Ce este spiritualitatea ?

Zilele trecute m-au abordat pe fb diversi/diverse cititori/cititoare ale blogului, cu solicitări de informații suplimentare. Despre cura cu ulei de măsline și lămâie, despre sănătate, despre spiritualitate, despre continență, etc.

Există o tendință de idealizare în tineri mai ales, care îi face pradă ușoară tentațiilor unora. Începi cu un sfat, cu o vorbă bună și nici nu-ți dai seama cum ai și devenit guru-l lui cutărică sau cutărică. Apoi, legenda crește, se întinde întocmai ca bârfa (că deh, gura lumii, doar pământul o astupă), și vorba spusă se întoarce întocmai ca bumerangul, la tine, sub formă de zvon, și te trezești că auzi – la a șaptea gură, lucruri fantastice povestite despre tine: despre cât de paranormal ești, cum i-ai ghicit gândul lui cutărică sau cutărica (deci clar ești telepat, da` din modestie, nu te dai în fapt !), cum te-a simțit când a făcut meditație (evident, de la excepțional în sus !). Ba unii dintre acești năuci “căutători spirituali” cu zero repere, te mai și visează (deși tu știi sigur despre tine însuți că nu le ai cu visul conștient, dedublarea, etc.) și povestesc alte năzbâtii savuroase despre tine, care sporesc și întrețin legenda.

Este în firea omului să caute supranaturalul, misteriosul, miracolul, acolo unde crede că îl are la îndemână. Iar dacă ai ghinionul să pună ochii pe tine astfel de “aspiranți spirituali”, riști să crească în tine tentația orgoliului celui care știe un pic mai mult decât celălalt. Crește în tine sentimentul importanței de sine, începi să te “joci” cu micii tăi “discipoli”, să le-arăți cât de deștept, de citit, de atoate-cunoscător și experimentat în toate cele ești, pentru că, nu-i așa ?! chiar știi mai mult decât ei, ai citit, învățat practicat și experimentat mai mult decât ei, deci au ce învăța de la tine. Și astfel începi să te autoconvingi că este voința lui Dumnezeu ca tu să îi ghidezi și să îi ajuți pe calea spirituală, pentru că “nimic nu este întâmplător”, nu-i așa ?

Și încet încet, încetezi să-i mai contrazici atunci când te laudă sau îți pun în cârcă tot felul de legende și fapte miraculoase, ci doar te mulțumești să zâmbești tainic și să faci pe misteriosul, gândind că un pic de transfigurare nu a făcut rău nimănui, nu ? Până la urmă, și tu “înveți învățându-i pe ceilalți” iar legenda despre osul de câine pe care toți îl venerau crezând că este un os al degetului lui Budha, este adevărată, căci datorită adorației și transfigurării credincioșilor, oare nu s-au produs vindecări miraculoase cu un simplu os de câine ?! Oare Dumnezeu nu lucrează prin oameni, și de ce să nu fi și tu un “releu divin” prin care Dumnezeu ghidează sufletele însetate de El ?

 Și astfel, dintr-un simplu sfătuitor, un om bineintenționat care a răspuns cândva întrebărilor unor curioși, ajungi să devii centrul universului unor oameni care devin orbiți și înrobiți de personalitatea ta. Apoi ajungi să confunzi propriile tale dorințe cu dorințele celor ce te urmează: ești dornic să împărtășești secretele seualității cu continență. Începi să “inițiezi” femei, asumându-ți deschis rolul de maestru, iar pofta crește și tot crește, căci fascinația și adorația discipolelor crește odată cu trăirea noilor experiențe. Dacă le iubești ? Da, le iubești cu acea dragoste rece, impersonală și lipsită de amănunte. Abia dacă le reții numele, căci ceea ce contează este forma lor fizică, calitățile pe care le manifestă: tinerețea, frumusețea, feminitatea și erotismul. Ele devin doar păpuși fără personalitate, chipuri fără suflet, propice tranfigurării, translatării de la individ la principiu cosmic. În acest joc, istoria personală devine un balast nedorit. Nu ai nevoie de ea. Și roata se învârte…

Mărturisesc că m-am oprit în prima fază a acestei transformări fabuloase. Am preferat să dau curioșilor ce deveneau insistenți și începeau să prezinte toate semnele “discipolului ideal” răspunsuri aiurea, ba pe unii i-am și  jignit, pentru a-i îndepărta, spre binele lor și al meu. Căci am învățat ceva din trista expereință a celui care a fost cândva un om bun, pe numele său Gregorian Bivolaru.

Dacă mă întrebi astăzi ce cred despre spiritualitate, îți voi răspunde că viața m-a învățat câte ceva.

Văd sfințenie în viața de zi cu zi, unde alții nu văd decât umilință și caznă. Căci pleacă în fiecare ceas, în fiecare minut către Cer, sufletele umile, neștiute de lume, ale celor ce și-au dedicat toată viața, tinerețea și dragostea celor dragi, pentru care au făcut toată viața sacrificii, cu o renunțare de sine exemplară. Mame, bunici, părinți, dar și învățători cu haine peticite, care tocesc băncile claselor îmbătrânind prematur, pe doar 8 milioane pe lună. Doctori “fără de arginți” care își duc zilele în mizerie, când ar fi putut salva vieți în străinătate, pe bani multi.  Sau pur și simplu oameni care și-au dedicat existența pentru a șterge o lacrimă de pe obrazul copiilor orfani. Ei sunt “sfinții” mei, ne-știuți, ne-văzuți de nimeni. Considerați fraieri, proști, idealiști. Ei sunt “sarea pământului”, pâinea lui Dumnezeu, dovada palpabilă a compasiunii și iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Atâta vreme cât astfel de oameni vor mai trăi printre noi, vom ști că mai există Salvare și Mântuire.

Mihai Rapcea

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *