hronicului). Documente istorice sunt în Biblioteca Academiei și ele au fost și expuse în noiembrie 2012 în uluitoarea expoziție organizată de doamna Gabriela Dumitrescu.

Dragă Mircea, aceasta este partea frumoasă a lucrurilor. Despre ceea ce nu-mi place nici nu vreau să vorbesc.

„Știu și ce veselă și-a cumpărat P.P. Carp după semnarea tratatului secret”

Reporter: Ai publicat multe lucrări despre Eminescu.Ai și polemizat cu mulți intelectuali de azi, de la numărul anti-Eminescu din „Dilema”, până la textul tău din „Tribuna” (Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României) – care a devenit nod de „scandal” literar. Vreau să te întreb: de ce este Eminescu atât de viu? Fiindcă a fost ucis, așa cum reiese din documentele pe care le-ai publicat în cele peste 20 de volume din „Codul invers”?

C.B.: Împotriva noneminescologilor de la „Dilema” am scris un text intitulat „Apărarea lui Eminescu”, chiar în ziua în care a apărut revista lui Andrei Pleșu. Azi aș zice că am fost exagerat de blând cu ipochimenii aceia, mulți dintre ei dovedindu-se simpli metalambaniști. Ce este un metalambanist? Ce să fie, un hoț de texte, adică un plagiator. Referitor la textul din „Tribuna”, am scris obrăznicii scurte tot felul de necalificați în Eminescu, începând de la academicianul Manolescu și sfârșind cu un tocomer idepingibil, al cărui nume îmi scapă în acest moment.

Ca să fie clar un lucru, eu nu vreau să demonstrez nimic, nici să conving pe cineva de o anumită imagine sau realitate. Fiindcă, vorba lui Dostoievki, omul e prost, cumplit de prost.

Am publicat poate 1000 de pagini de documente din arhivele secrete de la Viena. Știu manuscrisele lui Eminescu pe de rost, și viața lui pe zile (și când se poate pe ore și minute). Pentru 28 iunie 1883 știu și mersul trenurilor și buletinul meteorologic, chiar prețul trăsurilor din București. Am studiat și ciornele tratatului secret cu Austro-Ungaria. Știu câte linguri și furculițe avea familia Hohenzollern (în 1866; chiar există un inventar). Știu și ce veselă și-a cumpărat P.P. Carp după semnarea tratatului secret (veselă de aur).

Am publicat în facsimil color, la Editura Revers din Craiova, cele două dosare de interdicție ale lui Eminescu și Autopsia lui Eminescu scrisă de mâna lui Suțu, dar nesemnată. Și fiindcă țin la Cuvântul Libertății, nu numai la tine, aș vrea să publicăm Interogatoriullui Eminescu din 13 iunie 1889 (când procurorii îl întrebau ce este cu „limba sanscriptă”) și prima filă din Autopsie.Autopsia ne va demonstra definitivcă EMINESCU NU A AVUT SIFILISși că a fost tratat greșit cu mercur, morfină și altele. În curând voi aduce de la Viena fotografii și documente care vor face liniște definitivă.

Eminescu este viu, extrem de viu fiindcă geniul său este unul historial, el ghicind „enigma vieții”. N-am vrut să spun până acum, dar toți cei nouă agenți străini care au produs rapoarte împotriva lui Eminescu sunt evrei unguri și evrei austrieci. Toată povestea stupidă cu antisemitismul lui Eminescu aici trebuie căutată. Este un lucru gingaș pe care va trebui să-l lămuresc. De ce nimeni nu spune că Eminescu a studiat caldeana cu marele profesor Petermann? De ce uită detractorii lui Eminescu faptul că geniul nostru a avut la Viena și Berlin mari profesori evrei? Eu am publicat în Biblioteca Eminescuaproape toate cursurile pe care Eminescu le-a urmat la Viena și Berlin cu o seamă de celebri profesori de origine evreiască. Detractorii lui Eminescu uită lucrurile esențiale fiindcă de fapt nu le știu. Adevărata cândire a lui Eminescu este în ontologia poetică din poemele și prozele sale.

De ce nu arată detractorii săi (niște analfabeți, în fond) paginile geniale din Luceafărul(Caballa Lucis), Sărmanul Dionis (maestrul Ruben este evreu), Memento mori (strălucitele versuri despre Israel)? În articolele politice Eminescu a scris despre câțiva escroci financiari, nu despre Isus Cristos și consubstanțiala evreitate. Voi publica o lucrare complicată și voi sta de vorbă cu adevărata elită evreiască, pentru a stinge această falsă problemă care este neproductivă din toate punctele și nepunctele de vedere.

Înnebunirea și uciderea nihilistului Mihai Eminescu este un lucru complicat și nu degeaba am avut nevoie de peste 20 de volume de Codul invers, care se va sfârși pe la volumul 33.

Doctorul Tălășescu este acela care a avut în mână creierul lui Eminescu (și nu Gheorghe Marinescu) și el este cel care scrie în 1912 că vede aici o țeastă zdrobită de o mână criminală. Dacă nu ar fi fost astfel, Maiorescu ar fi reacționat fiindcă trăia.

Nu mă îndoiesc, dragă Mircea, că acest interviu va fi citat în eminescologie. E numai meritul tău.

„Trăim într-un canibalism cultural de cea mai proastă calitate”

Reporter: Ai putea să faci o schiță privitoare la starea actuală a culturii române?

C.B.: Îmi ceri un lucru foarte greu, și de aceea nu voi schița decât patru mici răspunsuri improvizate. Prima problemă privește falsificarea cinstitei ierarhii („corifeii” falsificării până la escrocherie literară sunt Manolescu, Liiceanu și Patapievici cu fostul său ICR). Când umbli cu fals, cultura ajunge în faliment așa cum a demonstrat Manolescu la Uniunea Scriitorilor.

A doua problemă privește obrăznicia de a introduce o „dictatură” literară care nu permite nici opinia liberă, nici adevărul, nici ierarhia reală. Cazul „Tribuna” este o adevărată apocalipsă. Numai că nimeni nu poate învinge aletheia (dez-văluirea, adevărul, realitatea – așadar). Așa i se întâmplă lui Manolescu canonizatorul dacă nu citește prefața lui Nietzsche la Aurora, unde o virgină o întreabă pe mă-sa dacă este adevărat că Dumnezeu se află peste tot. Auzind răspunsul că Dumnezeu se află peste tot, duduia zice: „Vai, mamă, dar nu este indecent?”. Așa mi se pare și mie inconturnabilul Manolescu: indecent (observi că am trecut chiar și peste faptul că nu e Dumnezeu). Despre faptul că a plagiat din Jauss nici nu vreau să-i mai amintesc…

A treia problemă a culturii române este că trăim într-un canibalism cultural de cea mai proastă calitate (la care și eu particip cu multă energie, din nefericire).

Cea de-a patra problemă consistă în lipsa de cutezanță genială (fiindcă scriitorii români nu știu nici carte și nici unde se află Europa; suntem minori și ne micșorăm în fiecare zi).

Brâncuși trebuie revendicat de Craiova

Reporter: Dar despre Craiova culturală ce-ai putea să zici?

C.B.:Craiova are un mare Teatru Național cunoscut pe toate continentele, grație lui Emil Boroghină. După Boroghină celebrul Național a început să dea spectacole prin Calafat, Băilești, luându-se după Lenin (care, din neatenție, a zis că trebuie să duci cultura la omuleț, în loc să îi ridici creierul omulețului câteva trepte spre lumina cea frumoasă a esteticului…).

Universitatea merge printre iceberguri (la Filologie se plagiază prea mult…). Revista „Ramuri” e ridicol-parohială, „condusă” de tot felul de prețioase ridicole, niște nulități înghesuite într-o cămăruță de nici patru metri pătrați. De unde să aibă ăștia viziune literară, dragă Mircea, când și geamuri sunt drapate zi și noapte. Directorul e un oarecare Gabriel Coșoveanu, ca să nu-l numesc…

Despre cele frumoase din Craiova scrieți voi în ziar atâtea lucruri interesante și nu vreau să lungesc discuția. Dar dacă municipiul Craiova ar vrea să strălucească și să devină memorabil ar avea ce grăi:

Unu: la Muzeul Oltenia se află cel mai vechi craniu de hominid alb din Europa, vechi de peste 32.000 de ani. Ar trebui să știe orice creier important din Europa povestea aceasta.

Doi: Mihai Viteazul a fost Ban al Craiovei. Nu a mai rămas din el decât craniul, de care Iorga nu e sigur. I-aș „reconstitui” (pe calculator) craniul și l-aș trage în aur. Mă vei întreba de ce? Simplu: de la Decebal sărim în istorie direct la Mihai Viteazul ca Rex Daciae (întregitor al Țării și unificator al celor trei Țări Românești), apoi zicem Cuza Vodă și Ferdinand Întregitorul.

Și, de fapt, trebuie s-o luăm aproape de la capăt. Am avut o țară, am făcut din ea trei, apoi din nou una, iar acum avem două. De ce ar fi atât de complicat să avem tot una?

Trei: Reconstituirea Atelierului Brâncuși (nu cum există micul proiect de la Muzeul de Artă, care nu este deloc atelier Brâncuși) în care am putea așeza vreo 70 de lucrări Brâncuși. Din perioada tinereții, când era el însuși craiovean. E un mare secret și nu vreau să intru în amănunte. Am și ultimele schițe ale lui Brâncuși în care își desena ultimul atelier, am și rarisimele fotografii ale lucrărilor pierdute sau distruse. Dar vom trăi și vom vedea.

Reporter: Aș avea unele observații la ceea ce ai spus despre Craiova culturală. Opinez că trebuia să fii mai nuanțat. Admiți, totuși, ideea că Brâncuși trebuie revendicat de Craiova?

C.B.: Categoric. Și voi încerca să demonstrez acest lucru cu cele mai concludente probe.

Un boem tânăr, rareori resemnat

Reporter: Deși ești poate foarte obosit, te întreb, totuși: la ce lucrezi?

C.B.: Pregătesc două manuscrise Cantemir (din România), patru din Germania și aștept zece lăzi din Rusia (plătite deja de prietenul meu Paul Tudor, acest domn care poate să spună ca Ludovic al XIV-lea: „L’Etat c’est Moi”).

Pregătesc la Editura Revers șapte volume cu totul speciale privind înnebunirea și uciderea nihilistului Mihai Eminescu, tipărite demențial de frumos, cu secrete  speciale, într-un tiraj de numai 33 de exemplare, la un preț de numai 1000 de euro.

Spre toamnă, vreau să termin corectura la primele 12 cărți dintr-o metafizică mai veche, fiindcă anul viitor împlinesc 60 de ani și trebuie să mă grăbesc, deoarece în următorii 40 de ani voi fi foarte ocupat. De aceea, le spun prietenilor mei mai tineri să nu mă obosească și să mă enerveze fiindcă nu îi voi mai invita la centenar…

Ce să fac, Mircea, sunt obosit. Fac glume proaste și nefăcute.

Îți mulțumesc pentru interviu și îi salut pe cititorii „Cuvântului Libertății”. E frumos să ai și cuvânt și libertate.

sursa: cuvantul libertatii

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *