Adam

Motto: If there is a book you want to read, but it hasn`t been written yet, then you must write it ! – Toni Morrison

Partea I

Adam se îndrepta agale spre intrarea zgârie-norului pe fațada căruia șerpuiau electrizant însemnele trustului medical. Senzorii de la intrare emiseră piuitul sec semn al faptului că nu fusese recunoscut de sistem, iar el se îndreptă, la fel ca în vremurile vechi, către recepție, unde un consultant uman îl întâmpină surprins. Adam își scoase tacticos legitimația de identificare, pe care consultantul o preluă ceremonios, introducându-i datele în terminalul virtual. Pe lângă ei se prelinseră între timp mai bine de 10 alte persoane, ce se mișcau somnambulic, ghidate de vocea interioară a inteligenței artificiale a clădirii, care îi și ghida vizual cu săgeți fluorescente virtuale către încăperile unde urmau să le fie verificați parametrii de sănătate. Datorită interfeței neuronale integrate, pacienții erau reperați instantaneu încă de la intrarea în clădire, iar gigantica inteligență artificială a trustului medical îi direcționa fără greș către încăperile unde aveau programare, transmițându-le direct prin organele de simț branșate la internet, informațiile necesare.

Adam era unul dintre tot mai puținii oameni ce refuzaseră beneficiile interfeței neuronale și chiar pe cele ale dispozitivelor biometrice de identificare. Se mândrea cu faptul că structura sa biologică era nealterată de tehnologii, umană și naturală sută la sută. Bineînțeles, acest lucru prezenta – în viziunea unora, și anumite dezavantaje, care însă lui nu îi displăceau, ba dimpotrivă. Trebuia permanent să prezinți la control actele, pentru a fi identificat la utilizarea serviciilor publice, în vreme ce majoritatea concetățenilor săi beneficiau de  recunoașterea automată a identității, grație conexiunii la sistemul global virtual. Însă lui Adam îi plăcea contactul uman. Îi plăcea să fie întrebat, legitimat de către un semen de-a său, decât să fie salutat afabil de către o mașină. Realiza că se iluzionează, că de fapt aceste contacte sporadice nu reprezintă nimic serios, însă ele îi mențineau iluzia unei socializări din vremuri demult apuse, care astăzi îi lipseau.

Consultantul îi întrerupse șirul gândurilor, restituindu-i bucățica de plastic ce avea numele său înscris pe ea. Documentul său de identitate. Majoritatea tinerilor îl priveau ca pe o ciudățenie, neînțelegând încăpățânarea cu care Adam refuza beneficiile interfeței neuronale. Însă el ținea la vechile sale obiceiuri. Ascultă cu un aer absent indicațiile consultantului și porni pe urmele săgeții roșii ce se aprindea intermitent pe podeaua cu holograme de sub picioarele lui. Indicatorul îl duse în pragul unei uși unde se stinse pâlpâind, semn că ajunsese la destinație. Ne-recunoscându-l, ușa rămase închisă, însă Adam era obișnuit cu orbirea administratorilor virtuali față de persoana sa, așa că împinse ușurel ușa, care cedă și se deschise. În încăpere se afla un alt consultant, purtând însemnele de medic-analist, care îl salută binevoitor, consultând în propriul sau câmp vizual virtual fișa medicală a lui Adam. Îl invită se se lungească pe o sofa din gel nanitic, ce se mulă imediat în jurul corpului lui Adam precum o imensă bulă de apă, susținându-l confortabil, păstrându-i deschise doar orificii prin care să privească, să vorbească și să respire. În mai puțin de un minut consultația se finaliză, iar consultantul îl întrebă pe Adam cum dorește să primească rezultatele. Adam optă pentru transferul informațiilor către locuința sa – sau mai bine zis către inteligența artificială a acesteia, care urma să ia toate deciziile necesare corectării prin alimentație, medicație și stil de viață, a stării de sănătate a lui Adam, în cazul în care analiza sănătății la care tocmai fusese supus – ar cere-o.

Obișnuit să interacționeze cu oamenii, Adam îl întrebă pe consultant dacă totul este în regulă cu sănătatea lui. Acesta ridică plictisit din umeri și îi indică cu un gest să acceseze o interfață virtuală grafică aflată într-un colț al încăperii. Eșuând în tentativa lui de comunicare, Adam își târșâi picioarele spre ieșire și părăsi încăperea. Din celelalte încăperi, alte mii de oameni intrau sau ieșeau într-un flux continuu, pefect ordonat. Pentru ei, analiza sănătății era mult mai simplă, căci de la intrarea în clădire softul medical al trustului se racorda la interfața lor neuronală, colectând datele culese din sistemul neuro-vegetativ al persoanei respective. Apoi acestea erau analizate, comparate cu datele anterioare, stocate iar în cazul în care indicatorii de sănătate proveniți de la un țesut sau organ prezentau anomalii ce indicau o stare de boală, programe de reconfigurare și reparare activau la nivel celular – prin intermediul interfețelor neuronale, sistemele de corecție și reconfigurare permițând readucerea celulelor sau a unor întregi organe sau țesuturi – în parametrii normali de funcționare. Astfel, printr-o simplă vizită de câteva minute în incinta trustului medical, membrii societății erau readuși în parametrii normali biologici ce poartă denumirea comună de stare de sănătate.

Nu la fel stăteau lucrurile pentru Adam. Întrucât el refuzase implementarea sistemului de interfață neuronală, Sistemul nu avea acces direct la informațiile despre starea de sănătate a celulelor lui, fiind necesară culegerea de informații prin intermediul sofalei medicale cu nanoboți, pe care o vizita din când în când. În ceea ce-l priveau, corecțiile stării lui de sănătate nu se făceau direct, prin readucerea în parametrii normali de funcționare celulară, ci prin măsuri adecvate, externe, adică prin alimentație, medicație, odihnă și  mișcare.

Acceptase ideea că în timp, corpul său nu va mai putea fi reparat doar prin măsuri externe, iar procesul de îmbătrânire își va urma cursul, spre deosebire de cei ce acceptaseră implantul interfeței neuronale, însă acest lucru nu îl deranja. Tinerețea veșnică îl înspăimânta, îi dădea sentimentul pierderii însemnătății timpului, al valorii devenirii.

Aprecia unicitatea clipei din perspectiva efemerității ei, precum un om ce preferă gustul și savoarea unei sticle de vin Chardonnay producția 1963, ultima sticlă rămasă din acel an, decât să știe că se poate bucura o eternitate, mereu și mereu, de același vin aflat la discreție. Opulența și risipa resursei numite timp îi răpea savoarea trăirii clipei, sărăcind-o de valoarea sa. De aceea alesese simplitatea traiului muritor, într-o lume ce tindea spre nemurire.

E drept, nemurirea tehnologică implica și riscuri, ce demonstrau cât de fragil era sistemul. Nu rare erau cazurile în care grupări teroriste încărcau viruși informatici pe rețelele publice virtuale, aceștia infectând rețelele neuronale ale ghinioniștilor ce se aflau în contact la acel moment cu respectivele rețele, iar jurnalele de știri abundau în secvențe macabre cu oameni ce se dizolvau pur și simplu în câteva minute, în mase de carne însângerate, sub impactul devastator al virușilor informatici ce declanșau haosul în sistemele neuronale de control al sănătății individuale.

Însă riscul unor astfel de evenimente era mic, iar impactul asupra publicului, nesemnificativ, în comparație cu beneficiile oferite de branșarea la Sistemul virtual global prin intermediul implantului neuronal.

Implantul era realizat încă din primii ani de viață, însă părinții puteau opta (încă) pentru progeniturile lor, cu privire la realizarea implantului. Un mic mănunchi de bio-siliciu grefat pe măduva spinării, hrănit și crescut adecvat, ajungea în scurtă vreme să dubleze sistemul nervos al individului, preluând și susținând funcțiile vitale și – cel mai important, deschizând individului accesul direct către rețeaua virtuală a internetului, prin toate cele 5 simțuri.

Individul nu era conectat la rețea doar ca entitate-persoană-nume, ci și ca văz, auz, miros, pipăit, gust, memorie și trăire, fiind prezent în contact cu Rețea ori de câte ori își dorea. Acest dublaj permitea utilizatorilor acces simultan în două lumi – cea fizică și cea virtuală, ce permiteau vieți uneori paralele și total distincte una de cealaltă. Adaptabilă prin natura sa, ființa umană ajunsese să își adapteze declanșatorul magic ce separa cele două lumi, lăsându-le să se întrepătrundă fără a se amesteca haotic.

Învățați de mici cu interfața neuronală, copii învățau să o folosească, să co-existe pe diferite planuri ale existenței – fizic și virtual, ajungând uneori la performanța de a realiza activități simultane, complet distincte. Nu de puține ori se întâmpla ca unii tineri să se angreneze virtual în activități recreative precum jocuri de echipă, în timp ce în lumea fizică se deplasau, mâncau sau făceau alte activități puțin solicitante.

Va urma

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *