CINE SUNT EU – CEL DE ACUM ?

de Mihai Rapcea

Vă mai amintiți, stimați colegi, de începuturile voastre în profesie ? Pentru mine, avocatura a început în anul de grație 2001… parcă a trecut o viață de om de atunci. Și a trecut, căci maestra mea de suflet, Felicia Ionescu (Dumnezeu să o ierte, căci între timp a lăsat patria lumească pentru Patria Cerească) îmi repeta mereu, privindu-mă cu ochii de dincolo de care răbăteau experiențele a 50 de ani de carieră în Justiție: „Ai grijă, căci această meserie este cea mai pierzătoare de suflet din câte există. Să nu lași profesia de avocat să te schimbe.” Dacă m-a schimbat, acest lucru este sigur, căci privind cu ochii memoriei, mă revăd emoționat, cu palmele transpirate, cu pletele castanii, ondulate (cu greu am renunțat la ele !), blugi tăiați și nelipsitul rucsac, în primele mele zile de noviciat, amușinând pe coridoarele Palatului de Justiție înfiorându-mă de sentimentul acela complex de conflict, putere și bani pe care Justiția îl are, cel puțin la noi. Vestimentația mea, neconformă cu spiritul și imaginea clasică a avocatului de succes – îmbrăcat la 4 ace, cu ceas scump pe mână și mașină de lux, a constituit forma mea de rezistență în fața schimbărilor pe care le intuiam pe cale să apară.

Bani am avut și înainte de a fi avocat, nu foarte mulți, desigur, însă destui pentru o existență confortabilă. Viața era bună în acele vremuri. Însă sentimentul de putere, de triumf, pe care ți-l conferă banul câștigat prin puterea minții și priceperii de avocat – rodul unor ani de pregătire tot mai mulți – este unul inegalabil. Simți că stai altfel pe picioare, calci mai apăsat când ai în portofel mai mult decât îți trebuie la acel moment – iar perspectivele sunt tot mai promițătoare. Acest sentiment îmbătător al succesului, dublat de senzația de control și putere pe care ți-o dă stăpânirea legii și a mecanismelor ei este de natură să schimbe chiar și cel mai stăpân pe sine om. Căci nu poți rămâne același în fața atâtor schimbări. Atitudinea oamenilor în primul rând, se schimbă față de tine. Se uită în gura ta copleșiți de orice cuvânt scos, precum credincioșii în fața oracolului unei pythii moderne. Își pun încrederea în tine, uneori orbește, te privesc ca pe salvatorul destinului lor (lucru nu de puține ori adevărat !) acordându-ți respectul cuvenit unei Zeități a Justiției Pământene. Îmbătător sentimentul de importanță de sine, nu-i așa !?

Ei bine, așa cum spunea și Al Pacino în genialul rol al diavolului din filmul „avocatul diavolului”, în replica de final, vanitatea/MÂNDRIA este păcatul său favorit, căreia prea puțini muritori îi scapă. Însă, păcatul recunoscut și regretat, este pe jumătate iertat – spunea un mare duhovnic.

Așadar, la aproape 13 ani distanță de la acel moment de cotitură al existenței mele, mă privesc retrospectiv și mă întreb: ce a mai rămas din mine, cel vechi ?

Rememorând începuturile, am regăsit în amintiri, printre figurile familiare din zona Curții de Apel, o veche cunoștință. Întâlnind-o zilele acestea pe stradă, ea a avut rolul acela de catalizator, care a declanșat această introspecție, fapt pentru care îi mulțumesc. Este o sărmană cerșetoare, care are obiceiul de a cerși doar în zona Palatului de Justiție. Pentru mine, ea a constituit acel element imuabil, neschimbat, rămas același din vremea începuturilor mele. Poate că v-o amintiți și voi, din vremea începuturilor voastre, iar dacă o veți face, întrebați-vă ca și mine: CINE SUNT EU, CEL DE ACUM ?

20131011_111131

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *