Cazuri incredibile de canibalism, în timpul construirii Canalului

un articol de Codruț Burdujan – Telegraf Online Constanța
Canalul Dunăre – Marea Neagră, „monument de progres socialist”, după cum era numit acesta de către Ceaușescu, ascunde, încă, sfîrșitul multor oameni.

Mii de deținuți politici au fost exterminați prin înfometare și muncă pînă la epuizare la săpăturile a ceea ce condamnații numeau „Canalul morții”. Goi, desculți și lihniți de foame, deținuții politici ajungeau să mănînce de la rădăcini de iarbă, șobolani sau șerpi, pînă la cadavrele celor care mureau peste noapte în lagăr, după cum povestec puținii supraviețuitori de la Canal.

Numărul de deținuți politici care s-au perindat sau care au murit în coloniile din cele 18 șantiere de la Canal nu s-a putut stabili cu exactitate, deoarece autoritățile au ascuns informațiile. Trăitorii acelor vremuri apreciază că a fost vorba de aproximativ 35.000 de condamnați ai regimului. Se poate spune că scopul săpării în stîncă a peste 65 de kilometri a avut și o motivație politică, de altfel una dintre cele mai sinistre caracteristici ale totalitarismului comunist: eliminarea adversarilor politici prin lagăre de muncă.Cei care cercetează istoria holocaustului comunist rețin și destăinuirile lui Gheorghiu-Dej către scriitorul Marin Preda despre „sfaturile prețioase” date de Stalin liderului comunist român: „Pe aici, faci un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră și-i trimiți acolo să sape pe toți cei care rîd de voi și îi așteaptă pe americani… și mai fertilizezi și Dobrogea, despre care mi s-a spus că duce lipsă de apă. O să-ți dau unele excavatoare și niște cadre de-ale noastre care au mai făcut canale.”

Pe scurt, Stalin dădea ca exemplu „Gulag”-ul sovietic, tradus drept „Direcția principală a taberelor de reeducare prin muncă”, a cărui zi de naștere a fost 7 aprilie 1930. Doar în perioada 1934 – 1947, pe șantierele megalomanice s-au folosit 10, 4 milioane de deținuți și prizonieri de război prin acest „sistem de succes”. Numărul acestora s-a menținut constant pentru că, în ciuda mortalității ridicate, aveau loc înlocuiri permanente ale forței de muncă. Uniunea Sovietică dădea ca exemplu în context realizarea canalului Marea Albă – Marea Baltică, unde 250.000 de „inamici politici” au săpat în piatră 240 km. Atunci, 30.000 dintre sclavii folosiți la munci au murit, lăsînd în urma lor un canal inutilizabil. Cel mai vast sistem concentrațional sovietic rămîne însă canalul Baikal – Amur, la care au robit 560.000 de condamnați.

Cum România a avut ghinionul să aibă cei mai sîngeros sitem politic din vechiul lagăr comunist, construcția canalului Dunăre – Marea Neagră s-a făcut „cu burghezia și împotriva burgheziei”, după cum afirma un slogan al Anei Pauker. În rapoartele vremii se menționează că un procent de 60% din totalul muncitorilor care au lucrat la săpături era format din deținuți politici. Pentru a asigura forța de muncă, alături de deținuții de drept comun și militarii cu origini nesănătoase, Securitatea a operat arestări rapide în rîndul foștilor funcționari ai aparatului de stat, clerici ai bisericilor Greco și Romano-Catolice, țăranilor care s-au opus colectivizărilor sau membrilor fostelor partide interbelice. Pentru cei trimiși în coloniile obligatorii era folosit eufemismul „condamnați administrativ”, care masca sclavia, întrucît nici unii dintre cei amintiți nu erau judecați sau condamnați. Numărul arestărilor se raportau la „necesarul” transmis de autoritățile comuniste Direcției de Cercetări Penale a Securității.

Mărturii

Traseul Canalului a fost organizat pe 18 șantiere. Numărul de deținuți politici care s-au perindat sau care au murit în aceste colonii nu s-a putut stabili pentru că autoritățile au ascuns informațiile, iar trăitorii acelor vremuri apreciază că a fost vorba de aproximativ 35.000 de condamnați ai regimului.

Lucrările s-au stopat la 18 iulie 1953, ca urmare a unor presiuni externe, întrucît posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii” și „BBC” au difuzat atrocitățile de neînchipuit, care mergeau pînă la canibalism în lagărele de muncă de la „monumentul progresului socialist”. Din cauza acelor barbarii, Procuratura Generală a primit ordin să investigheze mai multe crime produse de administrația lagărelor. Toți cei vinovați au fost însă amnistiați ulterior. O parte din rapoartele cele mai secrete ale fostei Securități, „scăpate” după Decembrie ’89, menționează unele atrocități care s-au petrecut în coloniile de muncă.

Astfel, în volumul II din Cartea Albă a Securității (un volum de documente referitoare la Canal, reunite într-un tiraj extrem de redus, editat de SRI pentru circuit intern), sînt precizate cîteva cifre edificatoare despre condițiile de exterminare. Numai în luna ianuarie 1953, la Poarta Albă, au murit, într-o singură zi, 10 deținuți politici, iar în aceeași iarnă au decedat 70 de condamnați. Potrivit acelorași surse, o investigație a Securității din 1967, referitoare la crimele din lagărele de muncă, menționează: „Nu s-au întocmit acte pentru 1.304 deținuți care au murit în lagăre și decesele nu au fost notate în registrele Consiliilor Locale”. Mai mult, aceleași documente relatează și faptul că medicii legiști ai Ministerului de Interne eliberau certificate de verificare a morții fără a consemna cauza decesului. Într-un raport făcut în urma anchetelor din 1953, medicul coloniei penitenciare Cernavodă consemna: „Au fost scoși pe șantierele de lucru bolnavii și inapții, fiind aduși seara pe brațe, iar alții înghețați complet sau morți. Toți deținuții politici care înghețau pe șantierele de lucru nu aveau caloriile necesare pentru a munci și a se apăra contra frigului, erau ușor îmbrăcați, fără cămăși, iar unii chiar desculți. Dimineața, la ieșirea coloanelor la lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sîngeroase și cu chinuri de iad care ar fi putut să înduioșeze și inimile de piatră”.

Bucur Brașoveanu (foto), unul dintre puținii supraviețuitori de la Canal, menționează că, iarna, pe gerul crîncen dobrogean, condamnații foloseau hîrtia rămasă de la sacii de ciment sau zdrențele ascunse de muncitori, pe sub pietre, pentru a se proteja de frig. „Pentru a supraviețui înfometării – povestește fostul deținut – aceștia ajungeau să mănînce de la rădăcini de iarbă, șobolani sau șerpi, pînă la cadavrele celor care mureau peste noapte în lagăr.

 

comentariu rapcea.ro: astăzi, torționarii încearcă să mistifice adevărul despre regimul de exterminare de la Canal. Iată ce putem citi în gandul.info:

 

2743665-publimedia-shutterstock-1

Torționarul de la Canal, Florian Cormoș, într-un interviu pentru BBC despre moartea celor 115 deținuți: Credeți că eram la Auschwitz?

Fostul comandant al lagărului de muncă foțață de la Cernavodă din 1952, intervievat de BBC, a negat acuzațiile Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Pus în fața acuzațiilor de crime împotriva umanității prin care i se impută moartea a 115 deținuți politici, Cormoș a replicat: „Credeți că eram la Aschwitz?”

„Ce credeți, că era Auschwitz?” Cu această întrebare i-a întâmpinat Florian Cormoș, torționarul de la Canal, pe ziariștii de la BBC, la scurt timp după ce gândul și IICCMER au făcut publice faptele acestui gardian căruia i se pune în responsabilitate moartea a 115 deținuți în doar 4 luni de zile.

IICCMER a depus, marți 11 februarie o sesizare penală pe numele lui Florian Cormoș. Fostul torționar este acuzat de crime împotriva umanității. Este acuzat că în 1952-1953 pe durata a doar patru luni regimul pe care l-a impus la Cernavodă a determinat moarte a 115 deținuți. Intervievat de BBC la scurt timp după ce pe numele său a fost depusă plângerea penală, Cormoș a negat toate acuzațiile.

„La Columbia (numele lagărului de la Cernavodă n.red.) erau între 2500 și 3000 de deținuți. După trei ani de săpat la canal erau foarte bolnavi”, a spus Cormoș pentru BBC. Fostul torționar s-a apărat eplicând că deținuții „au fost trimiși la Canal să moară”.

Gândul în parteneriat cu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a prezintat profilul complet al celui de al treilea torționar comunist în viață identificat de autorități. Florian Cormoș a condus, începând cu decembrie 1952, pentru patru luni lagărul Columbia de la Cernavodă, perioadă în care aici au murit cel puțin 115 deținuți politici.

Regimul de teroare impus de Cormoș la Canal și eficiența în exterminarea deținuților a atras până și atenția comuniștilor care, în urma unei anchete, l-au condamnat la moarte, pentru ca ulterior pedeapsa să-i fie transformată în muncă silnică pe viață. După patru ani de închisoare însă, el a fost eliberat intervenind amnistia. IICCMER a depus o plângere penală la Parchet pe numele lui Florian Cormoș pentru infracțiuni contra umanității.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *