Alertă națională: pământul – ultima avuție a românilor, va fi cedat străinilor din 2014. Avertismentul prof. Corneliu Turianu: Pământul – “moneda forte” a românului.


Instrainarea Pamantului Foto de Mihai Andrei

Foto: Mihai Andrei

Intre scandalurile create si contra-create, gen diversiunea “Para-Imunitatii” Parlamentului (aranjata de Hrebenciuc, Rus si Toader pentru a-l servi pe Basescu) vs Comisia “Calarasi” si futilele demonstratii eco-anarhiste de week-end, Romania pierde esenta problemelor care o afecteaza aproape incurabil, in ultimele sale clipe de dinaintea unei prefigurate intrari in coma profunda. Printre cele mai grave, la fel ca “descentralizarea” si “regionalizarea”, se numara Instrainarea Pamantului, act pentru care preseaza atat Basescu si ai lui – prin “tichia de margaritar” a chelului de la Cotroceni, cu “aderarea la Schengen” (pentru ce?) – cat si alianta tradatoare aflata la putere. Ce ne vom face, nu stim. O solutie este cea pe care o prezinta economistul Radu Golban fara a o spune raspicat insa – iesirea din UE, noua URSS. Astazi a devenit o certitutine ca Uniunea Europeana se constituie in plan real drept un esec din punct de vedere al constructiei democratiei participative cat si drept un vector anti-national periculos pentru viitorul Europei si cu trimitere clara la modelul “poporului sovietic”. Din punct de vedere economic, pentru Romania a constituit un dezastru comparabil cu anii de Sovrom care ne-au secatuit resursele sub bocancul Armatei Rosii,  in timpul ocupatiei sovietice a tarii. Acum, cand Iliescu, Romani si companiile lor au ras industria si agricultura lui Ceausescu – aflate ambele la un nivel respectabil in Europa – am devenit o piata de desfacere pentru gunoaiele alimentare ale Europei modificate genetic. Din punct de vedere moral, in Romania, Rusia, cu retorica ei national-conservatoare, incepe sa castige teren, fara sa traga nici un glont, in fata atacurilor la identitatea nationala si scabroseniilor anti-umane impuse ca “politice corect” de mafia homosexuala de la varful UE sau diversi reprezentanti extremisti ai unor grupuri etnice minoritare care dicteaza din SUA servitorilor lor de la Bucuresti. In acest context, facem apel la trecut si pentru ca azi nimeni nu mai vorbeste. Practic, chiar nimeni nu mai vorbeste – in oglinda deformatoare a realitatii care este mass-media – despre problemele reale ale Romaniei.

Dupa ce am prezentat conferinta Ligii Studentilor in Instrainarea pamantului – cel mai grav atentat la adresa Romaniei, semnalat din 1997 de profesorii Ilie Badescu si Corneliu Turianu. DOCUMENT DE DAT MAI DEPARTE » astazi publicam un interviu remarcabil pe aceeasi tema, realizat trei ani mai tarziu, in anul 2000, cu profesorul Corneliu Turianu, din care putem desprinde cateva linii de aparare valabile si azi. Dl. profesor Turianu milita in anul 2000 impotriva modificarii Legii nr.35/1991 privind regimul investițiilor străine prin introducerea unui nou articol cu următorul conținut: ,,Art.30(l)- Societățile comerciale cu capital parțial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi, oricând pe durata existenței acestora, dreptul de proprietate și orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate.”, considerand ca acest articol este neconstitutional. De ce ar fi astazi “constitutional”  – prin vanzarea pamantului direct catre straini, preconizata de la 1 ianuarie 2014 – ceea ce era anti-constitional ieri. Ne-am schimbat tara intre timp? Traim pe alta planeta si nu stim noi?

Corneliu-Turianu-Blog-Editie-SpecialaProfesorul Turianu: “Constituția actuală, ca și cea din 1866, apoi din 1923 și 1938, interzice categoric vânzarea pământului către străini sau apatrizi. Deci, de la Constituția lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă. Și legislația românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Dacă se dorea o lege bună, nu trebuia decât să se reactualizeze legislația de dinainte de 1944 și aveam din nou cea mai bună legislație din Europa, o legislație cu specific românesc. Și mi-aș permite ca, în acest context, să-l citez pe apreciatul sociolog Ilie Bădescu, care, în cadrul unei salutare dezbateri-semnal de alarmă pe această temă, organizată de Liga Studenților și A.S.C.O.R., a dezvăluit că, într-o discuție purtată cu câteva personalități românești, o distinsă reprezentantă a Europei, doamna Karen Fog, a făcut următoarea mărturisire: „Este păcat că în România dezbaterile despre integrare se limitează la alinierea legislației și a standardelor la cele comunitare, dar nu se discută problemele de fond. Aceste probleme sunt evitate. între altele, legislația trebuie adaptată nu numai la exigențele comunitare, ci și la nevoile României însăși.” Iată, deci, că până și înalți demnitari europeni încearcă să ne deschidă ochii și ne atrag atenția că noi nu mai știm să ne respectăm.”

Domnia sa mai arata ca primii care au incalcat Constitutia Romaniei in acest sens au fost tocmai cei care trebuiau sa o apere, in tara si in strainatate. Astfel, precedendul vanzarii unei suprafete de pamant romanesc unei firme straine s-a realizat in 1999, cu aprobarea serviciilor (i)responsabile, a fost creat printr-o Ordonanta de Urgenta, cu nr. 12/1999, “privind schimbul terenului în suprafață de 5.000 metri pătrați, situat în București – România, aflat în domeniul privat al statului și în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, cu construcția și terenul aferent situ­ate în Berlin – Germania, proprietatea firmei germane Tercon Bau GmbH – Projectan-Wicklung”, pentru constructia ambasadei Romaniei la Berlin. Din discutia specioasa dar foarte agreabila de mai jos aflati si ce tari europene nu isi vand pamantul catre straini. De ce o face Romania? (V.R.)

Ramane valabil indemul Ziaristi Online: Cititi si dati mai departe!

Caietele ALOR - Prof Corneliu Turianu - Ziaristi Online

 Alianța pentru Lege și Ordine din România (A. L. O. R.)

Prof.univ.dr. CORNELIU TURIANU

PĂMÂNTUL – „MONEDA FORTE” A ROMÂNULUI

Interviu realizat de CĂTĂLIN TACHE, secretar general al A.L.O.R.

Editura Fundației „România de Mâine” București, 2000 –

I.S.B.N. 973-582-225-3

Algoritmul lui Luca și Matei

La atâția ani de la Revoluție, multe zone agricole încă duc cu gândul la peisajele selenare, fostele CAP-uri arată mai ceva ca Dresda după bombardamentele Aliaților, tractoarele sunt atât de rare încât curând vor ajunge apreciate piese de muzeu. Blestemul pământului încă îl lovește nemilos pe țăranul român. Frații nu își mai vorbesc între ei, vecinii își dau cu sapa unul altuia în cap, politicienii aproape că dau în apoplexie certându-se vârtos pe această temă. Și atunci, la ce bun această restituire a pământului?-    într-adevăr, necazurile se țin, încă, scai de capul bieților țărani. Situația agriculturii este pur și simplu dezastruoasă, iar conflictele, inevitabile unui asemenea proces complicat cum este cel al împroprietăririi, sunt tot mai violente. Dar, dacă vedem doar jumătatea goală a paharului, nu vom ajunge niciodată la liman. în primul rând, a stopa acest proces de restituire a pământului ar fi o mare pată morală pe obrazul generației noastre. Nu avem voie să uităm, și nici nu pot concepe așa ceva, că mulți dintre cei de dinaintea noastră, părinții și bunicii noștri, au preferat să moară decât să renunțe de bunăvoie la bucata lor de pământ.A restitui proprietățile agrare confiscate de comuniști în 1948 este un act de elementară dreptate. în plus, nu putem trece cu vederea nici angajamentele internaționale ale României în acest domeniu. Este vorba de rezoluția inițiată de domnul Adrian Severin, rezoluție însușită de Consiliul Europei în iulie 1996, dar și de rezoluția aceluiași for de la Strassbourg, din aprilie 1997, cu prilejul suspendării jenantei monitorizări impuse României încă din momentul aderării sale la Consiliul Europei. Această recomandare prevede în mod expres obligația României de a modifica Legile nr. 18 din 1991 și nr. 112 din 1995, în sensul restituirii în întregime a bunurilor imobiliare naționalizate, confiscate sau expropriate în perioada regimului totalitar comunist sau, dacă acest lucru nu este cu putință, acordarea unor compensații echitabile. De asemenea, să nu uităm că această recomandare a fost primită cu entuziasm și aplauze de către reprezentanții tuturor partidelor românești prezente la Sesiunea Adunării Parlamentare Europene din primăvara acelui an.

-Bun, lucrurile sunt clare. Dar, totuși, ce nefacem cu marii moșieri? Va ajunge din nou agricultura țării la mâna câtorva latifundiari ?-    Să fim serioși! Este drept, în ultimul timp, se vântură tot mai des imaginea câtorva moșieri pe post de „bau-bau”, care vor lua tot pământul țârii. în nici un caz nu se va întâmpla așa ceva, căci marii moșieri vor continua să fie rarități.De altfel, algoritmul calculării numărului marilor moșieri funcționează pe deplin după cunoscutul principiu „Cei patru arhangheli au fost trei: Luca și Matei”. Dar, pentru a avea o imagine clară, să vedem mai întâi care era situația proprietăților agricole înainte și după reforma agrară a Guvernului Petru Groza.Potrivit monografiei Țara noastră, publicată de academicianul Ion Simionescu, marele nostru geograf, în Editura Fundației pentru Literatură și Artă, București, în anul 1940, situația terenurilor proprietate privată se prezenta astfel:
-    proprietăți de până la 5 hectare                                                                  – 28%

-    proprietăți între 5 și 10 hectare                                                                  – 20%

-    proprietăți între 20 și 50 hectare                                                                  – 8%

-    proprietăți peste 50 hectare                                                                        – 17%

Din situația proprietăților agricole existente înainte de aplicarea Reformei agrare din 1945, situație preluată din Istoria României, Crestomație, volumul IV, Epoca contemporană, editată de Muzeul Național de Istorie București, în anul 1983, rezultă că, imediat după cea de-a doua conflagrație mondială, existau 9250 de proprietari care ar fi putut revendica 50 de hectare, respectiv un total de 462.500 de hectare și 143.375 proprietari care aveau între 10-50 de hectare, respectiv un total de 2.065.450 hectare. Deci, atât de controversatul restitutio in integrum privește proprietățile de până la 50 de hectare, limită considerată de toți specialiștii ca mijlocie. Și atunci, normal că eticheta de „fundamentaliști” pusă de unul sau de altul apărătorilor dreptului de proprietate mi se pare exagerată…Mai mult chiar, eu consider că în cazul restituirii pământului la un plafon maxim de 50 de hectare este vorba de o propunere cât se poate de rațională, extrem de moderată și de concesivă. Este absurd să intri în panică pentru că de acum înainte vom avea o puzderie de proprietăți de 50 de hectare. Câți dintre deținătorii proprietăților de 50 de hectare din ann ’45-’48 mai sunt astăzi în viață pentru a putea revendica suprafața maximă ? în cel mai fericit caz, câteva zeci. Să zicem câteva sute, dar nici nu sunt atâția. Ceilalți sunt urmași, succesori, într-un cuvânt, moștenitori. Și, prin împărțirea proprietăților de atunci de până la 50 de hectare între moștenitorii de azi, prea puțini vor putea spera la mai mult de 10,15, maximum 20 de hectare. Proprietarul care avea atunci 50 de ani are astăzi peste o sută de ani. Dumnezeu să-l odihnească! Mai bine zic să-l țină sănătos, dacă mai este în viață. Iar succesorii săi sunt din ce în ce mai mulți prin curgerea vremii. Copiii proprietarilor de atunci au, la rândul lor, copii, oameni în toată firea, toți cu vocație succesorală. Ei și copiii lor.Acești urmași vor trebui să se descurce între ei potrivit regulilor devoluțiunii succesorale din Codul civil, iar aceste reguli sunt stricte și nicidecum la latitudinea unuia sau altuia dintre moștenitori . Deci, regula este că pământul se restituie unei mase de succesori, ceea ce înseamnă, evident, o cotă cât mai mică pentru fiecare. Proprietățile de 50 de hectare vor fi „rara avis”. Mai mult chiar, cred că putem număra pe degetele de la o singură mână situațiile fericite în care sunt în viață ambii soți, proprietarii originali. Dacă, însă, în viață este doar unul dintre ei, nici măcar acesta nu poate spera la 50 de hectare, întrucât, este știut, Legea nr.319 din 1944, încă în vigoare, acordă soțului supraviețuitor o porțiune succesorală a cărei câtime variază în funcție de clasa de moștenitori cu care soțul vine în concurs.în aceste condiții, spaima că vin moșierii, că restaurația fâlfâie din aripi reprezintă doar vorbe goale, bune numai pentru a suci mințile credulilor și a întreține confuzii exploatabile politic.

-    Și în proiectul dumneavoastră legislativ pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar v-ați bazat pe niște calcule „ nemțești De unde această rigurozitate strictă, fără loc de „ lasă-mă să te las ?”

-    Pentru mine, ca fost magistrat, scopul unei legi este să asigure împărțirea dreptății. Or, în momentul de față, aproximativ trei sferturi din cauzele aflate pe rol prin tribunale reprezintă abuzuri sau nereguli în aplicarea Legii 18: procese între stat și cei îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate. Tocmai ambiguitățile existente în redactarea actualei legi și aplicarea trunchiată a literei – bune – a legii sunt cauzele care au condus la această avalanșă de procese.De aceea, în inițiativa mea, eu am propus, în primul rând, asigurarea rigurozității științifice a legii. Acesta este fundamentul real al sistemului; apoi, o normă nu trebuie aplicată la ceva care nu există.

-    Mai concret ?

-    Eu nu am făcut decât să corectez câteva articole din Legea fondului funciar. Nu m-am încurcat cu articole în care sunt redate chestiuni de principiu. Este inadmisibil ca, la ora actuală, după ce s-au făcut mii de împroprietăriri, să luăm de la început niște raporturi juridice deja închegate. Altfel spus, legea modificată va trebui să intre în vigoare, luând situația așa cum este, la zi. Nu se poate reveni, nu se poate anula tot ce s-a făcut până acum.
Să li se reconstituie oamenilor drepturile de proprietate pe fostele lor suprafețe de teren. Or, aici, excepția a fost asumată ca regulă. Ei au fost împroprietăriți cu titlu de excepție pe fostele amplasamente și de aici a intervenit toată această bulibășeală. Deci, proiectul de lege inițiat, atunci, de mine viza, în principal, reconstituirea proprietății pe fostele amplasamente. Pentru că eu am mers pe o variantă mediană: am susținut restituirea pe moștenitor (și nu pe familie), în limita a 50 de hectare și în funcție de cât a avut inițial autorul. Adică, dacă autorul a avut mai puțin de 50 de hectare, moștenitorii nu vor primi în total decât exact cât a avut acesta. La fel, dacă autorul a avut mai mult de 50 de hectare, moștenitorilor nu li se va restitui decât în limita a 50 de hectare. Dar, intrăm în niște lucruri pe care le-am discutat deja.

-    Mi-ați mai putea da un exemplu concret din ceea ce ați numit „bulibășeala” provocată de unele prevederi ale faimoasei Legi 18 ?

-    Cum să nu ! Cel mai potrivit exemplu este acela că, în legea actuală, pentru pământurile care au fost în patronajul lAS-urilor nu se dă pământul în natură: oamenii îndrituiți devin acționari, în limita celor 10 hectare, la societățile comerciale. Ulterior, a apărut legea arendei. Și mă întreb: unui moștenitor care este acționar pe o suprafață de teren, ce nu este determinată, cum i se poate determina suprafața de teren care i se cuvine, după șapte ani, de când a intrat în vigoare Legea arendei ? Practic, este imposibil !

-    Domnule senator, în sfârșit, noua lege funciară a intrat în vigoare. Ce s-a schimbat ?

-    Ca urmare a modificărilor aduse Legii 18/1991 a fondului funciar, persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita suprafeței de teren de 10 hectare de familie, în echivalent arabil, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate și pentru diferența dintre această suprafață și cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de producție sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localități sau de la autori diferiți. Știu, sună îngrozitor de încurcat, dar aceasta este, în termeni strict juridici, principala modificare suferită de Legea 18.

-Ei, și cum cere țăranul Ion Vasile din Pogoanele acest drept al său ?

-    Normal, printr-o cerere. Aceasta se depune la primăria pe raza căreia se află terenul solicitat, personal sau prin poștă.

-    Da, la prima vedere lucrurile par cât se poate de simple. Dar, să nu ne facem iluzii că atotputernica birocrație a murit în România zilelor noastre. Pe lângă cerere, mai trebuie anexate și o serie de acte. Mai departe, este treaba autorităților și de aici începe și calvarul. Primarul primește cererea și, dacă lipsește ceva, va comunica acest lucru solicitantului în termen de 90 de zile. Pe urmă …

-    Da, știu, urmează o întreagă tevatură birocratică. Urmează alte 30 de zile în care primarul va întocmi tot felul de situații, statistici și balanțe. Vine la rând prefectul, care a contabilizat toate datele primite și care va face alte situații, statistici și balanțe, la nivelul județului. Să continuăm. Departamentul pentru Administrație Publică Locală va face ultimele aceleași obsedante situații, statistici și balanțe, la nivelul întregii țări. Și de-abia din acest moment se va trece la îndeplinirea formalităților propriu-zise de punere în posesie. Bineînțeles, tot extrem de greoaie. Punând cap la cap toate aceste termene, fară a mai vorbi de inevitabilele întârzieri, reiese că punerea efectivă în posesie va avea loc cam … Dumnezeu știe când! Atunci, cine se va ocupa, în primăvară, de cultivarea terenurilor și cine se va bucura, toamna viitoare, de roadele muncii? Sunt întrebări cărora legea nu le dă răspuns și singurul lucru care ne rămâne de făcut este să sperăm că agricultorii care în această perioadă de incertitudine își vor asuma riscul cultivării terenurilor nu vor fi obligați să se încaiere sau să ajungă la tribunal. Cum, însă, la noi speranța nu prea se întâlnește cu realitatea…

– Deci, Dumnezeu cu mila! Totuși, unde s-a greșit?

-    Se știe, noi la teorie suntem doxă, dar practica ne omoară Din nou, nu s-au făcut de la bun început ceea ce eu numesc acele „calcule nemțești”. Aberația termenelor prevăzute ar fi fost atunci evidentă. Așa, singura soluție ar fi ca această situație să facă obiectul unui act normativ clar, fie și sub forma unor instrucțiuni de aplicare a legii. Și pentru o mai rapidă și în folosul tuturor punere în posesie, bine ar fi să nu sc mai vină cu o nouă lege de completare a prezentei legi. Pentru bunul motiv că reconstituirea terenurilor se va face în limitele deja stabilite prin actuala lege. Adică „până la limita suprafeței prevăzute la art.3 lit. h) din Legea nr. 187/1945” – limita de 50 de hectare.

-    Cu alte cuvinte, dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă!

-    No comment.

– Atunci, poate comentați dacă este sau nu nevoie de o lege privind circulația juridică a terenurilor?

-     Indiscutabil, indubitabil sau cum mai vreți să spunem, o asemenea lege devenise de foarte mult timp imperios necesară, cunoscut fiind faptul că, timp de peste 50 de ani, terenurile de orice fel au fost scoase din circuitul civil, interdicția înstrăinării acestora operând și după constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 18/1991. Prin aplicarea unui act normativ adecvat se va îngădui, în sfârșit, mult așteptata formare a pieței funciare în România și, implicit, realizarea de exploatații agricole rentabile. în acest sens, se prevede că terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, dar în acest caz proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăși 200 de hectare de teren agricol în echivalent arabil de familie. în sensul legii, „prin noțiunea de familie se înțelege soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor”. Nerespectarea acestei limite de 200 de hectare se sancționează cu reducțiunea actului juridic până la limita suprafeței legale. Este însă de semnalat faptul că această lege nu privește terenurile cu destinație forestieră, a căror circulație urmează a fi stabilită prin altă lege. în brațele neconstituționalității

-     Ciudat. Prin cele ce afirmați acum, nu faceți decât să puneți într-o lumină favorabilă Legea privind circulația periodică a terenurilor, recent adoptată și de Senat, după ce obținuse „verde” din partea Camerei Deputaților. Și aceasta în condițiile în care până acum, atât în aprinsele dezbateri parlamentare, cât și în mass- media, v-ați afirmat ca unul dintre cei mai înverșunați contestatari ai acestei legi.

-     Nu este ciudat. La bază, inițierea acestei legi este cât se poate de generoasă, dar, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori, chiar dacă pornim un lucru bine, reușim să-l sfârșim tot prost. Și de această dată, când prevederile constituționale au fost de-a dreptul călcate grosolan în picioare, sunt pe deplin justificate nenumăratele proteste ale atâtor personalități ale vieții noastre politice și publice. Toată lumea știe că, în România, dreptul de a cumpăra terenuri agricole îl au numai persoanele fizice sau juridice române, în această categorie fiind incluși și cetățenii români cu domiciliul în străinătate. Cetățenii străini și apatrizii, precum și persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte. Aceștia pot dobândi fară restricții numai bunuri mobile sau imobile construcții. Dar, în acest caz, li se poate recunoaște un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcției și dreptul de folosință (de concesiune) asupra terenului aferent. Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calității de cetățean român. Acesta ar fi, pe scurt, un rezumat la zi cu prevederile legislative în vigoare.

-    Aminteați mai devreme despre încălcările grosolane ale Constituției României. Puteți fi mai clar?

-    îmi pare rău, dar alt cuvânt decât „grosolan” nu am putut găsi pentru ceea ce s-a întâmplat prin completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investițiilor străine prin introducerea unui nou articol cu următorul conținut: ,,Art.30(l)- Societățile comerciale cu capital parțial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi, oricând pe durata existenței acestora, dreptul de proprietate și orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate.”Acesta este păgubosul articol care aruncă legea în discuție direct în brațele neconstituționalității. Și faptul că introducerea lui s-a făcut la adăpostul fustelor prea largi ale unor sloganuri populiste, potrivit cărora, din acest moment, din străinătate spre România va curge numai lapte și miere, nu este în nici un caz o scuză viabilă. Este chiar mult mai grav, căci s-a încercat inducerea conștientă în eroare a opiniei publice, prin minciună! Dar să revin la întrebare. Constituția actuală, ca și cea din 1866, apoi din 1923 și 1938, interzice categoric vânzarea pământului către străini sau apatrizi. Deci, de la Constituția lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă. Și legislația românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Dacă se dorea o lege bună, nu trebuia decât să se reactualizeze legislația de dinainte de 1944 și aveam din nou cea mai bună legislație din Europa, o legislație cu specific românesc. Și mi-aș permite ca, în acest context, să-l citez pe apreciatul sociolog Ilie Bădescu, care, în cadrul unei salutare dezbateri-semnal de alarmă pe această temă, organizată de Liga Studenților și A.S.C.O.R., a dezvăluit că, într-o discuție purtată cu câteva personalități românești, o distinsă reprezentantă a Europei, doamna Karen Fog, a făcut următoarea mărturisire: „Este păcat că în România dezbaterile despre integrare se limitează la alinierea legislației și a standardelor la cele comunitare, dar nu se discută problemele de fond. Aceste probleme sunt evitate. între altele, legislația trebuie adaptată nu numai la exigențele comunitare, ci și la nevoile României însăși.” Iată, deci, că până și înalți demnitari europeni încearcă să ne deschidă ochii și ne atrag atenția că noi nu mai știm să ne respectăm.

-    Convingător exemplu.

-    Și nu este singurul. în cadrul aceleiași mese rotunde, profesorul Ion Coja a mai dat un exemplu cât se poate de emoționant, povestind câ, în Parlamentul trecut, când s-a pus în discuție, în plenul Senatului, modificarea Legii nr.35, marele poet și patriot Ioan Alexandru a venit la el și i-a spus: „Frate Ioane, de la toți românii cu care m-am întâlnit în America am primit aceleași felicitări pentru Constituția României pe care am făcut-o. Toți m-au felicitat pentru acest articol din Constituție, care interzice dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru investitorii străini.” Si, atunci, de ce să ne batem noi joc acum de o asemenea Constituție, care, prin articolul 41 .-interzice cetatenilor străini sau apatrizilor să dobândească teren, iar prin preluarea unui alt text din Constitutia din 1939, interzice înstrăinarea terenurilor din domeniul public?

-    Eu stiu. poate se încearcă să se țină pasul cu celelalte legislații din Europa… Ar fi interesant de știut care este situația acestei legi în restul țărilor.

-    Hai să luăm câteva exemple. în Portugalia, Italia, Olanda, Spania, în nici una dintre aceste țări nu este prevăzută eventualitatea dobândirii de proprietăți imobiliare de către străini. Eu știu că s-a spus în Constituția americană: ce nu se interzice este permis. Numai că, la noi, Constituția României interzice vânzarea pământului. In Germania există doar câteva landuri bavareze care vând pământ și cetățenilor străini, dar numai după ce își iau cetățenia germană. In restul Germaniei, acest lucru este strict interzis. In Elveția, se stabilesc, în situații excepționale, unele terenuri ce pot fi vândute străinilor, ele trebuind să îndeplinească o sumedenie de condiții. In Bulgaria, firmele străine nu pot deține în proprietate terenuri, după cum societățile mixte cu capital străin nu pot deține în proprietate terenuri agricole. In alte state, cum ar fi Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Croația, se pun condiții draconice în cazurile de vânzare a pământului, stabilindu-se capitaluri minime de pornire a societății. Insă peste tot unde lucrul acesta este permis, nu se vinde terenul în sine. Trebuie să se facă o investiție pe terenul respectiv, niște studii din care sa rezulte că această investiție este foarte profitabilă stătului. Toate celelalte state care au admis să vândă parțial exclud terenurile agricole, societățile miniere, forestiere. Nici un stat nu își vinde pădurile și terenul agricol. Este vorba de terenurile intra-vilan, dar la noi nu, la noi se vinde totul. Textul zice „terenuri”, fără nici o altă precizare. Legea nu pune nici o restricție. Aaa, dar era să-i uit tocmai pe ruși, să vedeți ce condiții pun. Ei spun așa: „îți vând teren numai cât timp funcționezi ca societate. Societatea dumitale să-mi investească mie un miliard de dolari, să-mi asigur eu muncitorii mei, să-i angajezi și să faci producție zece ani”. Vedeți ce condiții severe se pun? Căci, atunci când ai spus vânzare, s-a terminat cu orice fel de condiționare. Nu mai ai nici un fel de drept recunoscut asupra fostului tău bun. Ți-am plătit prețul cerut, ești mulțumit, salut…

-    Și atunci, cum a fost „scăpată” o asemenea lege prin Senat?

-    în ciuda celor două texte constituționale amintite mai sus, o parte dintre senatori au acceptat înstrăinarea terenurilor către investitorii străini, cu motivarea că societățile comerciale, chiar dacă au în componență cetățeni străini, dar sunt înregistrate pe teritoriul României, au naționalitate română.Ceea ce este, nu contest, perfect adevărat. Numai că o altă parte dintre senatori, din păcate ceva mai mică, spun că tocmai deoarece aceste societăți comerciale înregistrate la noi, cu sediul pe teritoriul românesc, au naționalitatea română, ele nu au ce căuta în legea investitorilor străini. Este cât se poate de clar, fie și semantic vorbind, că nu are ce căuta investitorul român în legea investițiilor și investitorilor străini. Există, deci, o confruntare și o neînțelegere între două legi: Legea 35/1991, care fixează cadrul juridic al investitorilor și investițiilor străine, și Legea 31/1990 a societăților comerciale, care fixează cadrul investițiilor pentru micii investitori.Acum, este adevărat că Legea 35/1991 stabilește pentru investitorii străini un regim juridic derogatoriu de la regimul național al investițiilor prin facilitățile și garanțiile pe care le oferă investitorilor străini. Dar, după cum se poate foarte bine demonstra, prevederile acestei Legi se aplică numai acelor investiții realizate, în modalitățile și condițiile recunoscute de lege, de către persoanele fizice și persoanele juridice care au calitatea de investitori străini. Altfel spus, asemenea investiții străine, și nicidecum cele realizate de societățile comerciale ca persoane juridice române, beneficiază de regimul instituit prin normele juridice în materie.

-    De ce?

-    în primul rând, pentru că noua formă de investiție votată de Senat nu vizează acele societăți comerciale constituite potrivit art. 1, lit. a din Legea nr. 35/1991, adică „filiale sau sucursale, cu capital integral străin sau în asocierea cu persoane fizice sau persoane juridice române”, care-și păstrează sediul în străinătate.

-    Și cum rămâne cu generoasele promisiuni că, după ce vom da drumul la libera revânzare a pământurilor, toate marile companii transcontinentale vor da năvală să investească în România?    Toate aceste argumente populiste ale introducerii nefericitului articol 30 nu sunt decât niște amăgiri sau, cum bine spune românul, niște simple gogorițe. De fapt, s-a reușit să se obțină exact contrariul scopurilor anunțate la început. Practic, noile prevederi legale nu-i vizează pe marii investitori străini, de exemplu „Coca-Cola”, ci pe micii investitori străini ocazionali, care, pentru început, își aleg drept țară de sediu România.Apoi, printre modalitățile de realizare a investițiilor străine, expres și limitativ prevăzute în art. 1 al Legii nr. 35/1991, figurează: „dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor drepturi reale, cu excepția dreptului de proprietate asupra terenurilor” (lit. d). Iar această modalitate prevăzută în textul- cadru al Legii nu a fost abrogată!!! Și atunci, să însemne oare că, prin noul articol introdus în Legea nr. 35/1991, art. 30(1), Senatul s-a orientat spre extinderea la o altă și originală formă de „investiție străină?” Asta o fi fost intenția, nu zic nu, dar dreptul nostru pozitiv se opune unei asemenea intenții legislative! Sigur că, potrivit unei practici de tristă amintire, interdicția înstrăinării terenurilor statornicită de lege ar putea fi ignorată. Nu putem, însă, să ne facem că nu observăm că, procedând astfel, se creează o nouă formă de investiție ce contravine flagrant acelor dispoziții legale referitoare la conceptele de investiție și investitor străin. Este însă limpede că, dacă se vrea musai ca și micii investitori ocazionali să beneficieze de aceleași facilități și garanții recunoscute de lege marilor investitori străini, urmează ca regimul juridic derogator de la regimul național al investițiilor străine să fie total revizuit, și nu să se adauge pe ici, pe colo o „completare” sau alta. Și dacă așa stau cu adevărat lucrurile, nu poate fi nicicum evitată unificarea regimului investițiilor, în așa fel încât investitorii români să se bucure de aceleași garanții și facilități ca și investitorii străini. Mai ales că investitorul străin nu va mai avea nevoie de aportul investitorului român în alcătuirea societăților mixte, pentru că el își poate cumpăra și terenul, care până acum rămăsese singura „monedă forte” a românului.Investitorul străin venea cu capital, tehnică sofisticată, mașini moderne, brevete de inovații. într-o asemenea societate mixtă, românul nu putea veni decât cu pământul și intra în această investiție cu o proporție stabilită de acționari, care variază, dar poate merge până la 50%. Acum, însă, cu ce va mai veni investitorul român pentru a forma o societate mixtă? Ce valori mai are el de adus? Este, într-adevăr, o problemă. Noi trebuie să luptăm să aducem investitorul român la nivelul facilităților prevăzute pentru investitorul străin. Pentru că ni se pare absurd ca investitorul român să aibă un regim mult mai resfrietiv decât cel străin. Adică, să aibă și el dreptul de a-și exporta capitalul, în măsura în care dorește să-și aducă mașinile respective din afară, și toate drepturile de care beneficiază pe bună dreptate investitorul străin.în fine, Legea nr. 35/1991 se aplică numai investitorilor străini care sunt, conform art. 3 din aceeași lege, „persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care efectuează investiții în România în oricare din modalitățile prevăzute de lege”. Or, cum arătam mai sus, ipoteza avută în vedere de Senat nu privește investitorii străini, ci societățile comerciale cu participare de capital străin constituite ca persoane juridice române.

între Hans și Ibrahim

-    Ce se va întâmpla, practic, în realitatea de zi cu zi? Să spunem că sunteți un investitor străin dispus să investească în afaceri în România. Veți cumpăra pământ?

-    Sunt două situații, în funcție despre ce fel de investitori e vorba. Dacă sunt un magnat sau, oricum, un investitor important, acest lucru nu se va întâmpla. Căci nu voi renunța la firma din țara mea pentru a mă muta cu totul în România. Să fim serioși! Chiar crede cineva că, să zicem, „Coca-Cola” se va autodesființa în America și își va muta sediul în România? Și chiar dacă se întâmplă această a opta minune a lumii, un investitor străin serios tot ar renunța când s-ar confrunta cu aberațiile grotești din legislația noastră în domeniu.în Legea nr. 35/1991 se spune că domnul Hans, investitor străin, nu poate să cumpere pământ – art. 1, lit. d și, puțin mai încolo, tot în cuprinsul aceleiași legi, recent introdusul art. 30 spune că domnul Hans poate să cumpere pământ. Ei, și atunci, ce să mai înțeleagă și bietul domnul Hans? Va crede, mai mult ca sigur, că este vreo șmecherie sau, în cel mai bun caz, o neseriozitate. Oricum, nu va investi în nici un caz într-o asemenea țară, unde o lege atât de importantă parcă este genericul pentru emisiunea de copii „Ba da, ba nu”. Repet, astfel ne batem singuri joc de legile noastre.

-    Și dacă nu sunteți domul Hans, ci, să spunem, domnul Ismail Ibrahim, venit cu ceva mărunțiș prin buzunare în România?

-    în această situație, datele problemei se schimbă radical. Atunci mi se deschid toate porțile, nici în Rai n-aș fi putut nimeri mai bine decât în România. îmi deschid repede un „impex” de doi bani și, gata, sunt mai român decât românii, eu pot cumpăra pământ, ei nu. Eu am încercat să explic, constituțional și juridic, de ce aceste reglementări nu sunt în acord cu legea. La ora actuală, legislația în vigoare nici pentru cetățeanul român nu stabilește limitele proprietății. Și tot legislația română, și tot la ora actuală, nu are o evaluare a imobilului „PĂMÂNT”. înainte de a vorbi de înstrăinare, trebuie să ne reglementăm raporturile noastre. Dacă o persoană a cumpărat o casă, știți bine că a cumpărat, de fapt, numai imobilul „construcție”. Cetățeanul român nu are dreptul asupra imobilului aferent construcției cumpărate. De aceea, pare cel puțin curios că putem face vânzarea pământului înainte de a reglementa cum stă proprietatea în raport cu cetățeanul român. în raport cu cetățeanul străin, prevederile constituționale sunt clare: interzic. Tot și, dacă asta e voința politică, dacă se consideră că trebuie vândut terenul, căci numai astfel se pot aduce investiții masive, atunci să se modifice Constituția! Terenul se cumpără pentru a ridica ceva pe el sau se cumpără construcții deja existente, în care nu faci decât să retehnologizezi, să aduci mașini, să realizezi investiții de capital.Dacă eu, ca străin, cumpăr Uzina „Faur” și vreau să o aduc la nivel mondial și totuși mi se spune: „Fabrica se poate cumpăra potrivit legii române, dar nu pot să-ți dau curticica de acces unde pontează muncitorii, pot doar să ți-o închiriez”. Credeți că acel străin va renunța atunci să mai investească? Eu nu cred că asta este esența, vânzarea pământului, pentru că nu există societăți comerciale cu tranzacții de pământ, cu scopul în sine de a cumpăra pământ. Scopul este cu totul altul: cumpăr pentru a ridica o construcție, pentru a realiza o investiție. Am mai spus-o, bulgarii, ungurii instituie niște condiții draconice pentru.investitori. Atunci când permit revânzarea, îl obligă pe cel ce cumpără ca investiția pe care o face să aibă o anumită valoare consistentă, ca această investiție să funcționeze cel puțin 15 ani, muncitorii să fie din personalul autohton, sursele de aprovizionare, din teritoriu. Numai așa rentează, pentru stat, o asemenea investiție. Să nu vă imaginați un serios investitor străin care umblă să cumpere pământ pentru a cumpăra pământ, de aceea mă și miră graba aceasta.

-L-am cam lăsat să aștepte pe domnul Ismail Ibrahim …

-   îmi cer scuze. Dar să ne întoarcem la exemplul anterior. Deci, ca investitor străin, își deschide peste noapte un „sereleu” sau un „impex”, ceva, și pe urmă cumpără zece hectare de pământ pentru a face o mare – mare investiție: un chioșc unde să vândă vată de zahăr și înghețată pe băț. Pământul îl cumpără, din păcate, doar cu ceva mărunțiș. Pentru că aceia care pot vinde teren și care doresc acest lucru sunt în marea lor majoritate oameni amărâți, oameni care ar vinde totul pe nimic. Mai mult de nevoie decât de voie. Din câte cunosc eu, în multe zone ale țării, hectarul se vinde doar cu un milion de lei. Este o rușine, este scandalos, dar asta este realitatea. Oamenii vând atât de ieftin pentru că au ajuns chiar pe buza prăpastiei, sunt atât de necăjiți încât nici nu mai au după ce bea apă.în puținele țări occidentale care vând pământ, aceste tranzacții nu reprezintă o problemă națională gravă. Sunt foarte puternici și puțini, foarte puțini străini vin să cumpere de la ei și, pe de altă parte, și ei cumpără din altă parte. Când este vorba despre o reciprocitate, se intră într-o stare de normalitate. Dar când vinzi dintr-o nevoie stringentă … Degeaba am face noi simpozioane peste simpozioane și am merge în teritoriu să le explicăm oamenilor că cine își vinde pământul astăzi pe un preț de nimic face o imensă greșeală. Ne-ar da dreptate în sinea lor, dar tot ar vinde pământul, pentru că sărăcia i-a adus la limita răbdării. In consecință, va avea de unde să cumpere dl. Ibrahim pământ.

-    Cât pământ?

-    Cât vrea. Sau, mai exact spus, cât îl țin buzunarele. Legea este atât de generoasă, încât nu impune nici o limită minimă pentru investiția făcută, dar nici o limită maximă privind suprafața de teren ce poate fi cumpărată de aceeași persoană.

-    Societatea cu capital integral străin cu sediul în România, așa spune noua lege.

-    Persoană, societate, tot cam același lucru este din moment ce nu există o sumă minimă de pornire. Firma fantomă va fi din nou înființată ca pe bandă rulantă. Dacă Ibrahim își poate lua zece hectare pentru un chioșc de înghețată, ce se întâmplă cu un investitor străin care face o fabrică de lapte? Aduce mulgătoarele și pe urmă, normal, are nevoie și de o fermă de vaci. Cumpără pământ. Iar dacă și-a făcut crescătorie de animale, de unde furaje? Așa că va cumpăra din nou pământ. Dacă are bani, poate cumpăra tot Bărăganul, poate transforma, la o adică, toată țara într-o fermă holding. Formularea „terenuri necesare pentru realizarea obiectivului de activitate” deschide larg această portiță legislativă.

-    Chiar credeți că are cineva bani să ne cumpere toată țara?

-    Dar nici nu trebuie să ne cumpere toată țara! Conducerea țării nu poate gândi ca un simplu comerciant. Vindem și tot vindem, dar, totuși, mai avem de protejat și o cultură, o tradiție istorică, o spiritualitate. Deci, dacă bulgarii de la Ruse cumpără în România, așa, câte zece-zece pogoane, puțin câte puțin vor ajunge la București. Și atunci, unde mai este granița? Și acesta ar fi un exemplu fericit, pentru că nu m-am referit la Transilvania, unde, cu siguranță, asemenea tranzacții pe scară largă ar aduce o gravă atingere interesului nostru național.

-    Bine, dar acest pământ rămâne sub jurisdicția statului român, nu?

-Formal, da, rămâne sub jurisdicția statului român. Dar problema este alta. Cine stăpânește solul este beneficiar și al bogățiilor din subsol. Apare într-o bună zi un investitor care, pe o sută de hectare, vrea să facă o investiție capitală, acel chioșc unde să vândă acadele, de care am amintit mai devreme. Dacă a apucat cineva să cumpere pământul, nu mai ai ce face după aceea. O vânzare este o vânzare. Dacă-ți vând haina mea, poți s-o faci praf imediat după tranzacțiune, să-i dai foc, s-o calci în picioare, fără să mă mai întrebi și pe mine. Doar ți-am vândut-o, nu ți-am dat-o doar pentru bal, să faci două tangouri și să mi-o aduci înapoi! Ți-am cumpărat pământul, ai luat bănuții, gata, salut ! Am și pus gard de jur împrejur. A venit, cu câteva zile în urmă, la Senat, un investitor străin care dorea să facă o investiție foarte serioasă pe teritoriul românesc, o conductă de apă minerală care să meargă de la Arad până în Moldova. Ei bine, dacă omul cumpără și terenul respectiv, noi, românii, cum mai circulăm prin zonă? Sărim cu prăjina? Căci el poate să pună gard de sârmă ghimpată, dacă este proprietate privată. Și nu am cum să mă întreb: dacă se trage conducta asta așa și mai trage altcineva una pe altă direcție și încă doi-trei în diferite părți – cum mai trecem noi prin țara noastră ?Recunosc, la prima vedere, toate acestea pot părea doar niște scenarii fanteziste, dar, în lipsa oricăror reglementări juridice specifice, este cât se poate de probabil să se întâmple și așa ceva. Dacă pe terenul cumpărat de un asemenea investitor străin apare un izvor de apă minerală? Și asta este tot o bogăție a pământului. Noi ce să facem, să-i spunem investitorului să nu se atingă de el, că i-am vândut doar doi metri adâncime și în rest nu are voie să ia apă de acolo? Nu prea cred că-i pot vinde – dacă mă pot exprima astfel – doar „șoriciul”, numai o grosime de un metru, și restul nu, pe motiv că a rămas al statului. Nu avem cum.Terenurile în proprietate publică nu pot fi înstrăinate – este al doilea text constituțional care se opune modificării legii. Dar ce folos, din moment ce, iată, Constituția a ajuns doar o materie facultativă! Dacă eu, statul, vreau să fac o autostradă care trece și prin cele o sută de hectare cumpărate de un străin, pot să naționalizez ? Pot să expropriez ? E teren american … Pot să expropriez proprietatea americană ? Eu zic că nu. Ia gândiți-vă… Exproprierea, naționalizarea merg la teren românesc, este al meu, dar, repet, pot să expropriez eu teren american ? Și tare mi-e teamă că proprietarul îmi va spune, cât sunt eu de stat: „Ia trăgeți-vă dumneavoastră autostrada mai a cote”.

—Și dacă firma respectivă dă faliment, nu-mi iau pământul înapoi?

-    In această problemă ne confruntăm din nou – pentru a câta oară? – cu o altă „scăpare” majoră a noii legi. Nimeni, la ora actuală, nu poate să spună ce se întâmplă cu terenul vândut unei societăți comerciale cu capital integral străin, constituită ca persoană juridică română, după radierea înregistrării ei la Agenția română pentru promovarea investițiilor. Este el (terenul vândut) returnat vânzătorului român, fie gratis, fie contracost ? Este preluat de stat? Rămâne în proprietatea veșnică a cumpărătorului străin ? Dumnezeu cu mila, căci nu se pomenește absolut nimic despre o asemenea legitimă dilemă. Și, cum ultima variantă pare totuși cea mai probabilă, o asemenea „scăpare” – intenționată sau nu – mă pune pe mine, Ismail Ibrahim, în situația extrem de avantajoasă de a înființa o societate de doi bani, cu un teren aferent de câteva hectare bune, falimentez societatea într-un an de zile și rămân proprietar veșnic pe teren. O fi ea generozitatea română proverbială peste tot în lume, dar nici chiar așa … Nu putem trata, în nici un caz, cu o asemenea ușurință o problemă atât de gravă. Pentru că acolo unde ai pus tu stăpânire pe pământ, tu ești cel care dispui de toate aspectele, de tot ceea ce se întâmplă pe proprietățile tale. Aș vrea să amintesc aici și de teoria lui Daniel Chirot, expert în fenomenul enclavelor economice, teorie foarte bine sintetizată de distinsul sociolog Ilie Bădescu. Datorită acestei legi se pot crea și la noi enclave economice, adică un regim discreționar, de stăpânire absolută, de tip monopolist. De pildă, o firmă foarte puternică poate lua sub propriul control porțiuni, zone întregi, folosindu-le în regimul enclavelor economice, sociale, culturale etc. Haideți să ne imaginăm că instaurăm o platformă de 40-50.000 lucrători și aceștia trebuie să aibă dormitoare, locuințe, în fapt chiar un oraș – dormitor. Acolo, tu, cel care stăpânești terenul, ai fi acela care eliberezi, de pildă, certificatele de construcție pentru obiectivele culturale sau cele religioase. în concluzie, această lege trebuia gândită sub toate aspectele și sub toate consecințele.

-    Departe, însă, de a se fi întâmplat astfel. Mai mult chiar, în discuțiile purtate în Senat nu s-a făcut decât să se apere tot felul de ambiții orbești, ajungăndu-se la un război surd de lozinci și sloganuri, care de care mai pompoase. In schimb, au lipsit aproape cu desăvârșire argumentele de ordin juridic sau constituțional, ca să nu mai pomenesc de cele logice sau de bun simț. In aceste condiții, ce se mai poate repara, din punct de vedere strict legislativ ?

-     Totul! Putem îndrepta, de fapt scăpa, de aberația prin care micii „ismaili” aveau nevoie doar de 15 dolari pentru a-și face o firmă, după care puteau cumpăra cât pământ doresc. Cum soluționarea acestei probleme cere, fără îndoială, timp necesar eliminării interdicției, în mod expres statornicită de dreptul nostru pozitiv, am formulat o propunere legislativă privind posibilitatea acordării concesionării pe termen îndelungat (99 de ani) a terenurilor necesare obiectului de activitate a firmelor interesate, în condițiile legii române și în schimbul unor sume pur simbolice. Am în vedere dispozițiile art. 1414 din Codul civil, care definește concesionarea ca fiind o locație pe timp mai îndelungat, deci o închiriere de folosință a unui imobil, cât și prevederile H.G. nr. 1228 din 21 noiembrie 1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii (Monitorul Oficial nr. 140 din 12 decembrie 1990). Adaug aici numai că art. 2 al acestui act normativ vorbește de „concesionare de terenuri proprietate de stat”, iar art. 3 dispune că „licitațiile publice în vederea concesionării se desfășoară sub îndrumarea Agenției Naționale pentru Privatizare”.Propunerea mea legislativă este făcută în sensul ca aceste societăți comerciale, înregistrate pe teritoriul nostru și care, potrivit legii, au personalitate juridică română, să fie reglementate în cadrul legilor societăților comerciale, acolo unde este locul lor firesc, și am propus din nou dreptul de a li se concesiona terenuri, nu de a înstrăina terenuri. Pentru că disputa e total fără obiect. De asemenea, această propunere legislativă ar fi singura în armonie cu legislația în vigoare, inclusiv cu Constituția României, care dispune în art. 135 că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. In condițiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate” (alin.5).

-     Credeți că investitorii străini ar fi mulțumiți doar cu concesionarea terenurilor ?

-     De ce nu ? Mai ales în cazul investitorilor serioși. PalatulTelefoanelor este făcut de americani, dar în regim de concesionare. Tot americanii, și tot în regim de concesionare, au făcut și Hotelul „Intercontinental”. 15 ani l-au folosit pentru uzul lor, pe urmă a intrat în posesia statului român și a fost folosit de acesta până la recenta lui revânzare. De ce pe regim de concesionare nu s-ar putea construi ? Ce obstacole ar exista dacă eu, ca stat, aș oferi o concesionare cu o plată simbolică ? Dacă îți vând o mare întreprindere și nu-ți vând și aleea din curte – ți-o concesionez pe 99 de ani pentru un leu – nu mai faci afacerea ?
Cred că mergem pe o pistă greșită. Nu de pământ, de condiționarea vânzării pământului se plâng străinii. Ei se plâng de lipsa de bonitate a băncilor române și de atotputernica birocrație de la noi. Asta deranjează investitorul străin. Eu nu am auzit ca un străin să nu vrea să investească dacă nu i se vinde și teren, ca o condiție sine qua non pentru a investi în România. Se dă prea multă importanță acestei probleme de către cei care susțin teza, înaintea chiar a cererii străinilor, că e necesară vânzarea terenului pentru infuzia de capital.Oricum, prin concesionare nu se încalcă, sub nici o formă, nici un text constituțional. Sau să procedăm altfel. Eu unul mai cunosc alte 20 de texte constituționale care ar trebui modificate. Să facem un referendum, să modificăm aceste texte și din acest moment nu mai avem nici o opreliște. Dar chiar este vânzarea pământului o cerință stringentă ?O „scăpare” păguboasă-Domnule senator, toată lumea recunoaște, nu fără durere în glas, că agricultura a ajuns o adevărată Cenușăreasă în România zilelor noastre. Totuși, oricât de propagandistic ar părea, am fost grânarul Europei. Chiar nu-i pasă nimănui că se duce totul de râpă ?-    încercări de a se revitaliza agricultura românească se mai fac, deși, este drept, cel puțin până acum, destul de palide și fără rezultatele scontate. O astfel de încercare a fost, la timpul respectiv, și propunerea mea ca ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Senatului să fie completată cu două proiecte de lege, votate anterior de Camera Deputaților. Este vorba de proiectul de lege privind constituirea, la dispoziția Ministerului Agriculturii și Alimentației, a Fondului pentru finanțarea cheltuielilor aferente lucrărilor agricole din sectorul vegetal și a celor pentru creșterea animalelor în perioada 1998-2000 și de proiectul de lege privind acordarea de sprijin financiar producătorilor agricoli mici și mijlocii, categorie în care sunt înglobați cei ce dețin în proprietate maximum 50 de hectare.Primul proiect a și devenit, între timp, lege în toată puterea cuvântului, prin votarea sa în plenul Senatului. Din păcate, cel de-al doilea proiect a rămas, deocamdată, pe dinafară.

-    Care este principala cauză a stării jalnice a agriculturii ?

-    Lipsa banilor, care să fie? Tocmai de aceea, pentru asigurarea bunei desfășurări a campaniei agricole din anii 1998, 1999 și 2000, în condițiile unei lipse acute de surse proprii de finanțare, s-a constituit la dispoziția ministerului de resort un fond de urgență în sumă de 940 miliarde de lei. Nu este mult, dar nici puțin. Important este că de acest sistem de finanțare preferențială beneficiază producătorii agricoli individuali, asociațiile agricole familiale, asociațiile agricole fară personalitate juridică prevăzute în Legea nr. 36/1991, arendașii, societățile agricole cu personalitate juridică, societățile comerciale agricole cu capital privat, ca și cele cu capital majoritar sau integral de stat. Nimeni nu a fost omis. însă, din păcate, din nou găsim în noua lege o „scăpare” care poate lăsa loc la interpretări. Astfel, suma nefiind defalcată pe diferitele categorii de beneficiari, există riscul, nu doar teoretic, ca, mai puțini exersați în împrejurările birocrației, tocmai țăranii de rând, sau asociațiile agricole din care aceștia fac parte, să nu beneficieze de lăudabilele înlesniri ale legii. Adică exact cei care au mai multă nevoie de sprijin financiar. Oare câți dintre acei țărani simpli care au mâinile crăpate de coada sapei vor intra în posesia fie și a unei infime părți din cele aproape o mie de miliarde de lei puse la dispoziție? Cu siguranță, puțini, foarte puțini. Ar fi imperios necesar ca, măcar de acum înainte, echilibrarea judicioasă a diferitelor interese să stea în atenția celor care definitivează normele metodologice cerute pentru corecta aplicare a legii.

-    Țăranii ca țăranii, dar nici măcar IAS-urile, ca să nu mai vorbim de asociațiile agricole, nu stau nicidecum mai pe roze. Pot fi aceste IAS-uri transformate peste noapte în unități profitabile, în veritabile locomotive care să tragă după ele întreaga agricultură românească?

-    Dacă tot se ocupă ea cu pământul, putem afirma cu mâna pe inimă că la noi agricultura se afiă chiar la pământ. în ciuda tuturor pariurilor câștigate și nu prea, a declarațiilor trâmbițate în mass-media și a nenumăratelor planuri de reciclare, pe zi ce trece, continuăm să importăm tot mai multe produse agricole. în acest context, președintele Comisiei de Agricultură a Senatului, dl. Triță Făniță, amenință cu demisia din această importantă funcție, dacă proiectul său de lege privind înființarea și organizarea Agenției Naționale a Fermelor de Stat (ANFS) nu va ieși victorios din morișca legislativă din Camera Superioară.însă, în ciuda valurilor făcute, acest proiect rămâne unul inoportun, ținând cont de scopurile reformei în agricultură.

-    De ce?

-    în primul rând, propunerea legislativă menționată prevede, nici mai mult, nici mai puțin, decât înființarea unei ANFS, care să preia de la FPS, prin protocol, în termen de 30 de zile, capitalul social a 665 de societăți comerciale agricole, iar noua structură, care va prelua și partea deținută de Societățile de Investiții Financiare – fostele FPP-uri își va desfășura birocratica activitate direct în subordinea Guvernului. De asemenea, ANFS ar urma să se mai ocupe și cu gestionarea, restructurarea și privatizarea societăților din componență, ce-i drept, cu mențiunea că terenul agricol din patrimoniu nu poate fi privatizat.

-     Și ce este rău în acest lucru?

-     Dacă se dorește întoarcerea la economia planificată și înmormântarea, odată pentru totdeauna, a procesului de descentralizare, atunci, într-adevăr, nu este nimic rău. Dar, puțintică răbdare, pentru că nu ajunseserăm încă la punctul culminant al întregii afaceri. Astfel, pentru ca tacâmul să fie complet, mai există în proiectul de lege menționat și o mică găselniță, care spune că toate datoriile societăților din ANFS urmează să fie suspendate în momentul aprobării legii. Acceptarea unei asemenea „chichițe” nu ar însemna decât blocarea privatizării și, implicit, a reformei în agricultură.Aș vrea să fiu cât se poate de clar: pământul exploatat în prezent de societățile comerciale agricole, fostele lAS-uri, este de fapt o masă indiviză, rezultată din totalitatea terenurilor agricole aparținând fie statului, în condiții de legalitate mai mult decât discutabile, fie persoanelor fizice care sunt acționari ce primesc dividende, în bani sau în natură, proporțional cu suprafețele de teren ce au aparținut proprietarilor originali sau moștenitorilor acestora, în limita de maximum zece hectare.Este vorba, deci, de suprafețe de teren neindividualizate și care, după cum toată lumea știe, de la opincă și până la Vlădică, fac în prezent obiectul contractelor de arendare.în plus, restabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, în înțelesul Legii fondului funciar, corespunde unor ipoteze legale distincte. în prima, când terenurile s-au găsit în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție (CAP), persoanele care au formulat cereri pentru stabilirea dreptului lor la proprietate, prin reconstituire, redobândesc dreptul de proprietate asupra acestor terenuri. Cea de-a doua ipoteză, când terenurile s-au aflat în administrarea fostelor unități agricole de stat (IAS), persoanele ale căror terenuri au fost trecute în proprietate de stat devin, la cerere, acționari la unitățile de stat ce dețin terenurile, devenite în prezent societăți comerciale. Prin urmare, în astfel de cazuri, terenurile sunt și rămân în proprietate de stat, iar foștilor proprietari ai acestor terenuri, deveniți acționari, li se atribuie un număr de acțiuni proporțional cu suprafața de teren arabil rămasă în proprietatea statului.

-     Să înțeleg că, din punct de vedere strict juridic, regimul proprietății nu este încă lămurit pe deplin?-     Exact, și acest lucru se întâmplă în principal sub două aspecte: pe de o parte, suprafețele în discuție nu sunt fizic delimitate prin grănțuire, iar pe de altă parte, nu a fost încă precis stabilită natura juridică a acestor proprietăți aflate în stare de indiviziune.în plus, potrivit art. 25 din Legea arendării nr. 16/1994: „Persoanele fizice cărora le-a fost stabilită calitatea de acționar în baza prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 pot opta în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi pentru calitatea de locator (alin. 1); Contractul de locațiune se încheie pentru perioada minimă de arendare prevăzută la art. 17, alin. 2, între societatea comercială care deține terenul în cauză și persoana fizică care a optat pentru calitatea de locator….(alin. 2). După expirarea perioadei minime de arendare, persoanele îndreptățite potrivit alin. 1 pot exploata terenurile liber, în calitate de proprietar”.Iată că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Iar la aceste neclarități juridice se mai adaugă, și nu în ultimul rând, o dilemă morală: de ce să ne grăbim să iertăm datoriile de miliarde pe care le au fostele IAS-uri, uitându-i cu totul pe agricultorii lipsiți de orice sprijin? Pentru ce este nevoie de subvenții masive într-un sector care și-a dat deja cu vârf și îndesat dovada ineficienței? în buzunarele cui vor ajunge preconizatele subvenții?întrebări fără răspuns.

-Ați atacat, în repetate rânduri, legiferarea vânzării terenurilor către străini.

-     Nu este vorba propriu-zis despre un atac, ci de semnalarea – consecventă, ce-i drept – a numeroase anomalii legislative. în ceea ce mă privește, se știe că m-am împotrivit completării Legii nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine, prin introducerea nefastului articol 30, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituției și chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole. Acestea sunt motivele pentru care am propus și continui să susțin că scopul urmărit poate fi atins doar pe calea concesionării pe termen îndelungat. Repet, să fiu bine înțeles: obiecțiunea mea privește numai terenurile agricolc din extravilan și nu cele destinate investițiilor industriale. între timp, Parlamentul a adoptat și Legea privind circulația juridică a terenurilor, art. 3 reînnoind interdicția dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și persoanele juridice străine. în același timp, însă, ultimul alineat al acestui articol dispune că „în cazul terenurilor ce fac obiectul investițiilor persoanelor fizice sau juridice străine sunt și rămân aplicabile dispozițiile legislației în vigoare privind regimul juridic al investițiilor străine”. Precum se vede, este omisă situația societăților comerciale cu capital parțial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, ceea ce înseamnă că acestea se bucură în continuare de privilegiul recunoscut prin amendarea Legii investițiilor străine. Ne lovim din nou de obsedanta teză a atragerii cu orice preț a investitorilor străini. Altfel spus, nu desființarea birocrației, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naționale, ci, pur și simplu, revânzarea de-a valma a terenurilor către străini ne-ar scăpa, chipurile, de orice grijă. Curios să văd care sunt rezultatele concrete ale promisiunilor sforăitoare făcute, i-am adresat domnului Valentin Ionescu, pe când era ministrul privatizării, o interpelare prin care i-am cerut să-mi răspundă concret la următoarele patru întrebări:

  1. Ce suprafețe de teren agricol în extravilan au cumpărat investitorii străini ale căror societăți comerciale au fost înregistrate ca persoane juridice române și care sunt acele societăți comerciale cumpărate?
  2. Câte din aceste suprafețe fac parte din domeniul public sau privat al statului și în ce zone geografice sunt ele amplasate?
  3. La ce prețuri au fost vândute aceste suprafețe de teren agricol?
  4. La cât se ridică valoarea totală a investițiilor străine atrase pe această cale?

Nu mă întrebați de răspuns…

Pragul psihologic

–   In jurul păgubosului obicei adoptat în ultima vreme, și anume cel al bombardării continue a Parlamentului României cu tot felul de ordonanțe s-au născut atâtea și atâtea polemici.în ultimul timp chiar, lucrurile s-au schimbat, bineînțeles în mai rău, iar multe dintre ordonanțe, simple sau de urgență, au început să „fenteze” din ce în ce mai fățiș, procedurile constituționale. Recent, un nou „război” mediatic a izbucnit datorită Ordonanței de urgență nr. 12/1999 privind schimbul terenului în suprafață de 5.000 metri pătrați, situat în București – România, aflat în domeniul privat al statului și în administrarea Ministerului Afacerilor Externe, cu construcția și terenul aferent situ­ate în Berlin – Germania, proprietatea firmei germane Tercon Bau GmbH – Projectan-Wicklung.

–   într-adevăr, prin publicarea acestei ordonanțe în Monitorul Oficial s-a depășit un adevărat prag psihologic. Mai multe prevederi din legea noastră fundamentală sunt practic călcate in picioare, dovedindu-se astfel că, din păcate, avem o Constituție facultativă. Sigur că bunurile care fac parte din domeniul privat al statului pot fi înstrăinate prin acte juridice. Dar, deoarece aceste bunuri nu sunt ale particularilor, ele urmează să fie „administrate și nu pot fi înstrăinate decât după regulile și normele prescrise pentru ele” (art.475 din Codul Civil român). Bunurile din domeniul privat al statului sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel, zice Constituția României în art.41 alin.2, zice art. 72 și 74 din legea nr.69/1991. în caz de înstrăinare, se aplică, prin urmare, dispozițiile prevăzute pentru contractul de vânzare – cumpărare, în măsura în care prin legea specială nu se prevede altfel.De la bun început țin să subliniez că prevederile ordonanței amintite încalcă flagrant art.41, alin.2 din Constituția României, întrucât, ca urmare a schimbului, terenul situat în București va fi dobândit în proprietate de o persoană juridică străină. Or, potrivit textului constituțional, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut exclusiv al calității de cetățean român.Deci, repet, calitatea de cetățean român, și nu domiciliul persoanei fizice, ori, după caz, persoanei juridice, conferă dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României.

-    înseamnă că străinii și apatrizii nu pot dobândi în România nici un fel de drept de proprietate?

-    Nici chiar așa. Străinii și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcțiilor, prin acte între vii sau prin moștenire. Dar în acest caz li se poate recunoaște numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcției și nu numai dreptul de folosință, de concesiune asupra terenului aferent.Este drept, aceasta nu constituie prima tentativă prin care se încalcă, în ciuda legilor țării, împroprietărirea anumitor firme străine. Astfel, în urma presiunilor făcute, în special de exliberalul Viorel Cataramă, s-a ajuns la un compromis, și anume, s-a spus că această incapacitate specială de a cumpăra terenuri în România prevăzută în privința străinilor ar viza doar pe investitorii străini care sunt „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate ”. Or, în ordonanța noastră, chiar de această ipoteză este vorba, viitoarea proprietară a celor 5.000 metri pătrați din Șoseaua Kiseleff fiind o persoană juridică străină.In același mod este „faultată” Constituția, se încalcă și prevederile normative referitoare la achizițiile de bunuri efectuate de către instituții publice dintr-o singură sursă. Asfel, textul Ordonanței vine în contradicție cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.888/1998, care stabilește că achiziția se efectuează de la Deutsche Telecom A.G., fară să spună un singur cuvințel despre o Tercon Bau GmbH. Și tot în respectiva hotărâre a guvernului apar următoarele cifre amețitoare: 35,8 milioane mărci – valoarea construcției terenului din Berlin, în total 54,3 milioane mărci germane, plus dobânzile și comisioanele aferente, adică, aproximativ 500 de miliarde de lei, ce ni se pare cam multișor pentru o ambasadă, fie ea și la Berlin.

-    Ce ar mai fi de adăugat?

-    Nu pot încheia fără a observa că art.3 și ultim al ordonanței privește obligația firmei germane de a reconstrui spațiile de întoarcere a tramvaielor și troleibuzelor. Este drept, obiectul schimbului, terenul situat în zona Piața Presei Libere, spre deosebire de celebrul model al terenului aflat „undeva în Băneasa, colț cu Batiștei”, este lesne de identificat, vizavi de Sofitel, ceea ce nu este deloc rău. Ce ne facem, însă, că, deși am consultat surse confidențiale din cadrul RATB, care doresc să-și păstreze anonimatul, nimeni nu știe că acolo o să întoarcă vreun troleibuz. Și asta pentru că în zonă nu circulă nici un troleibuz.închei reamintind textul constituțional, uitatul principiu constituțional înscris în art.41 alin.2 din Constituția României: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor ”,chiar dacă în zonă nu circulă nici un troleibuz.Conacele Legii 18

-    Vă reamintesc ce ați declarat atunci când proiectul de lege privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere prevăzut prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 intra pe „ ultima linie “a adoptării, urmând să fie supus votului final în plenul Senatului: „Este, neîndoielnic, un semnal îmbucurător această finalizare, chiar dacă vine atât de târziu. ”

-    Doar știți ce spune românul: niciodată nu este prea târziu. în plus, nici nu aș dori să mai amintesc aici de toată „tevatura” întreținută atâta amar de vreme în jurul acestui proiect legislativ, de animozitățile stârnite și de deja celebrele partizanate pentru cele „până la” sau „nu mai mult de” 10 sau 50 de hectare. Important este acum faptul că, în cele din urmă, s-a renunțat la puzderia de sloganuri scoase de la naftalina istoriei, și de o parte și de cealaltă, și s-a lucrat, pur și simplu, pe lege. Parcă nici un alt act normativ nu s-a bucurat de o asemenea atenție, specialiștii aducând o mulțime de amendamente, majoritatea dintre ele salutare. Adăugând la această lăudabilă „chițibușărie” tehnică și concesiile făcute de o parte și de alta, speram că „securea războiului” nu va mai fi dezgropată și, după ce va parcurge procedura de mergere, legea va fi trimisă Președintelui României în vederea promulgării. Ceea ce, în mare, s-a și întâmplat. Iată – parafrazându-1 pe Marin Preda – pe ce mă bazam: unul din multele amendamente însușite de comisiile de specialitate susținut puternic de reprezentanții Opoziției. Este vorba despre introducerea în proiectul de lege a unui nou articol, art, 19:„1) în localitățile în care există terenuri agricole excedentare în raport de prevederile prezentei legi se vor atribui, până la limita de 2 ha de familie, în proprietatea familiilor fară pământ, familiilor nou întemeiate, specialiștilor din agricultură, cadrelor medicale, personalului didactic, slujitorilor cultelor religioase legal recunoscute și veteranilor de război.2)  Persoanele prevăzute la alin.l beneficiază de aceste drepturi dacă domiciliază, locuiesc și profesează în localitatea respectivă și dacă ei nu au în proprietate terenuri agricole sau dacă părinții lor au în proprietate suprafețe mai mici de 5 ha.3)  Terenurile atribuite în proprietate potrivit prezentului articol nu pot fi înstrăinate pe o perioadă de 10 ani”.Și, chiar dacă acest articol nu privește strict obiectul acestei legi, și anume, nu se mai încadrează în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, reprezentând o veritabilă „miniîmproprietărire”, nu avem cum să nu recunoaștem că este o măsură binevenită, ținând cont de actuala situație a categoriilor sociale menționate, ca și în ideea unei mai mari stabilități a populației rurale. Cum însă, din păcate, nimic ce iese din mâna omului nu poate fi perfect, „la unison” a fost respinsă în doi timpi și trei mișcări o logică completare la acest amendament, în care se prevedea ca tinerelor familii, tot în cazul în care există excedent și dacă domiciliază, locuiesc și profesează în localitatea respectivă, să li se atribuie câte un hectar de teren forestier. Se înregistrează astfel o nemeritată inechitate, care poate determina un nou exod al tinerilor de la munte către zonele de șes, deci acolo unde se acordă reale privilegii.

-     Să spunem că este vorba de excepția care întărește regula echității.

-     Drept răspuns, dați-mi voie să prezint o altă „abatere”, care excede obiectul acestei legi – „procesul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole forestiere”. Ea s-a înregistrat prin adoptarea prevederilor art. 18 alin.2, prin care se recunoaște persoanelor fizice – acționari și locatari – cărora li se restituie terenurile agricole agicole și un „drept de preemțiune” la cumpărarea bunurilor imobile, construcții agroindustriale, alte costrucții, precum și la cumpărarea bunurilor mobile, tractoare, mașini și utilaje agricole din patrimoniul societăților agricole care au administrat terenurile respective. Or, dreptul de preemțiune are ca obiect numai terenurile agricole situate în extravilan (terenuri arabile, pășuni, fanețe, vii, etc.), iar dacă terenul nu este agricol (de pildă, pădure) sau, fiind agricol, este situat în intravilan, dreptul de preemțiune nu există! în aceste condiții, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, sigur că nu se poate vorbi de un „drept de preemțiune” la cumpărarea tractoarelor, mașinilor, etc. Fiindcă, repet, dreptul de preemțiune are un domeniu de aplicare bine determinat: trebuie să privească un teren agricol din extravilan, actul juridic proiectat să fie o vânzare- cumpărare și, în fine, să aibă ca obiect transmiterea dreptului de proprietate!Un alt articol „vedetă” – dacă îl putem numi astfel -, puternic mediatizat, este art. 32, cel care, la alin. 1, în varianta adoptată de Camera Deputaților, prevedea ca să se restituie foștilor proprietari „construcțiile, conacele și armanele”. A fost rândul senatorilor Puterii să iasă la rampă și, prin adoptarea unui amendament comun, să găsească o formulă mai echilibrată acestui articol: „Construcțiile de orice fel destinate exploatațiilor agricole, preluate prin efectul Decretului nr.93/1949, se restituie foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora”. Dar-    așa este la români, după orice lucru bun trebuie musai să apară și un „dar” – nu a reușit să câștige acceptul majorității senatorilor prevederea din același amendament prin care se impunea a fi restituit și inventarul agricol preluat de fostele CAP-uri și IAS-uri. Stranie poziție – ca după ce vrei să dai toate conacele înapoi, să nu mai fii de acord nici cu restituirea strămoșeștilor sape! Cu atât mai mult, cu cât prin faimosul decret 93 din 1949 intra în proprietatea statului „inventarul agricol viu și mort”. Iar pământul nu se lucrează cu conace și armane, ci cu sape și pluguri. Personal, consider că ar fi fost benefic ca țăranilor să li se acorde cel puțin contravaloarea reactualizată a uneltelor cu care au fost obligați să intre în CAP-uri. Cu atât mai mult, cu cât votarăm într-o veselie generală „dreptul de preemțiune” la cumpărarea tractoarelor, mașinilor, etc. în fine, în acest fel, veneam în întâmpinarea întrebării care stă pe buzele tuturor celor care, fie și poetic vorbind, reprezintă „talpa țării”: „Bun, ne dați pământul înapoi, dar noi cu ce-l mai muncim?”

-    Să ne întoarcem, dacă se poate, la conacele noii Legi 18.

-    Cum să nu se poată? însă cum scopul declarat al acestei legi este „finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere”, trebuie spus de la bun început că multe din prevederile normative adoptate de cele două Camere exced obiectul enunțat. Și un prim argument în sensul acestei constatări îi reprezintă textul art.32. Dar iată cum arăta acesta în forma sa inițială: „Construcțiile, conacele și armanele care au constituit exploatații agricole, potrivit prevederilor art.4 din Legea pentru înfăptuirea reformei agrare nr. 187/1945, se restituie foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora ”. Se pune, firesc, întrebarea: Ce caută conacele și armanele într-o lege care își propune restituirea pământului și a pădurilor ? Juridic vorbind, introducerea unor asemenea prevederi într-o lege care are un cu totul alt obiect este o grefa artificială extrem de păguboasă, fie și pentru simplul motiv că naște o serie întreagă de confuzii. Nu pun aici în discuție legitimitatea morală a restituirii acestor construcții, ci graba nejustificată de a rezolva această problemă în chiar această lege, deși ea vizează strict terenurile agricole și forestiere. Iar „liantul juridic”, respectiv destinația de exploatații agricole a acestor construcții, prin care s-a încercat împușcarea a doi iepuri printr-o singură lege, este cel puțin șubred. Eu, unul, nu văd cine și cu ce argumente concrete m-ar putea convinge de destinația de exploatații agricole a acestor imobile. Altfel spus, nu văd ce i-a împiedicat pe inițiatori să legifereze restituirea tuturor acestor construcții, inclusiv a morilor de vânt și apă, a silozurilor, pătulelor, grajdurilor, gaterelor, etc. printr-o lege aparte, așa cum era normal. Mai ales că, în forma votată a art. 32, s-a renunțat la sintagma „conace”, „armane”, precum și la trimiterea la prevederile Legii nr. 187/ 1945, în favoarea enunțului „construcții de orice fel destinate exploatațiilor agricole, preluate prin efectul Decretului nr. 93/1949”. Din păcate însă, nici această formulare nu are darul de a mai risipi din ceața în care vor fi învăluiți cei ce vor trebui să stabilească, în mod concret, care anume construcții „de orice fel” au avut strict destinația de exploatație agricolă și, pe cale de consecință, urmează a fi restituite prin „noua Legel8”. Și cum, pe de altă poate, menționatul decret nr.93/1949 se referea la „inventarul agricol viu și mort”, nu mă pot abține să nu mă întreb de ce „se repară”consecințele abuzive ale acestui act normativ de sorginte stalinistă după principiul jumătății de măsură, singurii beneficiari ai acestei „echitabile” reparații fiind doar proprietarii „construcțiilor de orice fel”?

-     Ce se întâmplă, însă, cu ceilalți proprietari, cei fără conace?

-     Asta mă întreb și eu. Căci, după cum bine se știe, pe lângă proprietarii de conace, au mai existat alte milioane de victime ale acelui aberant act de putere, cei cărora li s-au luat „cu japca” boii, căruțele, plugurile, sapele. Căci, în abuzul său, cel puțin, Decretul nr.93/1949 era echidistant, nefacând nici o diferențiere între cei expropriați atunci. Cu toții au fost egali în durere și au existat români care au murit „de inimă rea” pentru că li s-a furat averea, dar și români ce au murit de disperare atunci când comuniștii le-au scos cu forța din ogradă animalele și măruntul inventar agricol care, multora, le asigura, de bine – de rău, mămăliga cea de toate zilele. Mi-a fost dat să aud și stupefiante păreri potrivit cărora este dificil de restituit „inventarul viu”, pe motiv că animalele luate țăranilor de comuniști s-au făcut de mult una cu pământul. Să fim serioși și să citim împreună alineatul 3 al aceluiași buclucaș articol 32: „în cazul în care astfel asfel de bunUri imobile nu mai există, sc vor acorda despăgubiri”(s.n.). Dacă se intenționa cu adevărat acest lucru, „dificultatea” putea fi lesne depășită prin același procedeu reparatoriu al acordării de despăgubiri și pentru bunurile mobile. In fine, renunțându-se la referirea la prevederile Legii nr. 187/1945, dorește oare cineva să reînvie dilema celor „nu știu câte hectare”?

-     O reîntoarcere care ar fi mai mult decât păguboasă .

-     Bineînțeles. Pentru că, repet, este vorba de o lege cu caracter reparatoriu, care s-a aflat atâta amar de vreme în miezul unor polemici aprinse și în centrul talk-show-urilor datorită, în primul rând, veritabilului prag psihologic de 50 de hectare. în cele din urmă însă, toată tevatura iscată s-a dovedit a fi una de natură pur lingvistică, crâncena bătălie oratorică dându-se între termenii „nu mai mult de”50 ha și „până la” 50 ha. Iată ce a ținut pe loc, timp de un an, o lege de o asemenea importanță! Și asta, în condițiile în care, o reamintesc, dilema celor „nu știu câte hectare” era tranșată cât se poate de clar, cel puțin din punct de vedere legislativ, prin articolul 39 din Legea nr. 18 modificată, care face trimitere explicit la limita suprafeței prevăzute de Legea nr. 187 din 1945. Iar din cuprinsul acesteia aflăm că împroprietărirea de atunci a țăranilor a fost posibilă prin limitarea proprietății agricole la 50 de hectare. Quod erat demonstrandum! O preemțiune cu bătaie lungă.

-     In cele din urmă, „ noua Lege 18 ” a trecut cu brio printre furcile caudine ale Senatului, dar ecourile adoptării sale sunt departe de a șe fi stins. Și, poate este și normal, fiind vorba de o lege extrem de importanta, ținând cont mai ales de „surprizele” care sunt cuprinse în acest act normativ cu caracter reparatoriu. Dar, până la „văile plângerii ’, să urcăm „ dealurile încrederii ” și să vedem, pentru început, „jumătatea plină a paharului ”, adică lucrurile bune.

-     Fără îndoială, printre multele lucruri bune promovate de noua lege, la loc de cinste se numără, neîndoielnic, prevederile articolului 19, prin care o serie întreagă de categorii sociale și profesionale vor putea benefecia de anumite facilități. Este vorba, vă reamintesc, de familiile fără pământ, familiile nou întemeiate, specialiștii din agricultură, cadrele medicale, personalul didactic, slujitorii cultelor religioase oficial recunoscute și veteranii de război, care vor primi în proprietate, acolo unde este posibil, până la două hectare teren agricoi de familie. Este, de departe, o măsură salutară, mai ales dată fiind situația precară, de multe ori de-a dreptul dramatică, cu care se confruntă majoritatea membrilor acestor categorii „uitate” cam de toată lumea. Totuși, din punct de vedere strict juridic, nu putem trece cu vederea „inadvertența” prin care niște prevederi vizând strict o miniîmproprietărire și-au găsit locul într-o lege având drept scop reconstituirea dreptului de proprietate. însă, după cum am mai văzut și vom mai vedea, aceasta nu este în nici un caz singura inadvertență din cuprinsul acestei legi. Din păcate, asemenea „inadvertențe” – de logică, de această dată – s-au înregistrat și atunci când a fost respins, în deplin „consens”, amendamentul prin care familiilor ce îndeplinesc toate condițiile prevăzute de art. 19, dar care locuiesc la munte, și nu la șes, urma a li se atribui, și lor, câte un hectar de pădure. Cei care s-au opus vehement acceptării respectivului amendament au argumentat că „oricum ar fi în zadar, că pădurea nu este productivă”! Și atunci, dacă ar fi vorba de un simplu „moft”, care ar fi rațiunea acestei aberații de zile mari, a acestei discriminări ce are la bază niște criterii strict geografice: „cei de la șes” merită să fie ajutați, „cei de la munte” nu? Dar, de departe, articolul care naște cele mai multe și mai profunde nedumeriri este articolul 18, alin.2: „Persoanele fizice – acționari și locatori – cărora li se restituie terenurile agricole au drept de preemțiune la cumpărarea bunurilor imobile, construcții agroindustriale, alte construcții, precum și la cumpărarea bunurilor mebile, tractoare, mașini și utilaje agricole din patrimoniul societăților comerciale care au administrat terenurile respective”. Din păcate, în acest articol, densitatea aberațiilor legislative inserate depășește orice imaginație. Este de-a dreptul inexplicabilă această grosolană derogare de la principii elementare de drept. Și asta în condițiile în care în Codul Civil Român, în Legea arendării și, nu în ultimul rând, în Legea 18 preemțiunea este reglementată expres. Este inadmisibil pentru un jurist să nu cunoască-     sau, și mai grav, să ignore cu bună știință – faptul că dreptul de preemțiune are un domeniu de aplicare bine determinat: trebuie să privească numai un teren agricol situat în extravilan (terenuri arabile, fânețe, vii etc.), actul juridic proiectat să fie o vânzare-cumpărare și, în fine, să aibă ca obiect transmiterea dreptului de proprietate! Așadar, dacă terenul nu este agricol (de pildă, pădure) sau, fiind agricol, este situat în intravilan, dreptul de preemțiune nu există! în aceste condiții, cu atât mai puțin se poate vorbi de un asemenea „drept de preemțiune” în cazul unor – „bunuri imobile, construcții agroindustriale, altor construcții (…) bunuri imobile, tractoare, mașini și utilaje agricole…”. Fiindcă, repet, dreptul de preemțiune are un domeniu de aplicare bine determinat!

-     intr-adevăr, ca să folosesc un termen cât mai finuț cu putință, aș putea spune că se înregistrează unele „bâlbe”.

-     Și nu puține, căci seria abaterilor „tricotate” în jurul dreptului de preemțiune nu se oprește aici. în ceea ce privește acordarea acestui „privilegiu”asupra „construcțiilor agroindustriale”, prevederile art. 18 se ciocnesc cap în cap cu cele ale art.32 din aceeași lege, în forma sa finală, unde scrie negru pe alb: „construcțiile de orice fel destinate exploatațiilor agricole (…) se restituie foștilor proprietari”. Se acordă drept de preemțiune (drept prioritar la cumpărare în cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenționează să-l vândă) sau „reconstituirea dreptului de proprietate” are cu totul alt obiect ? Știut fiind însă că, în majoritatea cazurilor, aparențele înșală, este foarte posibil ca și în acest caz „miza” acestei „neconcordanțe”să fie cu totul alta. Astfel, dacă art.32 se referă strict la construcțiile destinate exploatațiilor agricole preluate prin Decretul nr.93/1949, deci existente la acea dată, putem deduce că la art. 18 se încadrează și imobilele construcții ridicate după anul 1949. Probabil, numai bunul Dumnezeu și inițiatorul legii știu ce trebuie înțeles prin acest termen atât de dibaci ales, „alte construcții”. După cum nu se va înțelege în vecii vecilor cum este posibilă întinderea aripei ocrotitoare a preemțiunii și asupra „tractoarelor, mașinilor și utilajelor agricole”. Să fie vorba de fostele SMT-uri cu tot inventarul lor? Oricum, rămâne de văzut…

-     Domnule senator, iată că timpul a dovedit că v-ați cam grăbit când ați lăudat „ înțelepciunea “parlamentarilor care au votat articolul 19, cel prin care o serie întreagă de categorii sociale și profesionale vor putea beneficia de anumite facilități. Tocmai respectivul articol a fost singurul „picat” la Comisia de mediere între cele două Camere. De ce?

-     Din cauza unor ambiții politice care nu pot fi explicate în nici un fel într-o asemenea situație importantă. Recunosc că m-am grăbit atunci când am crezut că interesul general va fi deasupra intereselor partinice.

Bun de tipar: 25.01.2000 Coli de tipar 2 Format 16/16 x 86Editura și Tipografia Fundației „România de Mâine”Splaiul Independenței 313, București, sector 6, O.R 78 Tel.: 4104380, Fax: 4113384

Sursa: Ziaristi Online

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *