Și evreii greșesc, nu-i așa?

un articol de Mihai Tociu

A trebuit să moară Ceaușescu ca să descopăr că oamenii dintr-o poză din cartea de istorie, morți, aliniați pe jos în curtea Morgii, în pielea goală, încă sunt comemorați… Victimele pogromului „legionar”… La urma urmei, au fost și ei oameni vii, mi-am zis, și e normal, era să zic creștinește, ca cineva să le păstreze vie amintirea. Numai că au început să apară întrebările…

Astăzi, 21 ianuarie 2013, a fost organizată o astfel de comemorare. M-aș fi dus, în calitate de om, ca să ascult ce au de zis ambasadorul Israelului, Stelian Tănase (da, jurnalistul, nu e coincidență de nume) și invitatul de onoare, Mircea Albulescu, actorul. Aș fi avut ocazia să o ascult și pe doamna Maia Morgenstern, și nu m-aș fi supărat pe domnia sa, indiferent ce ar fi zis. Prea mult a înălțat numele României în cinematografia mondială…

Te simți binevenit în sinagogă?

Numai că evenimentul a fost organizat în Sinagoga mare din București. Ce să caut eu într-o biserică în care nu mă simt bine? E firesc ca o slujbă de pomenire să se țină într-o biserică, dar de ce să te baricadezi în ea pentru o prezentare a faptelor istorice și pentru declarații politice?

Să nu fi putut oferi primarul sectorului 3, Robert Negoiță, unul dintre vorbitorii de marcă ai evenimentului, o sală prestigioasă? Să nu mai fi având Comunitatea evreiască bani pentru închirierea unei săli în centrul Bucureștiului, așa cum cerea importanța evenimentului? Sau există o rațiune deasupra înțelegerii generale, ca o asemenea acțiune doar să se bifeze, cu batista pe țambal?

Prima întrebare a fost despre săpun

Fiind internat într-un spital cu mai mulți ani în urmă, întâmplarea a făcut să ajung într-un salon cu un inginer chimist, tehnolog într-o fabrică de săpun. Încă îl aud: „Hai, dom’le, fii serios! Nu se poate face săpun la nivel industrial din grăsime umană!”. Dar cum, când… „Nu vă supărați, dar eu am terminat o facultate și de 30 de ani fac numai săpun… Dumneavoastră credeți ce vreți…”

În momentul acela am simțit de parcă cineva mi-a luat o greutate imensă de pe umeri. Ideea de a folosi ceva de la oameni, ca materie primă pentru un produs comercial, mi se părea cel mai grotesc atentat la adresa umanității. Îmi imaginam cum putea suna o reclamă pentru acel produs și mi se făcea pielea de găină.

Când „național” înseamnă „vinovat ești tu, cu națiunea ta!”

Și totuși… Într-o după amiază de luni, cuprins de plictiseală, dau drumul la televizor. Singurul post unde vorbeau oameni era televiziunea NAȚIONALĂ… emisiunea Confluențe, a minorităților naționale… președintele comunității evreiești din Ploiești mă plimba prin cimitirul evreiesc, printre doctori și avocați… îl simțeam aproape, de parcă mă ținea de braț.

Deodată, mă oprește în fața unui monument: „Aici se odihnesc frații și surorile noastre, transformați în săpun de naziști”. Dar… o clipă… omul ăsta nu e un oarecare, și nici un necunoscător, și nici nu este la un șpriț în bufetul gării: „naziștii” eram EU, și nu pentru că i-aș fi simpatizat, ci pentru că EU eram cel care trebuia să plec capul…

Și acum înțelegeți de ce am scris NAȚIONALĂ, cu litere mari.

Când vine vorba despre discriminare, românii sunt ultimii pe listă

Cuprins de spirit civic și de încredere în valoarea democratică alegislației non-discriminare, pun pe hârtie o petiție pe tema „săpunului” către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Trece un an și nu primesc niciun răspuns. Or fi copleșiți, săracii, mi-am zis, și am verificat cât timp le ia să rezolve diverse alte situații. Interesant: trei zile pentru doi homosexuali cărora le-a fost refuzat statutul de „îndrăgostiți” de Velăntainz Dei, o lună pentru un bărbat care s-a cocsat de la un afiș cu „femeie” de servici. Vă așteptați să spun ceva despre țigani, nu? Hmmm…

Conform legii, fac o „revenire”, adică le amintesc că trebuie să facă și ceva ce nu le place. Mai trece un an… Și, în sfârșit, primesc un răspuns atât de lung, încât nici nu l-am citit. Decât la final: „coadă de pește”!

Totuși, uimirea mea nu se îndreaptă către CNCD, niște oameni care „mănâncă și ei o pâine”, ci spre „Comunitate”, la nivel de vârf: cum de au dat aviz unei asemenea emisiuni? Apoi, dacă reprezentantul lor din Ploiești a greșit în așa hal, de ce nu l-au dat cu capul de toți pereții și apoi un șut în fund? De ce nu l-au dezavuat public pentru răspândirea unei minciuni ridicole și discreditarea Comunității?

Parcă vorbeam despre pogromul „legionar”, nu?

Pe cuvântul meu dacă m-ar fi interesat subiectul, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Charles Krafft!

Așa cum Dumnezeu i-a păcălit pe evrei și, în loc să le nască Împăratul în puf și în sunet de trompete, a făcut-o într-un grajd, tot așa s-a jucat și cu noi, românii, și ne-a trimis un mic Mesia, dar nu un cioban mioritic, plesnind de sănătate și doinind din fluier, ci pe un american scheletic, hipiot patologic, flower-power, mirosind a „iarbă”, cam de 60 de ani: Charles Krafft!

Din câte probleme sunt acum în America și în lume, pe acest Charles Krafft Dumnezeu l-a încărcat cu obsesia descoperirii victimelor pogromului „legionar” din România. Nu e evreu, n-are rude aici, nu e plictisit de viață, ba dimpotrivă, are de lucru de nu-și vede capul, dar… i s-a năzărit așa, dintr-o dată, și ăsta a devenit țelul vieții lui. Sau unul dintre ele…

Și uite așa a venit până în România, ca să studieze Arhivele… iar eu l-am cunoscut când i-am fost propus ca translator. Dumnezeu le potrivește pe toate, nu?

De la Woodstock la legionari…

Who the f..k is Charles ăsta, veți zice, de a devenit așa de important dintr-o dată? Păi, printre altele, el a fost implicat în organizarea Festivalului de la Woodstock… Google it!

Normal că am avut o discuție pe tema consecințelor la nivelul societății americane ale așa zisului festival și nu m-am putut abține să-l întreb: „Hey, Charles, who do you think was behind your bloody Woodstock?”. „Well, Mihai, to be sincere, this is still the question of my life: I believe it was either KGB or MOSAD… or both…”.

Înapoi la pogrom…

În pasiunea lui pentru acest pogrom, Charles a citit tot ce a găsit și a ajuns să corespondeze cu directorul celui mai important muzeu al holocaustului, din Ierusalim, pardon, Tel Aviv, pardon, Washington… Washington? Da! Radu Ioanid este cel în cauză și poate explica de ce Washington.

Întrebările lui Charles au fost cât se poate de simple și de logice: din sutele, sau miile de morți în luptele de stradă din 21-23 ianuarie 1941, cum de a putut comunitatea evreiască să aleagă cadavrele morților evrei și să le ia de la Morgă, în focul evenimentelor? Ia încearcă acum să iei un cadavru de la Morgă, fără documente, să vezi ce pățești! Dară-mi-te în situații de excepție…

S-au grăbit ca fata mare la măritat

De ce nu au așteptat și ei, ca toți ceilalți, să le fie făcută autopsia, să li se elibereze certificat medico-legal, cu cauza și împrejurările morții, să fie identificați de către rude? Ar fi avut acum niște dovezi „beton”.

Ei zic că au vrut să respecte tradiția iudaică, să fie îngropați de pe o zi pe alta! Păi, creștinii se îngroapă la trei zile, dar, în cazul unor situații criminale, dogma cedează în favoarea aflării cât mai multor date despre făptaș… Sau nu sunt ortodocșii suficient de dogmatici?

Charles Krafft a fost surprins că lista celor 123 de nume de victime ale pogromului nu are în spate documente, și că Radu Ioanid sau „Comunitatea” nu se înghesuie să-i facă lumină.

Cine plânge morții?

Și a mai băgat el de seamă ceva ce nu se potrivește: 123 de morți ar trebui să aibă 123 de familii, cu copii, frați, surori, nepoți, acum strănepoți și stră-strănepoți, care ar fi trebuit să umple pădurea de la Jilava cu lumânări aprinse… „Du-te în cimitirul eroilor Revoluției între 21 și 23 decembrie, și nu vei avea loc de părinți, copii și nepoți… peste 20 de ani vor fi strănepoți, peste alți 20 vor fi stră-stră-nepoți, și peste 100 de ani vor fi tot ai lor, pentru că sunt, în primul rând, morții lor. În partea cealaltă a lumii dacă ar fi, și tot vor trimite pe cineva cu avionul să le aprindă o lumânare, for this is how God made us… Pe când la morții ăștia vin doar președinți, ambasadori, jurnaliști și actori… I wouldn’t like that myself…”.

I-am arătat lui Charles celebra poză din cartea de istorie. Hai, Charles, mai zi ceva! Mi-a zâmbit sarcastic, și m-a intrebat dacă am vazut celebrele imagini cu cadavrele cusute pe burtă de la Timișoara, din Revoluție…

Eu, ce pot să zic acum? Cine ar trebui să aibă interesul să alunge orice umbră de îndoială pe care o are Charles Krafft?

Charles a bătut drumul până în România în speranța că va putea dormi liniștit când se va întoarce acasă la el. În schimb, s-a ales doar cu o copie a unei cereri pentru studierea Arhivelor pogromului, la care, după șapte ani, încă așteaptă răspuns.

Aveți ceva de declarat? Da, un săpun…

Întors în America, Charles mi-a trimis prin poștă un săpun, făcut de el, din rămășițe umane. Probabil singurul din lume… Din niște suedezi, parcă… Vă închipuiți mirarea vameșului când i-am spus că în colet se află… un săpun.

S-a uitat la săpun… s-a uitat la mine… s-a uitat la mine… Probabil că am eu ceva, puțin altfel…

P.S. Acest articol a fost publicat pe blogul Adevărul în 21 ianuarie 2013 și a fost imediat cenzurat de conducerea Adevărul. Opinia autorului cu privire la această gravă încălcare a Constituției de către Adevărul o găsiți în articolul Cenzura, Democrația și Evreii, sau cine răspunde când suni ”la Cartianu”?”

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *