Lumea secreta a nomenclaturii lui Vladimir Tismaneanu dezvaluie prelungirea comunismului dupa 1990. Nostalgii de primăvară…

De câteva ore am citit ultima filă a cărții „Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete” scrisă de Vladimir Tismăneanu și publicată anul trecut la Editura Humanitas. Cartea e scrisă greoi, cu multe informații și exces de nume, pe care autorul nu a dorit să le lase uitării. Memorialistica lui Tismăneanu e lipsită de esențializare și cartea e ușor indigestă, dar cu toate acestea merită citită. Pentru un cititor avizat i se revelă o lume secretă a nomenclaturii comuniste „parașutate” sau venite „călare” pe tancurile sovietice, în anii 1944/1945.

Ce e foarte interesant de concluzionat în carte despre nomenclatura „nomadă”, ce a năvălit peste societatea românească tradițională: de fapt această elită subțire impusă de sovietici era în majoritatea sa covârșitoare de origine alogenă. Nomenclatura comunistă dezvăluită de Vladimir Tismăneanu era un melanj etnic de ruși, bulgari, unguri, ucrainieni, basarabeni, greci și evrei atei. Componentele psihologice ale acestei elite subțiri era aceea a unei secte religioase. Credința sectei era comunismul, iar Moscova un fel de Ierusalim al lor. Liderii comuniști ai PCR erau căsătoriți cu franțuzoice, rusoaice, cehoaice, spanioloaice cu origini evreiești. Liderii comuniști din anii 50 vorbeau la partid limba de lemn, iar acasă și între ei la întâlnirile private foloseau exclusiv limba rusă. Majoritatea covârșitoare a liderilor comuniști din PCR au primit locuințe în cartierul Primăverii din București după ce au alungat burghezia și intelectualitatea românească din ele. Frăția acestei secte minuscule comuniste fanatice și obraznice, sprijinite de Moscova era cimentată de războiul civil din Spania, rezistența franceză și activitatea kominternistă de la Radio Moscova sau întâlnirile din Hotel de Lux al NKVD. Secta comunistă din fruntea PCR era transnațională, iar românii etnici erau o minoritate extrem de neglijabilă. Deși militau pentru egalitate, frățietate și colectivism, această sectă trăia într-un lux funebru, cu magazine speciale de la Gospodăria de partid, păzită de milițieni și total ruptă de marea masă a poporului român, cu care nu aveau nicio legătură etnică sau religioasă. Ei erau „primii între egali”, cu un statul internațional bine definit, o clasă suprapusă de către Moscova să spolieze și chinuie prin pușcării și la Canal poporul român înrobit.

tismaneanu1_5b43262ce6

În toată cartea de memorii a lui Vladimir Tismăneanu -, care are totuși bunul simț să recunoască că nu e român, ci urmașul unei familii de comuniști evrei care au luptat în Spania și e critic față de Petre Roman, un fiu de nomenclaturist evreu Walter, care a luptat în războiul civil din Catalonia, dar care după 1990 se lăuda că e „os de ardelean” – nu am întâlnit nicio urmă de reproș sau apăsare sufletească că locuiau în casele burghezei române alungate în exil sau închise/ucise în pușcării sinistre. Întreaga memorialistică a lui Volodea, numele de alint dat de colegi, e o lungă înșiruire de momente nostalgice din copilărie și tinerețe, cum trăia elita comunistă în vilele de lux, cum mergeau la piscina partidului sau fumau țigări Rothmans și beau whisky.

Tismăneanu se simțea frustrat că anumiți coregionali comuniști trăiau în vile de lux mai mari sau se plimbau în autoturisme Zil și familia lui care era în eșalonul doi al nomenclaturii transnaționale, tata doar un „biet director” de Editură Politică a PCR, partidul atotputernic, nu-și permitea luxul mașinii de serviciu. Ierarhia în vremea regimului comunist era materialistă și occidentală, că alte odrasle de comuniști aveau patine și biciclete frațuzești, iar el trebuia să se mulțumească cu cele dintr-o țară comunistă prietenă DDR. Se simțea Tismăneanu umilit că vacanțele și le petrecea în vilele de protocol pentru eșalonul doi al PCR de la Eforie și Predeal și privea cu jind la vilele de lux pentru primii conducători ai partidului.

Tismăneanu nu-și punea niciun moment întrebarea că țara suferea de foame și închisorile erau pline cu zeci de mii de intelectuali români în regim de exterminare, ci numai că de ce Leonte Răutu sau X stătea la o vilă de lux în vacanță la Sinaia, iar tatăl lui care și-a dat o mână pentru cauza comunismului în Spania și a vituperat de la Radio Moscova împotriva Regelui Mihai, era umilit să stea în cabane ale partidului mai modeste și să cumpere produse din țări socialiste la Gospodăria de partid, nu produse occidentale ca Dej sau Ceaușescu. Și atunci ca și acum clasa politică să trata medical în Occident. Faptul că tatăl său a fost exclus din partid vreo doi ani, fără pierderea privilegiilor, Tismăneanu ridică „umilința” familiei la rang de dizidență. Să știți că nici când Dej în ultimii ani și mai ales Ceaușescu a încercat să românizeze aparatul de partid această sectă comunistă transnațională nu și-a pierdut privilegiile. Poate unii au fost mutați cu două străzi mai departe de vila secretarului general din Primăverii în alte vile de lux, dar ei au perceput acest lucru ca o ofensă împotriva cauzei comunismului. Prin anii 70 numeroși membrii ai elitei comuniste au plecat legal în Israel, Elveția sau SUA primind pașaport de la regimul Ceaușescu. Unii generali au trecut de la DIE direct în slujba Mossad sau CIA, ca și cum un om și-ar schimba serviciul de la primărie la prefectură, fără nicio mustrare de conștiință.

Occidentalii i-au primit cu brațele deschise pe acești nomenclaturiști și securiști, cu mâinile pătate de sângele unui popor osândit, transformându-i și „prespălându-i” moral în dizidenți și anticomuniști de ocazie. Permanent se simte în lecturarea cărții lui Tismăneanu o permanentă nostalgie față de comuniștii internaționaliști curați ca Tudor Bugnariu, care nu aveau “în sânge” nicio urmă de șovinism și naționalism și pentru cei care au suferit la…Doftana. De Aiud, Gherla, Sighet, Pitești unde se chinuia și murea floarea culturii și tineretului român, tânărului Volodea nici nu-i păsa și nici nu era curios să afle. Nuanțele comunismului primăverii de la Praga îi erau mai incitante sau suferințele ilegaliștilor spanioli îndepărtați de “odiosul” Ceaușescu într-o casă de lux la marginea cartierului Primăverii, culmea opresiunii național-comuniste.

Deși cu familia „ostracizată” în vile de lux și cu acces la magazine speciale, Vladimir Tismăneanu face liceul la nr. 24, viitorul „Jean Monet”, fiind coleg de clasă și de bancă cu Nicu Ceaușescu, copiii lui Maurer, Mizil și cu odraslele întregii nomenclaturi mai mult sau mai puțin transnaționale.

La facultatea de sociologie Volodea capătă și o funcție de vicepreședinte la UASC, dar avea curajul să-i spună lui Nicu că nu e bine să accepte el fiul Conducătorului funcții mari în partid. În toată tinerețea lui se observă la Tismăneanu o gelozie feroce că Nicu Ceaușescu venea cu Mercedesul cu securist la practica agricolă, iar el trebuia să culeagă porumb și să doarmă pe saltele de paie. Se creează o „rezistență” internaționalistă la „naționalizarea” comunismului lui Ceaușescu în anii 70, reprezentată de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Octav Cozmâncă, Virgil Măgureanu, C. Pârvulescu, Ion Ioniță, Dan Marțian, A. Bârlădeanu, C. Boștină susținută de secta transnațională din Primăverii și cu protecția Ambasadei URSS. Ei încep să comploteze supărați că Ceaușescu prin românizarea aparatului de stat a „întinat nobilele idealuri ale revoluției comuniste” din octombrie 1917.

Volodea nu-și găsește de lucru la universitate și institut pentru că este evreu și regimul lui Ceaușescu a devenit „antisemit”, o aberație fără logică și pleacă cu mama la Paris apoi în Venezuela cu pașaport dat tot de …Ceaușescu. La Paris, Volodea se întâlnește cu foști activiști comuniști refugiați sătui de „dictatura naționalistă” a lui Ceaușescu și primește și îndemizații lunare în dolari de la Asociația Internațională de Ajutor a Evreilor, că era un fel de dizident și persecutat în România. Nici măcar Ceaușescu cu tot național-comunismul său nu a încercat să elimine agentura sovietică și internaționala comunistă din cartierul Primăverii. Cu toată românizarea aparatului de stat Ceaușescu a fost un comunist până la capăt și i-a respectat sau s-a temut de elitele comuniste venite în țară pe tancurile sovietice, care făceau deja „dizidență” împotriva unui conducător ce încerca o legitimare românească asocialismului. Această sectă comunistă transnațională a fost permanent protejată de Moscova, iar liderii euro-comuniști când veneau la București petreceau în banchete copioase cu un Tismenetki sau Walter Roman. Dacă acești comuniști internaționaliști solicitau pașaport să viziteze Spania sau Occidentul îl primeau imediat. Securitatea nu-i deranjau prea mult că intra ambasada URSS pe fir. Din case și de la aprovizionarea specială nu au fost niciodată tăiați. Problema era cu ceilalți 20 milioane de români, și elita intelectuală românească scăpată din închisori, că trăiau într-o sărăcie lucie și fără drepturi speciale alimentare sau pașaport spre Occident.

Citind cartea lui Tismăneanu îți dai seama că revoluția din decembrie 1989 a fost o lovitură de palat dată de agentura comunistă internaționalistă condusă de Iliescu, Roman și Brucan, care și-a luat revanșa pentru „naționalizarea” comunismului de către Ceaușescu. Că Băsescu a pus o odraslă de nomenklaturist comunist de factură sovietică să facă raportul de condamnare a comunismului în 2006 nu este decât o parodie a ceea ce ni s-a întâmplat din 1990 încoace ca popor îngenunchiat.

Era oarecum și firesc ca Tismăneanu, un politolog al stângii marxiste eretice și al școlii de la Frankfurt, prieten cu clica complotistă a lui Ion Iliescu, să „îngroape” în parlament așa cum vor ei comunismul, pe care părinții lor l-au adus pe tancurile sovietice în țară și l-au alungat pe Rege. De ce Băsescu l-a pus pe acest adulator din anii 90 a lui Ion Iliescu să întocmească raportul de condamnare a comunismului, nu mai poate fi nicio surpriză pentru nimeni, doar provin din aceleași structuri securiste sau comuniste, care au condus țara și o conduc în continuare. E adevărat că, dacă până în 1989 aveam comunism după 1990 putem vorbi de post-comunism. Structurile de putere din eșaloanele doi și trei ale securității și partidului comunist s-au înșurubat bine în instituțiile statului român după 1990. Asta se vede bine din cartea „Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete”, chiar dacă autorul, poate, nu și-a dorit acest lucru.

 

De Ionut Tene – NapocaNews

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *