TORTURA pe înțelesul tuturor – o carte de Florin Pavlovici. Despre bestialitatea comuniștilor

un articol de Mihai Alexandrescu

Am citit o carte care, în orice societate normală, ar fi ajuns best-seller.

Cartea se numește „Tortura pe înțelesul tuturor” și este scrisă de un om care a făcut pușcărie pe timpul comunismului. Acest om se numește Florin Pavlovici. Studenții n-au auzit de el. Liceenii n-au auzit de el. Ziariștii, în marea lor majoritate, n-au auzit de el. Profesorii n-au auzit de el. Criticii literari n-au azit de el.

Îl cunosc prietenii și ceilalți foști deținuți politici, care – într-o țară tarată de comunism – au ajuns să semene cu o castă discretă. Cu o sectă a marilor torturați, supraviețuitori ai lagărelor de exterminare. Cumva, printr-o amenzie fatală, România de azi nu-i recunoaște pe acești oameni.

Pe cartea lui Pavlovici ar trebui să se bată editurile. Și apoi clienții, în librării.

Dacă fenomenul ăsta nu se întâmplă, este fiindcă „zgomotul și furia” unei lumi politico-mediatice dezaxate acoperă, în egală măsură, oameni, istorie și adevăr. Aproape că îmi vine să întreb retoric: de la cine vreți să aflați, dacă nu de la cei care au trăit atunci și acolo?

Veți auzi mulți politicieni că sunt „de dreapta”. Veți auzi mulți politicieni clamându-și „anticomunismul” și „iubirea de Europa”. În baza a ce spun ei toate astea, când primul eșalon al luptătorilor anti-comuniști tace, abandonat și ignorat?

Din lina întâi face parte Florin Pavlovici.

El nu discută despre cât de „de dreapta este”. Dar a simțit, în urmă cu 54 de ani, pulanul anchetatorului pe ceafă.

Nu vine la televiziuni să țipe că este un „anticomunist”. Dar știe gustul sângelui care l-a bușit pe gură, după lovitura caraliului de la Jilava.

„Tortura pe înțelesul tuturor” se numește cartea lui – și ar trebui studiată în școli. Tinerii ar citi-o ca pe un roman, necrezând că așa ceva a avut loc în realitate. Adulții ar citi-o ca pe un document. Iar unii bătrâni s-ar regăsi în paginile acestei confesiuni.

(Paranteză. BBC a făcut, acum câțiva ani, un film în Siberia. Nu apare în fața camerelor de luat vederi vreun realizator, reporter sau scenarist. Ci doar victimele gulagului siberian care spun, în cuvinte simple, ce a fost atunci. Închid paranteza.)

Jurnalismul românesc nu produce un asemenea film, cât încă trăiesc mărturisitorii. Pavlovici ar fi un actor excepțional. Norocul nostru, al tuturor, este că foștii deținuți politici, conștienți de dezinteresul contemporanilor, au hotărât să scrie. Să-și mărturisească experiențele.

În urmă cu vreo câteva luni, am scris despre cartea lui Alexandru Mihalcea: „…Și m-au împins în întuneric”.

Astăzi scriu despre cartea lui Pavlovici.

Cei doi sunt prieteni. Împărtășesc o tinerețe comună. Și un iad comun.

Povestea lui Pavlovici se apropie de clasicism.

Arestare noaptea, cu Volgă neagră la scară, ochelari negri, celulă mizeră, anchetă cu bătăi și tortură, simulacru de proces, condmnare. Acolo unde Mihalcea este discret, Pavlovici le spune pe față, povestind despre anchetatorul Constantin Voicu, de exemplu:

„A încercat, mai întâi efectele curative ale pulanului. Mă lovea în creștet și peste urechi, în spinare și peste brațe. Masa prinsă în șuruburi nu-mi permitea să evit loviturile… Când izbea cu bastonul de cauciuc păstra o anumită demnitate. Când năvălea asupra mea cu pumnii, cu palmele, cu picioarele, se schimonosea de ură… Nimeni nu m-a urât atât de tare. Era o ură principială, partinică, marxist-leninistă, orientată activ împotriva unui dușman al poporului.” (p. 16)

Atmosfera camerelor de detenție? Iat-o!

„Era frig și umezeală în galeriile subterane… am fost împinși rânde pe rând, pe ușile masive ale camerelor de detenție…, nu se distingea nimic, parcă aș fi pătruns într-un mormânt. M-a izbit doar o putoare de neînchipuit, o putoare esențială, cosmică – amețitoare, ucigașă otravă… Câte un prizonier bolnav și rușinos, care încă își mai închipuia că igiena personală ar trebui să rămână personală și intimă, nu-și putea face nevoile decât dacă își ascundea fața în zeghe sau pătură. Trăiam în promiscuitatea aceea cam 80 de pușcăriași.” (p. 50-51)

Acest iad avea să extermine o mulțime de intelectuali și artiști ai României. Pavlovici dă câteva exemple de oameni care au fost striviți de sistemul concentraționar românesc…

Pe Dan Demetrescu, partener al lui Constantin Tănase pe scena teatrului Cărăbuș și prieten al lui Păstorel Teodoreanu, îl ascultau deținuții povestind despre boema bucureșteană a anilor 30.

Dumitru Panaitescu, fiul criticului literar Perpessicius, a fost apărat în simulacrul de proces comunist de către Tudor Vianu. Depoziția solemnă și academică a lui T. Vianu l-a scos din minți pe judecătorul cu epoleți care i-a reproșat celebrului critic lietarar că se poartă necuviincios cu înalta curte…

Pe scurt, în acele momente germina un sistem în care aveau să prospere niște „gunoaie umane organizate ca organe de represiune.” Pavlovici îl descrie sugestiv pe Liviu Prună, căpitan și judecător militar, al cărui creier „funcționa după principiul aparatului digestiv al unei păsări de curte: înghițea boabe și producea găinaț”, într-atât era de priceput în a deturna sensul unei mărturii și de a o împinge către opusul ei, „transformând un om cinstit într-un bandit”.

Vă vine sau nu să credeți, acest Liviu Prună a fost avansat la gradul de general de către FSN, după 1989…

Tot în această carte, întâlnim personaje care par desprinse din romanul „Contele de Monte Cristo”. Aurelian Gulan, de exemplu, militar de carieră care făcuse parte din batalionul de gardă al mareșalului Ion Antonescu, la doar 37 de ani, făcuse 1 an de război, 12 ani de captivitate la ruși și primise 8 ani de pușcărie românească…

Poetul Andrei Ciurunga (Robert Eisenbraun) compunea versuri în timp ce spărgea piatră sau se ghemuia sub patul de fier, pe cimentul celulei, ca fătul în pântelecele mamei, își punea pătura în cap, rămânea nemișcat ceasuri întregi și, când ieșea de acolo, poemul era gata. Poemele sale erau memorate de către toți deținuții din închisoare – singurul lor alean, singurul loc acces la frumusețe: „La ora cand cobor, legat în fiare,/Să-mi ispășesc osânda cea mai grea,/Cu fruntea-n slavă strig din închisoare:/Nu-s vinovat față de țara mea.”

Oare se studiază în școala românească poezia închisorilor? Întrebarea este retorică. Răspunsul este – nu. Și același răspuns îl primește și întrebarea despre literatura exilului.

Dincolo de poveștile de groază pe care le citim în „Tortura pe înțelesul tuturor”, Pavlovici emite judecăți memorabile, cum este aceasta:

„În sistemul de represiune care a stăpânit România mai mult de 40 de ani, există o categorie de slujbași ce s-a acoperit pururi de rușine. În ea s-a întâlnit corupția magistratului civil cu brutalitatea soldatului. Din această acuplare morbidă s-a născut mercenarul de tip nou: judecătorul militar. Dacă securistul de rând urmărește, păzește, și, la nevoie, ucide oameni nevinovați, dacă anchetatorul smulge prin tortură mărturii mincinoase, dacă procurorul (și el militar) lansează acuzații delirante, toți aceștia pot avea sentimentul că își fac datoria. Însă, judecătorul nu are scuză. Ținut să împartă dreptatea, el a dat cele mai aberante sentințe din istoria justiției române.” (p.73)

Efectele acestor sentințe?

2.000.000 de oameni reținuți, anchetați, condamnați. Dintre aceștia, 300.000 de morți în celule sau lagăre de exterminare. Pentru a înțelege proporțiile, Pavlovici propune următoarea comparație: inchiziția spaniolă a ucis, în trei secole de existență activă, 3.000-5.000 de eretici.

Înainte de a încheia, o întrebare. Pentru ce a fost condamnat Florin Pavlovici?

O spune chiar el, prin răspunsul la aceeași întrebare pe care i-o adresează caraliul de la Jilava, poreclit Ferometal, fiindcă avea gura plină de dinți de viplă: pentru că nu i-a plăcut o carte. „Rădăcinile sunt amare”, de Zaharia Stancu. Da, „calomnierea literaurii progresiste” de după 23 august 1944 era pedepsită prin închisoare.

La sfârșitul lui 2013, toate cele de mai sus – care nu redau aici nici măcar o picătură din atmosfera cărții „Tortura pe înțelesul tuturor” – ne par halucinante. Cititorul se întreabă dacă oamenii au putu face așa ceva oamenilor. Dacă un român a putut face așa ceva altor români.

Răspunsul este – da. Satul românesc, devenise, pentru o perioadă o fabrică de călăi.

„Un om întreg la minte nu se face paznic la închisoare… Când sunt atâtea profesiuni pe lumea asta nu te faci călău. Măturător, da, Căcănar, da. Dar nu ucigaș.”  

La sfârșitul cărții vă veți întâlni cu un Florin Pavlovici liber, care, pe peronul unei gări, ne spune:

„Repetam, de data asta, în absența zidurilor, mișcările vechi din celulă… Nu-mi venea să cred că mi-era atâta frică de libertate.”

Sursa: dezbaterea.ro

comentariu rapcea.ro: nu prea ne grăbim să condamnăm comunismul decât din vârful buzelor, sau pe hârtie, prin rapoarte de 666 de pagini. Nici vorbă să comemorăm victimele, să tragem la răspundere penală torționarii, să blocăm accesul către funcții publice a comuniștilor. Nici UE nu cunoaște, și nu recunoaște martiriul comunist al poporului român, în schimb se grăbește să ne oblige pe toți să condamnăm…negarea holocaustului evreiesc. Este suferința evreilor mai mare, sau mai importantă decât suferința produsă românilor de comuniști – mulți dintre aceștia fiind evrei veniți din Rusia ?

Holocaustizarea memoriei colective vine și prin idioți ca Dan Șova, care din dorința de a-i fi trecute cu vederea derapajele antisemite, se înhamă plini de energie la căruța jidănească a supremației holocaustului lansând afirmații de genul “fără memoria holocaustului nu vom fi capabili să construim o societate democratică”. Dar fără memoria comunismului vom putea oare ?

Ce pretenții pot avea însă de la beizadeaua Șova, care cerșește îndurare lingând acolo unde a scuipat – terorizat de amenințarea fantasticului aparat mondial de represiune sionist, când tartorul cel mare, Traian Băsescu, o suge cu gura plină de la licuriciul sionist, îndemnându-ne CULMEA NERUȘINĂRII, tot pe noi, românii, să “reflectăm la atitudinile noastre în fața istoriei” !? Dar Israelul și-a cerut vreodată scuze pentru toți torționarii comuniști care s-au refugiat în Israel începând cu anii 60, iar Israelul, stat nazist și terorist, i-a ascuns și i-a protejat ?!

Când își vor cere scuze evreii pentru nașterea monstrului comunist, pentru crimele făcute de coreligionarii lor în numele bolșevismului ? Asta trebuia să îi întrebe Traian Băsescu pe liderii evrei, la vizita din Israel ! Când vor veni aceștia să își exprime regretul față de crimele coreligionarilor lor, de la Gherla, Aiud, Pitești, Jilava, Rahova, Sighet, Ocnele mari sau Canalul Dunăre-Marea Neagră ??

Consider că pericolul comunismului nu a trecut ci este mai actual decât oricând, acesta riscând să renască, CULMEA, chiar din direcția statelor așa-zis capitaliste, ale Europei Occidentale. Semnele virajului către comunism sunt clare în toată Europa de Vest. Nu mai demult de alaltărieri, Bundesbank-ul Germaniei cerea imperios Băncii Centrale Europene să impună guvernelor celorlalte state europene taxarea averilor cetățenilor bogați, pentru ieșirea din criză. Adică un fel de confiscare/naționalizare forțată a averilor, pentru “binele comun, al tuturor”.

Fără dreaptă și prealabilă despăgubire, ci doar pentru vina de a fi muncit mai mult ! La fel, se calcă în picioare principiul sacru al dreptului de proprietate – esența capitalismului, Guvernul britanic hotărând fără consultare populară, că se pot exploata gazele de șist aferente unei proprietăți, fără acordul proprietarului terenului !

Iar noi batem câmpii, isterizându-ne din pricina holocaustului, de parcă fiecare dintre noi am avea câte un evreu în familie !

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *