“Exiști în măsura în care iubești; și te înalți în măsura în care te jertfești pentru această iubire”

Am învățat aceste cuvinte de la cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut în viața mea. Dar și cei mai neînțeleși și nedreptățiți. Pe data de 31 octombrie se vor marca împlinirea a 60 de ani de la parașutarea de către aviația militară americană a unui lot de luptători anticomuniști care, se povestește că prin complicitatea unor tradatori din serviciile de spionaj occidentale, au fost capturați de Securitatea comunistă și executați în 1953. Sunt primii eroi ai NATO însă niciun oficial american, englez, german sau francez nu a onorat vreodată jertfa lor. Au fost români care, deși scapaseră din teroarea de dincolo de Cortina de Fier, la un singur apel și-au lăsat familii – unii o situație materială deosebită – și s-au dus să lupte până la ultima suflare împotriva ocupației comuniste. Ceea ce cu nerușinare ascund milițienii gândirii și falsificatorii istoriei este faptul că România a avut unele dintre cele mai eroice și fascinante pagini de rezistență (ARMATĂ!) anticomunistă.

Grupele parașutate în România aveau nume codificate. Una, denumită ,Jacques”, avea printre componenți pe Golea Ion, Samoilă Ion,Tănase A. și Tolan Ion.  Alta, numită „Carpați”, era formată din Pop Gavrilă și Ilie Rada, fostul ofițer de la Securitatea din Oradea, ambii sub conducerea căpitanului Sabin Mare, care a murit în luptă.  Acțiunea câtorva dintre ei, care au reușit să nu fie prinși, s-a mărginit pe de o parte la împrăștieri de manifeste în timpul Festivalului internațional al Tineretului din 1953, iar pe de altă parte în transmisiuni sporadice prin radio, în străinătate. Alții au avut aparate defecte. A fost posibil și acest lucru… In luna Octombrie 1953 s-a judecat procesul parașutiștilor, în care s-au pronunțat următoarele condamnări la moarte:

Buda Ion, student, născut în 1923 la Bontești (Arad);

Corlan Aurel, născut în 1920 la Vlăduleni (Gorj);

Cosma Ion, învățător, născut în 1922 la Apa (SatuMare);

Dincă Gheorghe, inginer, născut în 1919 la Hunia-Cetate (Dolj);

Golea Ion, student, născut în 1922 la Bahnea (Târnava);

Iuhasz Ion, student, născut în 1933 la Pir (Satu-Mare);

Pop Gavrilă, născut în 1928 la Pir (Satu Mare);

Popovici Mircea, student, născut în 1920 la Orba, arestat la Ticleni (Gorj) ;

Samoilă Ion, născut în 1919 la Ighișul Vechi (lângă Agnita);

Tănase Alexandru, student, născut în 1915 la Băbeni (Vâlcea);

Tartler Erich, agricultor, născut în 1920 la Brașov;

Tolan Ion, lăcătuș, născut în 1925 la Maga (Arad);

Vlad Mihai, student, născut în 1925 la Dragomirești (Maramureș);

Au mai fost condamnați la pedepse foarte grele toți acei care au știut de prezența lor, precum rudele cele mai apropiate ale acestora: Popovici Alexandru, tatăl lui Popovici Mircea, a fost condamnat, la vârsta de 75 ani, la 20 ani muncă silnică. Popovici M., mama lui Mircea, a stat închisă până în 1964;  Stetin Elena, sora lui Mircea, condamnată la 25 ani muncă silnică; Samoilă, mama și cumnata lui Samoilă Ion, au fost condamnate la pedepse grele; Tartler Marta și Ani, surori din Brașov; Tolan, mama celui parașutat. Mare, învățătoare, din comuna Șomcuța, sora căpitanului Sabin Mare care a fost parașutat și a murit în lupte imediat după parașutare. Bebi Toma condamnat pentru găzduirea luptătorilor. Femeile arestate în acest lot, au fost schingiuite într-un mod barbar. Unele au rămas bolnave pe restul zilelor. Au fost și încercări de sinucideri.

Primi eroi NATO din România: trimiși la moarte sigură

Cei 13 condamnați la moarte au fost executați pe ziua de 31 octombrie 1953, în Valea Piersicilor de la Jilava. La un moment dat, în acei ani, când unul neprins dintre ei a reușit să fugă și să ajungă în Apus, în condițiuni extraordinar de grele, a povestit cele întâmplate. Stupoare! – Cel care a ascultat, a dat din cap și a spus: „Nu se poate să fi scăpat de acolo. Ai fost “întors” (adică a acceptat să lucreze pentru Securitate și numai în acest fel a reușit să vină în Apus). Omului mai că nu-i venea să creadă cele auzite. Cu câte încurajări plecase, ce promisiuni i se făcuseră și acum cu câtă neîncredere și în ce hal umilit! Nu și-a imaginat ce va urma: pe un ton solemn a fost invitat în camera alăturată pentru a “medita”; „Gândește-te bine și spune adevărul. Pentru că de acolo nu puteai scăpa.” Stupefacție, pe masă, un … pistol, încărcat! Era clar că și el și ceilalți plecaseră după un calcul, acela că nu se vor mai întoarce niciodată pentru a încheia vreun cont. Fuseseră trimiși la moarte sigură!

Care ar fi cauza muțeniei aliaților noștri? Faptul că, între 1949 și 1953, între exilul anticomunist și serviciile secrete militare americane și franceze, s-a desfășurat o colaborare, concretizată în instruirea unor voluntari legionari în baze militare americane din Franța și Germania de Vest, care ulterior au fost parașutați în România ocupată de armatele sovietice pentru a desfășura activități cu caracter informativ și de
subminare a regimului comunist, în perspectiva declanșării unui război între
blocul NATO și URSS. Întregul proiect a fost avizat de președinții american
Harry S. Truman și respectiv francez Vincent Auriol.

Majoritatea celor parașutați au rezistat mai mult de doi ani, fiind în cele din urmă capturați de Securitate, în urma unor trădări. Rudele sau urmașii acelor eroi nici nu sunt recunoscuți de statul roman sau de NATO. Nu doresc niciun fel de avantaje materiale ci adevărul si respectul cuvenit.

Shit happens!

În iulie 2008, întrebam pereții, în paginile unui cunoscut ziar constănțean, de ce militarii americani staționați în baza permanentă de la Mihail Kogălniceanu nu își cinstesc memoria celor care, cu sângele lor, au udat actul de naștere al Alianței Nord-Atlantice. Unde? AICI, ÎN ROMÂNIA! Inclusiv pe pământul unităților militare de la Kogălniceanu sau Babadag! Au fost primii luptători anticomuniști care au avut un parteneriat militar cu US Army! Oh, urmează partea lipsită de happy-end: acei tineri au fost nu doar abandonați ci și trădați de “lumea liberă” iar apoi torturați și uciși de Securitate, pe baza unor “sifoane” din țară și…Occident. Regretatul dr. Corneliu Dida a scris câteva pagini importante pe marginea acestui subiect. Din grupurile rezistenței armate au scăpat câțiva, cei drept, la un moment dat prin intervenția directă a președintelui Richard Nixon( ex. Ion Gavrilă Ogoranu – șeful grupului Carpatin Făgărășan, după 20 ani de luptă în munți).

În 2008, un jurnalist militar American, Seth Robson, semna un material în ediția europeană a Stars and Stripes despre situația militarilor de peste ocean care vor sta în bazele din localitățile amintite. Pe scurt, în descrierile ziaristului aceștia se orientează după bălegarul măgarilor din localitățile învecinate bazei de antrenament de la Babadag, iar ilustrațiile articolului prezintă cîțiva căruțași ca în comedia Borat a lui Sacha Baron Cohen.  “Soldații americani din România trebuie să se adapteze unei culturi care încă se mai bazează pe cai și căruță ca mijloc de transport”, “Cîteva din mijloacele locale de transport sînt destul de lente, însă rezervorul de gaz nu prezintă vreo problemă”, “Amestecîndu-se în trecutul Europei de Est”, erau explicațiile ironice la fotografiile care ilustrau articolul. Și pentru ca imaginea de țară bananieră prezentată soldaților americani să fie cît mai penibilă, era citat purtătorul de cuvînt de la JTF-East Rotation, maiorul Axinia Dragoș, care spunea că “oamenii din țara sa sînt dornici ca, în număr cît mai mare, soldații americani să se mute pe teritoriul țării noastre”. Desigur, declarației militarului român i se dadeau alte conotații, prezentînd-o ca pe un act de slugărnicie. Axinia mai adăuga că românii au așteptat 60 de ani să vină americanii…Da, au așteptat. Și, foarte important, încă mai așteaptă acea Americă fondată pe speranțele unei lumi mai bune și mai drepte.

Să vorbim acum despre loialitate, dragi yankei? Vă pasă ce simt românii când văd că dați mâna cu foștii torționari sau cu odraslele lor care au jefuit această țară? Că vă este rușine să pronunțați numele din lotul parașutaților din 53 în timp ce ambasadorul american la București se implică personal în scandalul provocat de rularea unor filme anti-familie, anticrestine și pro-homosexuale în cadrul Muzeului Țăranului din capitală? Că admite cu o tacere complice și paternă profanarea memoriei lui Valeriu Gafencu de către institutul Elie Wiesel? Că militarii noștri mor prin Irak sau Afganistan iar familiile lor intra cu statul de persoane de mana a treia și nu pot obține viză ca să bea un Dr. Pepper la Disney Land? Să vă spună cineva că pariați greșit pe bastarzii cu tricouri roșii în timp ce sacrificați oameni de mare valoare și camaraderie prin ignoranță, indiferență fatală, prostie sau dezinformare? Big mistake, comrades!

“Exiști în măsura în care iubești; și te înalți în măsura în care te jertfești pentru această iubire”

În basmele românești, eroii nu au fost înfrânți niciodată prin luptă dreaptă. Securitatea nu i-a putut înfrânge în lupte în ciuda diferenței enorme de efective și logistică. Au murit…trădați. Pentru că îndurăm un blestem ancestral: istoria noastră este cusută cu un fir roșu al trădării. Vă mărturisesc, ca om care am avut ONOAREA să cunosc cei mai fascinanți luptători ai acestui veac, ca nu îmi pot reține lacrimile, ori de câte ori citesc testamentul lor, îngropat pe crestele reci ale munților scris cu sângele, dragostea și visele lor:

„Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății Neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri și gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri și gânduri, izvorâte și călite în dragoste pentru Neamul nostru.

Și așa am înțeles noi, Neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele, și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Și-n această dâră de foc, din urma și dinaintea noastră, noi, câțiva fii ai acestui Neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de Neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Și de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogățire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, nu am exploatat munca și viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest Neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim Neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.

Exiști în măsura în care iubești; și te înalți în măsura în care te jertfești pentru această iubire.

Noi nu admirăm Neamul nostru, nici nu căutăm să-l înțelegem și să-l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și mintea noastră n-au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor Neamului, al destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oșteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești. În acești ani am găsit în suflete de români, adesea umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, merită să le jertfești. Ne-am lovit însă și de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda și, nu odată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor și-au dat viața pentru acest Neam.

Iar voi dragi camarazi căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți. Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.” (Grupul carpatin-făgărășan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954).

Codruț BURDUJAN – gazetadenavodari.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *