de Mihai Rapcea

V mai amintii, stimai colegi, de nceputurile voastre n profesie ? Pentru mine, avocatura a nceput n anul de grație 2001… parc a trecut o viaț de om de atunci. Și a trecut, cci maestra mea de suflet, Felicia Ionescu (Dumnezeu s o ierte, cci ntre timp a lsat patria lumeasc pentru Patria Cereasc) mi repeta mereu, privindu-m cu ochii de dincolo de care rbteau experiențele a 50 de ani de carier n Justiție: „Ai grij, cci aceast meserie este cea mai pierztoare de suflet din cte exist. S nu lai profesia de avocat s te schimbe.” Dac m-a schimbat, acest lucru este sigur, cci privind cu ochii memoriei, m revd emoionat, cu palmele transpirate, cu pletele castanii, ondulate (cu greu am renunat la ele !), blugi tiai i nelipsitul rucsac, n primele mele zile de noviciat, amuinnd pe coridoarele Palatului de Justiie nfiorndu-m de sentimentul acela complex de conflict, putere i bani pe care Justiia l are, cel puin la noi. Vestimentaia mea, neconform cu spiritul i imaginea clasic a avocatului de succes – mbrcat la 4 ace, cu ceas scump pe mn i main de lux, a constituit forma mea de rezisten n faa schimbrilor pe care le intuiam pe cale s apar.

Bani am avut i nainte de a fi avocat, nu foarte muli, desigur, ns destui pentru o existen confortabil. Viaa era bun n acele vremuri. ns sentimentul de putere, de triumf, pe care i-l confer banul ctigat prin puterea minii i priceperii de avocat – rodul unor ani de pregtire tot mai mulți – este unul inegalabil. Simi c stai altfel pe picioare, calci mai apsat cnd ai n portofel mai mult dect i trebuie la acel moment – iar perspectivele sunt tot mai promitoare. Acest sentiment mbttor al succesului, dublat de senzaia de control i putere pe care i-o d stpnirea legii i a mecanismelor ei este de natur s schimbe chiar i cel mai stpn pe sine om. Cci nu poi rmne acelai n faa attor schimbri. Atitudinea oamenilor n primul rnd, se schimb fa de tine. Se uit n gura ta copleii de orice cuvnt scos, precum credincioii n faa oracolului unei pythii moderne. κi pun ncrederea n tine, uneori orbete, te privesc ca pe salvatorul destinului lor (lucru nu de puine ori adevrat !) acordndu-i respectul cuvenit unei Zeiti a Justiiei Pmntene. mbttor sentimentul de importan de sine, nu-i așa !?

Ei bine, aa cum spunea i Al Pacino n genialul rol al diavolului din filmul „avocatul diavolului”, n replica de final, vanitatea/MNDRIA este pcatul su favorit, creia prea puini muritori i scap. ns, pcatul recunoscut i regretat, este pe jumtate iertat – spunea un mare duhovnic.

Aadar, la aproape 13 ani distan de la acel moment de cotitur al existenei mele, m privesc retrospectiv i m ntreb: ce a mai rmas din mine, cel vechi ?

Rememornd nceputurile, am regsit n amintiri, printre figurile familiare din zona Curii de Apel, o veche cunotin. ntlnind-o zilele acestea pe strad, ea a avut rolul acela de catalizator, care a declanat aceast introspecie, fapt pentru care i mulumesc. Este o srman ceretoare, care are obiceiul de a ceri doar n zona Palatului de Justiie. Pentru mine, ea a constituit acel element imuabil, neschimbat, rmas acelai din vremea nceputurilor mele. Poate c v-o amintii i voi, din vremea nceputurilor voastre, iar dac o vei face, ntrebai-v ca i mine: CINE SUNT EU, CEL DE ACUM ?

20131011_111131

, ,
S-ar putea să-ţi placă şi aceste articole
Latest Posts from Blogul lui Mihai Rapcea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *