What make us humans !?

Ne pregăteam să comandăm la un restaurant select, în compania unor oameni fini. Gazda noastră, un obișnuit al localului, are parte de întreaga atenție a patronului, care ne servește personal. Ni se prezintă meniul, iar amfitrionul nostru face recomandări laudative, ca un bun cunoscător al bucătăriei respective. Îndrăznesc să mă afirm lacto-ovo-vegetarian, și am parte de binecunoscutul tir de întrebări cu care mă confrunt de la vârsta de 15 ani, când am făcut această alegere… alimentară. Dialogul sună cam așa:

-          Dar de ce nu serviți totuși o porție de tentacule de calamar ? Sunt delicioase ! Bucătarul de aici are o rețetă secretă prin care le face foarte moi… practic se topesc în gură…

-          Pentru că nu mănânc carne… replic eu stânjenit de faptul că trebuie să repet ce spusesem cu un minut înainte.

-          Dar tentacula de calamar nu este carne – se încăpățânează gazda. Sunt fructe de mare !

-          Pentru mine, tot carne este, lămuresc eu problema.

-          Și totuși, de ce nu mâncați, căci este foarte bună, conține proteine iar organismul are nevoie de proteine – insistă gazda, binevoitoare să mă lumineze.

-          Știu că este bună, însă am hotărât cu multă vreme în urmă să nu îmi întemeiez fericirea sau satisfacția pe suferința altora, inclusiv a animalelor, am replicat eu gândindu-mă cum aș putea prezenta mai puțin sectar principiul non-violenței din yoga, precum și cel al compasiunii pentru toate creaturile, din budhism.

Astfel că în final, binevoitorii mei convivi renunță să mai ducă muncă de lămurire cu mine despre beneficiile inestimabile ale proteinei animale, iar conversația urmează un  alt curs.

Însă această repetitivitate și insistență a unora – care cunosc de ani buni opțiunile mele alimentare, mă pune pe gânduri. Și mă adâncesc în cugetări, căutând să descopăr sursa acestei “orbiri” a unora. Și îmi amintesc brusc despre o conversație avută cu un prieten trăit mulți ani în Germania. Respectivul lucrase în construcții o vreme și asistase la o discuție halucinantă dintre proprietarul unei case în curs de amenajare, și un muncitor în vârstă, despre care proprietarul aflase că respectivul fusese ofițer german la un lagăr de concentrare din al doilea război mondial. Proprietarul îl întrebase pe respectivul fost ofițer cum a fost posibil ca naziștii să omoare atâția evrei și țigani fără nici o mustrare de conștiință, la care respectivul i-a replicat candid: – păi, evreii și tiganii nu sunt oameni ! Care e problema ?!

Răspunsul respectiv, șocant în aparență, îl regăsesc periodic în discursurile unora, menite să mă convingă că un anumit meniu “nu este carne”. Regăsesc aici un soi de judecată strâmbă (unii ar numi-o chiar ipocrită) pentru adormirea și liniștirea conștiinței prin care, unii oameni sau chiar animale sunt scoase din sfera ființelor apropiate printr-un soi de mecanism defensiv/justificativ.

În armată, ești învățat că trebuie să ucizi “inamicul”, inoculându-ți-se insidios ideea că există o deosebire fundamentală între oameni (populație civilă, propriul popor, familie, etc.) și… “inamici”.

La fel, oamenii aleg să se împartă în categorii care îi dezbină și îndepărtează: nu faci parte din același regn dacă ești rapidist iar celălalt e stelist, tu ești român iar ceilalți sunt evrei, țigani, unguri, homosexuali sau orice altceva.

Sentimentul apartenenței la propriul trib ne împiedică moral – cel puțin principial ! să facem rău celor din aceeași categorie cu noi. Polițistul, procurorul, judecătorul sau medicul se va simți cumva obligat moral să simpatizeze cu cel din aceeași categorie profesională cu el, acordându-i mai multă bunăvoință sau atenție decât unui ousider al sferei socio-profesionale din care el face parte.

Suntem educați din fragedă pruncie să “feliem” universul cunoscut în categorii, să îl ordonăm în jurul nostru, în încercarea de a ne găsi propriul loc în toată această poveste bulversantă care este viața. Și astfel ajungem să nutrim aversiuni sau simpatii, dispreț sau atracție spre diferite lucruri, ființe sau idei, adâncind astfel sentimentul separării, al dualității dintre noi și lume.

De multe ori, aceeste alegeri sunt menite să ne întărească sentimentul iluzoriu de siguranță, sau să ne ferească de suferința brută a lumii în care am fost aruncați. Câți dintre noi nu am trecut pe stradă pe lângă cerșetori sau oameni amărâți, ferindu-ne aproape inconștient de apropierea de aceștia ? Mecanismul este atât de bine pus la punct încât uneori aproape nici măcar nu îi mai observăm, și trecem mai departe nepăsători la suferința sau nevoia lor.

La fel și cu animalele: suferim de o dublă judecată de valoare. Pe de-o parte, ieșim indignați să protestăm împotriva uciderii nemiloase a câinilor maidanezi, dar nu ne deranjează defel țipetele jalnice, cu voci de copii, ale mieilor sacrificați de Paște, sau guițăturile aproape omenești, pline de suferință, ale porcilor sacrificați de Ignat. Acceptăm uciderea acestora într-un mod automat, le consumăm trupul fără nici un fel de sentiment sau stare vis-a-vis de suferința lor, căci ei nu sunt umani, nu fac parte din aceeași categorie ontologică.

Cine a văzut măcar o dată în viață un vițel, un porc sau un miel sacrificat, cunoaște disperarea animalului încolțit de perspectiva morții, lacrimile și țipetele lui de agonie. Am văzut miei duși la tăiere și oile plângând cu lacrimi de mamă, după copii lor. Am văzut porci care implorau, cu ochi omenești și lacrimi, iertarea de cuțitul măcelarului.

De unde vine oare împietrirea sufletească – a celor care omoară aceste animale cât și a celor care le consumă, dacă nu din această detașare și excludere a acestor sărmane creaturi din sfera noastră existențială ?

Observați cât de condiționați și previzibili suntem în concepții: ne este mai multă milă de sacrificarea puilor de animale decât de omorârea adulților din aceeai specie, căci puii sunt “drăguți” iar această simpatie ni-i apropie, dar oare animalul matur nu suferă la fel de mult atunci când este omorât ? Unde este diferența fundamentală ?

Unii aleg să nu mănânce carne de animal, pentru că suferă, dar mănâncă liniștiți pește, raci și alte moluște marine, în ideea ne-rostită că ele “nu suferă” cund sunt omorâte, căci nu țipă în mediul în care noi să le putem auzi țipetele de suferință. Coborând ștacheta în regnul vegetal, s-a demonstrat științific că și plantele nutresc reacții detectabile electric, atunci când suferă, având chiar capacitatea să “recunoască” la intrarea în cameră, persoana care le-a făcut rău lor sau altor plante din aceași încăpere.

Cercetările mai noi au arătat că animalele au comportamente umane și nutresc sentimente: iubesc sau urăsc, sunt geloase sau posesive, și chiar visează. Despre nivelul lor de inteligență sunt studii care arată că porcii dezvoltă inteligența unui copil de 3 ani. Jean Jaques Cousteau a descoperit în scufundările sale veritabile așezări “urbane” construite de caracatițe, unde acestea locuiau, structurate pe categorii sociale. Specii întregi de animale, de la pești la mamifere, nutresc sentimente de afecțiune stabilă, unele dintre ele trăind toată viața cu același partener. Oare sunt toate acestea comportamente instinctuale sau sunt rodul unor alegeri, a unor judecăți ce dovedesc existența conștiinței la aceste creaturi ?

Umanitatea a cunoscut o lungă evoluție a conceptelor despre lume. Nu mai demult de anul 581 adunarea Sinodului de la Macon a hotărât în premieră pentru creștini că și femeia are suflet, nu doar bărbatul, cum se considera anterior.

Pentru mine, evoluția mea spirituală ca individ nu constă doar în respectarea “poruncilor” unui învățător divin, cât în lărgirea conștiinței individuale, în dărâmarea barierelor dintre mine și Univers. Nu poți cunoaște o veritabilă expansiune a contiinței, dacă nu escaladezi prejudecățile și tabuurile epocii tale pentru a accede la o conștiință lărgită.

Asta nu înseamnă să cazi în extreme absurde, cum sunt de exemplu acei jaina care au luat acel legământ drastic de a nu face rău nici unei creaturi vii, și care umblau pe pantofi cu talpa pe două tocuri (pentru a nu călca din greșeală vreo insectă), poartă pe gură  tifoane medicale, pentru a nu aspira din greșeală vreun țânțar, muscă sau altă zburătoare, și se hrănesc doar cu fructe căzute din pom, pentru a nu produce suferință pomului.

Pentru mine, la acest moment cel puțin, conștiința lărgită presupune o percepție extinsă asupra fenomenologiei în timp și spațiu, asupra legăturilor dintre cauze și efectele lor. Nu mai pot ingora că un biftec apetisant din farfurie este rezultatul suferinței atroce a unui animal sacrificat, la fel cum nu pot ignora faptul că starea de sărăcire a României și a lumii în general este rezultatul lipsei de implicare civică a oamenilor în problemele cetății.

Evident, nu se cade să dărâmi barierele fără discernământ, căci acest lucru ar duce la haos, la o distrugere a ordinii implicite a lumii. Nu voi acorda drept de vot unui porc, dar îi voi respecta dreptul la viață pe care ni l-a oferit Creatorul. Nu voi fi de acord cu exhibiționismul deșănțat al poponarilor travestiți ce defilează la paradele gay, dar nici nu le pot refuza dreptul la existență. Nu voi fi de acord cu exterminarea țiganilor, evreilor sioniști sau orice alte categorii diferite de mine, dar nici nu pot accepta să ne stăpânească și să ni se urce în cap, paralizându-ne dreapta judecată cu privire la acțiunile lor prin repetarea mantrei “discriminării”.

Și mă întorc atunci la întrebarea principială: CE NE FACE SĂ FIM OAMENI ? Oamenii care zicem că suntem, fiecare în categoria lui, în pătrățica lui de existență ? Cât îi mai putem ignora pe ceilalți, cât mai putem permite răul lor, ÎN NUMELE NOSTRU ?

Căci întrebarea fundamentală care rămâne este: unde începe și unde se sfârșește conștiința ? O avem doar noi oamenii, “încununarea Creației”, stăpânii acestei planete, sau ea a fost dăruită de Dumnezeu și celorlalte viețuitoare ? Și dacă da, cât de extins este acest dar ? Este el un etalon de apartenență sau de excludere, de natură să ne schimbe opțiunile și preferințele ?

Mihai Rapcea

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *