Când și cum au dispărut artele marțiale românești

arta-duelului-european

Când vine vorba de arte marțiale toți ne gândim la ninja și samurai, iar expresia „arte marțiale românești” poate stârni un zâmbet ironic. Însă nu este chiar așa de simplu. Să ne uităm la câteva mărturii din vechime – la 1656 germanul Conrad Iacob Hiltebrand descria astfel o scenă din Cluj:

Românii poartă în mod obișnuit ciomege. Felul de folosire al acestor măciuci l-am aflat la Cluj. Un asemenea „Romunus” sau român voia să apuce ceva; atunci, într-o clipită au fost vreo 10 ciomege pe spinarea lui, de ale căror lovituri a știut să se apere cu îndemânare cu ciomagul său lung, astfel a scăpat din această treabă fără vreo durere deosebită.

O adevărată probă de Bōjutsu dacă vreți. Dimitrie Cantemir scria despre moldovenii secolului al XVII-lea că:

Trag foarte bine cu săgeata, știu să arunce chiar și sulița, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de pușcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuințeze împotriva dușmanului o armă la folosirea căreia nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie.

De undeva sau de la cineva au învățat moldovenii să mânuiască sabia cu iscusință.

Dacă prin arte marțiale înțelegem metode de luptă tradiționale, care se referă în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care să fie sistematizate și să beneficieze de aportul unor maeștri care să întemeieze școli în care să existe o programă bine stabilită – atunci Europa medievală nu este foarte deosebită de China și Japonia.

Cel mai vechi manual de luptă cu sabia din Europa datează din jurul anului 1290, scris în latină și germană (detalii aici). Johannes Lichtenauer este considerat părintele artelor marțiale europene: de la el ni se păstrează un manual datat în anul 1389 care acoperă tehnici de luptă cu sabia (cu armură și fără armură, pe cal sau pe jos) dar și tehnici de luptă cu mâinile goale. Învățăturile lui Lichetnauer au fost transmise sub forma unor versuri pentru o memorizare mai ușoară, din păcate destul de criptice și greu de înțeles în ziua de azi. După 1400 a urmat o adevărată explozie de manuale de luptă ale uceninicilor lui Lichtenauer, extinse asupra tehnicilor de luptă cu sulița, cuțitul și ciomagul, inclusiv manuale dedicate luptei cu mâinile goale. În aceeași perioadă au început să apară astfel de manuale și în Italia (detalii aici).

Revenind la țările române: cel mai probabil la curțile voevozilor au ajuns astfel de maeștri, odată cu armele importate din Europa occidentală. Realitatea nu a fost precum în filmele lui Sergiu Nicolaescu cu țăranii mânuitori de plug pe vreme de pace și de sabie pe vreme de război. În realitate războaiele românilor au fost duse în evul mediu de nobilime (mai ales mica nobilime) care avea timp liber să învețe să lupte cu diversele arme existente. Nu aș zice că au existat „arte marțiale românești” propriu zise, mai degrabă românii au fost încadrați în curentul general european.

Iar artele marțiale tradiționale au dispărut din țările române pe la sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. În primul rând a fost vorba despre tendința europeană de generalizare a armelor de foc care au transformat spada mai întâi în arma cavaleriei și mai apoi în element decorativ (iar în cazul specific românilor a fost secolul fanariot în care nu a mai existat o armată a românilor iar nobilimea s-a trasnformat în funcționărime). În secolul al XIX-lea românii au început goana să ajungă din urmă Occidentul european și au adoptat sistemele și structurile armatelor europene moderne – cam în același timp cu Japonia și China. Unde a ajuns fiecare e altă poveste.

sursa: george-damian.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *