Locul Budapestei este pe Arcul de Triumf din București

de Mihai Tociu

Motto: Dacă voi conduce această țară, în primul rând aș încerca să îi redau DEMNITATEA.

BUDAPESTA este unul dintre numele care au fost trecute inițial pe Arcul de Triumf, și alegerea nu a fost deloc ușoară. Justificarea „oficială”, și de necombătut, a fost faptul că, în 1919, pe câmpul de luptă militar, armata română a înfrânt-o pe cea maghiară, iar în cel ideologic, România a salvat Ungaria de la pericolul comunist.

Totuși, ca să spunem lucrurilor pe nume, a avea capitala unui stat vecin trecută pe Arcul de Triumf reprezintă cu mult mai mult decât localizarea unei victorii militare. Politic vorbind, acesta este simbolul unui raport de forțe imagologic și de ascendență morală. Este expresia faptului că, la scară istorică, românii au fost deasupra ungurilor. Și, cu riscul de a pune degetul pe rană, trebuie spus că etalonul acestei supremații a reprezentat-o, dintotdeauna, Transilavania.

Dacă pentru români Transilvania este un spațiu originar, în care ei au dat numele Tisei, Mureșului și Oltului, pentru unguri Transilvania a reprezentat o obsesie permanentă de demonstrare a apartenenței sale culturale și religioase la Budapesta. Adică, pentru unguri, „transilvănenii”, sau „ardelenii”, ar fi un alt fel de români, de care ei se simt responsabili și care ”își pot găsi liniștea” numai în sânul ”națiunii maghiare”, alipiți teritorial la Ungaria!

Istoria abundă de exemple în care ungurii au dovedit că pretențiile lor asupra Transilvaniei sunt o constantă transideologică și transcedentală: în plină revoluție, la 1848, aristocrații unguri, în loc să se concentreze pe revendicările sociale și naționale proprii, supralicitează alipirea Transilvaniei la Ungaria, și la fel în 1919, comuniștii unguri, în loc să își vadă de schimbarea sistemului politic, își risipesc și ei energiile pentru alipirea Transilvaniei. Doar un an mai târziu, în 1920, la Conferința de la Trianon, aceiași unguri, de data aceasta reveniți la sistemul democratic prin intervenția militară română, se încăpățânează să solicite din nou alipirea Transilvaniei la Ungaria, dar pentru un motiv care ar trebui să intre în Cartea Recordurilor ca dovada maximă de dispreț a unui popor ”european” față de altul: delegația oficială a Ungariei a susținut că românii sunt ”o rasă cu civilizație inferioară”!

Acesta a fost contextul istoric în care românii au decis că sunt îndreptățiți să menționeze BUDAPESTA pe Arcul de Triumf din București și, spre meritul lor, toți politicienii români interbelici au aprobat acest gest, de mare curaj politic. A fost anul inaugurării Arcului, 1936.

Dar bucuria nu a durat mult… Dreptul de a ne scrie singuri istoria ne-a fost luat în 1953, de către ocupantul-eliberator sovietic, care a decis, prin intermediul marionetelor sale de la București, să acopere cu ciment inscripția BUDAPESTA. Pentru sovietici nu a contat că Arcul de Triumf era monument istoric și arhitectonic de cea mai importantă clasă, după cum nu a contat nici semnificația emoțională a gestului lor. Simbolul a o mie de ani de rezistență a românilor împotriva pierderii identității și a bucuriei naționale că am ieșit câștigători în competiția Istoriei a fost acoperit în doar câteva minute cu o mistrie, de un zidar care purta un coif făcut din ”Scânteia”. În termeni juridici, Arcul de Triumf a fost ”blasfemiat”.

”Vae victis” spuneau romanii, și noi, românii, am simțit cu vârf și îndesat umilința a 45 de ani de dominație sovietică. Pentru că sistemul comunist, cel pe care acum pretindem că-l blamăm, nu a fost altceva decât expresia politică a aparteneței României la sfera de influență sovietică! Numai un naiv, sau un rău intenționat, poate separa comunismul de Rusia.

Acum 24 de ani am avut o Revoluție, despre care spunem că a schimbat sistemul politic dictatorial, comunist, de origine sovietică, cu unul democrat, care reprezintă voința poporului. În numele acestei ”voințe”, de 24 de ani se dau legi care compensează material și moral toate nedreptățile comise în cei 45 de ani de așa-zis comunism, și se retrocedează absolut orice proprietarilor inițiali, sau urmașilor lor, în numele reparațiilor istorice.

În tot acest avânt reparatoriu, ar fi fost normal să se acorde aceeași atenție, dacă nu chiar mai mare, recuperării simbolurilor care ne reprezintă pe toți, pe noi ca neam. Este greu de făcut o ierarhie a acestora, dar 24 de ani este un termen suficient de lung pentru a le termina pe toate.

Și totuși, unul dintre cele mai importante simboluri, dacă nu chiar cel mai important, anume inscripția BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf, a rămas în continuare ”blasfemiat”, la fel ca în timpul ocupației sovietice și la fel ca în perioada dictaturii ceaușiste.

Actualii conducători nu au nici măcar scuza unei erori pentru această omisiune, atâta timp cât sunt ani de zile de când o mulțime de organizații patriotice, dar și simpli cetățeni, au atenționat toate instituțiile statului despre această nedreptate. Prezidenție, guverne, ministere, primării, servicii de informații, Justiție, Senat și Camera deputaților, niciuna nu a rămas neinformată, în modul cel mai legal și oficial cu putință. Și totuși, degeaba… În ciuda faptului că există cadrul legal și bugete alocate, ba chiar au existat oferte de finanțare extrabugetară, și în ciuda presiunii civice, de 24 de ani inscripția BUDAPESTA refuză să reapară pe Arcul de Triumf!

Cum este posibil ca într-un sistem ”democratic”, care reprezintă dorința majorității, și pe care l-am câștigat printr-o Revoluție, dramatică, și pe ai cărei eroi îi omagiem în fiecare decembrie… deci, cum este posibil ca această dorință atât de simplă, atât de nevinovată, atât de necostisitoare, atât de unanimă, să nu fie îndeplinită? Cât poate să coste ridicarea unei schele de 10 metri și îndepărtarea cu o daltă și un ciocan, de către un meșter priceput, a celor câtorva kilograme de ciment care îngroapă un cuvânt? Deja, este evident pentru toată lumea că răspunsul nu este unul care se măsoară în bani.

În loc de explicație, hai să ne uităm cine sunt cei care ne conduc de 24 de ani. Deci…

Ca dizident major, simbol al rezistenței, al curajului, al anti-comunismului, al libertății de gândire, al Revoluției, ni se repetă obsesiv că ar fi un… maghiar. Adică, dintre toți românii care s-au opus dictaturii și care și-au distrus viețile spunând NU, nu s-a găsit niciunul suficient de hotărât ca să înceapă Revoluția. Oare?!

Ca reprezentant al României în Parlamentul European și vice-președinte al acestuia este același… maghiar. Democratic vorbind, aceasta reprezintă dorința românilor. Oare?!

”Democrația” nu permite formarea unor partide pe criterii etnice, în schimb echivalează, în lupta electorală, partidele cu ong-urile minorităților etnice. Această anomalie legislativă, care frizează ridicolul, are ca principal beneficiar un ong… maghiar. Dar ea este rezultatul unei Constituții care a fost votată de majoritatea românilor. Oare?!

Pe post de partid care participă gălăgios la alegeri și care este perpetuu la guvernare, este acel ong… maghiar. Acesta este rezultatul procesului electoral. Oare?!

Ca aliat politic al tuturor partidelor aflate la guvernare și care primește constant posturi în guvern, este același ong… maghiar. Probabil că votanții partidelor care câștigă alegerile își doresc aceasta. Oare?!

Parlamentul a legiferat folosirea limbilor minorităților naționale, de fapt a celei maghiare, în administrația publică și acum dezbate dacă aceasta să fie oficializată și în justiție. Probabil că parlamentarii consideră că cei care i-au votat își doresc aceasta. Oare?!

Șeful Inchiziției Gândirii, adică al Consiliului pentru ”Combaterea Discriminării”, este tot un… maghiar. Poate este o întâmplare, și poate este un profesionist echidistant… Oare?!

Timp de patru ani, responsabil suprem pentru monumentul clasă A – Arcul de Triumf, ministru al culturii românilor, a fost tot un… maghiar.

Și aceste exemple pot continua pe pagini întregi… Oare nu este evident că clasa politică românească a ajuns la un astfel de nivel de josnicie și de venalitate încât este gata să facă orice concesie minorității maghiare doar pentru a se menține la putere?

În această situație, este la fel de evident faptul că refuzul de a repune inscripția BUDAPESTA pe Arcul de Triumf nu mai este o decizie managerială, determinată juridic sau financiar, ci este o decizie strict politică, o expresie a orgoliului maghiarilor, din România și de pretutindeni, dublată de lipsa de patriotism a clasei politice care a ajuns să ne conducă.

Și dacă ar fi vorba numai despre orgoliu, ar fi bine, dar din ce în ce mai mult se vorbește în spațiul public despre autonomie locală, autonomie ”culturală”, autonomie pur-și-simplu, descentralizare, regionalizare, transilvănism, secuism, ”m-am săturat de România”… Iar singurii beneficiari ai acestui discurs sunt… aceiași.

Sunt unul dintre românii obișnuiți, care se simte neputincios în fața acestui val de minciună și de ipocrizie care, încet-încet, pare să acopere și să distrugă această țară. Am sperat cu tot sufletul meu că această țară va renaște după înlăturarea ceaușeștilor și că voi trăi aici la fel de bine și de mândru ca orice alt european, dar totul pare să fie altfel decât mi-am imaginat. În loc de o țară prosperă și independentă, România a ajuns la mila creditorilor internaționali și a multinaționalelor, care se comportă aici ca într-o republică bananieră.

Deocamdată, nu pot să fac prea multe pentru a-i schimba destinul, pentru că așa numitul sistem democratic este o barieră de netrecut pentru ca un grup de cetățeni care nu face parte dintr-o mafie-oligarhică să ajungă să formeze un partid politic și să își permită financiar să participe la alegeri. Nici Ceaușescu nu și-a închipuit un mecanism politic mai ne-democratic decât cel actual, așa numit ”democratic”.

Dar nici nu pot să privesc tăcut cum această țară se duce de râpă iar eu, ca român, să ajung batjocura și sperietoarea celorlalte țări europene… Și cum poți să ai pretenția ca alții să te respecte dacă tu, la tine în țară, în care se presupune că tu îți faci regulile, te lași călcat în picioare de cei care declară că sunt aleșii și reprezentanții tăi ”legitimi”?

Absența inscripției BUDAPESTA de pe Arcul de Triumf nu mai este demult o banală nerealizare arhitectonică. Și nici o dovadă a lipsei de recunoștință față de militarii care s-au jertfit în luptele din Ungaria anului 1919, pentru că inscripția nu comemorează eroii, ci menționează Victoria. Faptul că acceptăm ca acea inscripție să nu fie repusă la locul ei a devenit deja unul dintre simbolurile lipsei noastre de demnitate, ca popor, și este momentul trecem peste barierele legale cu care ”conducătorii” noștri ne încorsetează și să nu mai acceptăm așa ceva.

Dar, până când vom reuși să îi convingem să facă această reparație istorică a Arcului de Triumf, am decis să facem, eu împreună cu un grup de prieteni, colegi de ideal, o minimă reparație morală, prin inscripționarea cu vopsea a cuvântului simbol al demnității noastre: BUDAPESTA!

Poate că modalitatea tehnică pe care am aleas-o pentru a ne atinge scopul a fost spectaculoasă, sau poate că mecanismul pe care l-am creeat este ceva inedit, sau poate chiar o invenție. Părerea mea este că partea tehnică este o chestiune minimală. Este doar rodul unui hobby și îmi doresc ca românii să nu judece acest demers numai prin ingeniozitatea sa tehnică…

Scopul nostru a fost ca acel ”grafiti” să aducă bucurie și speranță în inimile tuturor românilor, la acest moment aniversar și de sărbătoare.

Foarte probabil că va urma o bătălie juridică cu cei care vor considera că, din punct de vedere legal, am alterat un monument istoric, probabil cel mai important monument istoric din România. Toți cei care am participat la această acțiune suntem responsabili și ne-am asumat acest risc din momentul în care am zis Hai!

Noi, cei câțiva care am reușit să repunem simbolic BUDAPESTA pe Arcul de Triumf, considerăm că acest demers este unul strict politic și că vom fi susținuți moral de toți românii care și-ar fi dorit să le crească aripi pentru a o face ei înșiși.

SURSA: tociu.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *