Sub zvastică și semilună: tătarii lui Hitler

un articol de Nicu Parlog – via descopera.ro

La prima vedere, simpla idee conform căreia naziștii ar fi avut divizii în care ”Untermensch” de religie musulmană și rasă asiatică ar fi luptat cu frenezie pentru al treilea Reich și arienii cei superiori, pare una de-a dreptul imposibilă, nu-i așa? Ei bine, adevărul istoric este cu mult mai neașteptat și mai complex decât pare. Iar povestea Legiunilor Tătare se constituie într-unul dintre cele mai interesante și demne de atenție episoade din cel de al Doilea Război Mondial. Uniți, deopotrivă sub zvastică și semilună, grupați într-unele dintre cele mai temute legiuni străine ale Wermachtului, musulmanii au dat o replică dură bolșevismului și Armatei Roșii, chiar dacă sfârșitul acestei ciudate alianțe a fost unul dezastruos pentru urmașii lui Ginghis Han.
Musulmanii nu iubeau comunismul

Spre surprinderea multor soldați de rând și ofițeri îndoctrinați de propaganda nazistă, conform căreia celelalte rase erau inferioare din toate punctele de vedere, iar comunismul o doctrină satanică (aici cam aveau dreptate…) care trebuia stârpită cu orice preț, realitatea de front, precum și încurcata politică a alianțelor militare, i-a pus pe aceștia în fața faptului împlinit de a fi devenit camarazi taman cu “Untermensch”-ii cu care le împuiaseră capul politicienii naziști în cadrul campaniilor furibunde de propagandă puse în scenă de neîntrecutul Goebbles.

Așa s-a întâmplat încă din ziua de 22 iunie 1941, dată la care armata germană a invadat Uniunea Sovietelor condusă de Stalin. Militarii germani au fost uimiți să descopere bucuria sinceră cu care mulți localnici i-au întâmpinat, ca pe niște eliberatori, nu invadatori. Unul dintre grupurile etnico-religioase care s-a bucurat cel mai mult de apariția Wermachtului au fost musulmanii, iar între ei, minoritatea tătară.
Musulmanii cantonați în spațiul geografic cucerit întâi de Imperiul Țarist și desăvârșit ulterior de sovietici urau de generații dominația ruso-sovietică. Nu doar că aveau încă în memorie propria periodă glorioasă de dinaintede expansiunea Impaeriului Țarist, dar interzicerea drepturilor religioase și a tradițiilor milenare, impusă forțat de regimul sovietic, le producea mari suferințe.

Pentru ei, sosirea armatei germane alimenta speranța privind crearea propriilor state independente și chiar făurirea ulterioare a unei mari Confederații Pan-Turanice.
Nu doar tătarii musulmani s-au grăbit să se alieze cu germanii, ci mai toate etniile de religie musulmană din Caucaz precum azerii, cerchezii, tabasaranii, balkharii, cecenii, ingușii… Chiar și creștinii care aveau de suferit din pricini similare din partea regimului sovietic, s-au aliat cu Berlinul în speranța eliberării de jugul comunist. Și merită să amintim aici diviziile cazacilor și georgienilor din Waffen SS.

Din punct de vedere cronologic, musulmanii din spațiul ex-sovietic nu au așteptat apariția germanilor la orizont, pentru a se opune sovieticilor. În Asia Centrală, autoproclamata confederație a triburilor turco-tătare din Kokand instalase deja un guvern liber al Turkestanului istoric, în timp ce emirii de Khiva și Buhara își declaraseră la rândul lor independența. Chiar dacă Armata Roșie doborâse, una după alta, fragilele entități statele turcomane, musulmanii din regiune păstraseră încă un puternic sentiment anti-comunist. Multe revolte locale au izbucnit, alimentate de silniciile și atrocitățile sovieticilor. Între acestea, se remarcă răscoala cecenilor condusă, de un activist ex-comunist cecen, pe numele său Hasan Israilov, care, văzând diferența între vorbele și faptele comuniștilor, a răsculat populația locală împotriva “apostolilor lui Marx, Engels și Lenin”.

Această complexă situație nu a scăpat atenției strategilor de la Berlin, care l-au informat pe Hitler de existența a numeroase naționalități din URSS care se opuneau puternic comunismului. Nebun și paranoic, dar deloc prost, Hitler a trecut peste natura de sub-oameni” (cum îi considera el) a musulmanilor și i-a dorit drept aliați – vremurile și contextul militar o cereau.
În consecință, pe data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis de Hitler personal, autoriza crearea a două mari unități musulmane: Turkestanisch Legion, compusă din voluntari musulmani proveniți din Asia Centrală, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici și karakalpaci, și Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcătuită din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai și inguși.

Pe lângă aceste legiuni, a fost alcătuită o unitate separată destinată încorporării voluntarilor tătari. Celebra Wolgtatarische Legion avea să fie fondată în ianuarie 1942 pe pământul Poloniei de azi.
Aprecierea dată de naziști musulmanilor sovietizați cu forța făcea, de fapt, parte din planul lui Hitler de a cuceri simpatia Turciei și a atrage acest stat de partea sa, în speranța de a controla astfel bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu și Caspica. De fapt, Fuhrer-ul declarase cu gura lui în decembrie 1942:
“Consider că între aliații noștri doar musulmanii sunt oameni demni de încredere. Mă pot baza oricând pe ei, nu văd deloc un pericol în crearea unor unități complete de musulmani”
. N-ați fi crezut, nu-i așa?

Proiectul naziștilor musulmani

Pătrunderea unităților Wermacht-ului în Caucaz și largul sprijin oferit acestora de etniile din cei mai înalți munți ai Europei a creat o mare panică la Kremlin. Scrisoarea emisă de Konstantin Oumansky, ambasadorul sovietelor la Washington, descrie cum nu se poate mai bine situația liderilor comuniști:
“Trebuie să vă mărturisesc că sunt îngrijorat în privința Caucazului… Iar tătarii din Crimeea sunt rebeli prin definiție, niciodată nu le-a plăcut comunismul. Este un fapt știut că, în perioada Războiului din Crimeea, acești tătari au colaborat cu mare bucurie cu forțele britanice și franceze. Problema cea mai mare este însă reprezentată de factorul religios, pe care sunt sigur că germanii îl vor exploata la maximum, cu toate că este total opus ideologiei naziste. Nu avem încredere nici în popoarele de munte din Caucaz sau în georgieni. Precum tătarii, toate etniile de aici sunt musulmane, cu excepția georgienilor, osetinilor și armenilor, dar cu toții își aduc încă aminte de cucerirea țaristă a Caucazului, proces încheiat în anul 1863.”

Germanii au contactat rapid reprezentanții naționalităților musulmane din Caucaz. În privința cecenilor, karaceailor, ingușilor și balkarilor, Wermacht-ul a adoptat o poziție extrem de liberală, comparativ cu proverbiala ordine și disciplină prusace.
Le-au promis noilor aliați închinători la Allah desființarea urgentă a colhozurilor, redeschiderea moscheilor și îngăduirea serviciului religios complet, plata oricăror bunuri și alimente rechiziționate de armata germană și, mai ales, excluderea totală a vreunei femei de la orice post de conducere, fapt pe care musulmanii îl considerau intolerabil.

Germanii le-au acordat inclusiv dreptul de a-și face dreptate singuri, după cutumele locale, precum și dreptul de creare a unor unități proprii pentru păstrarea legii și ordinii.
Prima entitate organizatorică promisă de germani a luat naștere în regiunea Karaceai, unde Comitetul Național al Karaceailor era condus de Kaki Baieramutov, un anti-bolșevic feroce.
Colaborarea a fost sărbătorită prin celebrarea Kurban Bairam-ului, o sărbătoare musulmană, la Kislovosk. Acolo, în octombrie 1942, oficialilor germani cu rang de mari oaspeți li s-au făcut daruri prețioase, în cea mai pură tradiție caucaziană. La sfârșitul petrecerii, se înființase deja primul escadron de călăreți karaceai care urma să intre în luptă alături de germani.
Aceeași linie de acțiune a fost urmată în Kabardino-Balkaria. Un comitet național condus de Selim Shadov era responsabil cu restabilirea vechilor tradiții și legi, alături de vânzarea de alimente, combustibili și alte bunuri către Wermacht.

 

Lucrurile se derulau asemănător în tot Caucazul de Nord. Înțelegerile erau sărbătorite fastuos, conform obiceiurilor fiecărei etnii. Iar la sfârșitul petrecerilor, generalii germani primeau în dar armăsari extrem de rari și valoroși din rasele locale, ofițerii germani întorcând gestul căpeteniilor tribale prin cadouri care constau în Coranuri legate în aur și arme automate de ultimă generație.
Noua situație din teritoriile stăpânite odinioară de Imperiul Otoman impresionase Ankara și atrăgea atenția unor importanți lideri militari turci, precum Mareșalul Cakmak.
Din nefericire, dezastrul de la Stalingrad a distrus planul germanilor de a cuceri petrolul Orientului. Turcii și-au reconsiderat politica, adoptând o poziție neutră, în timp ce Wermach-ul s-a retras cât mai repede din Caucaz, pentru a preveni un al doilea Stalingrad. Mulți dintre colaboratorii musulmani au urmat fideli trupele germane.

Legiunile musulmane în focul luptelor

Cu toate că ambițiosul plan al lui Hitler în privința musulmanilor sovietizați căzuse odată cu Stalingradul, Fuhrerul avusese dreptate în estimările sale: extrem de loiali, cumplit de porniți împotriva comunismului, războinicii din Caucaz și Crimeea se aflau încă de partea germanilor. Wermacht-ul mai beneficia de aportul a zeci de mii de soldați și ofițeri din diviziile musulmane. Cei mai mulți dintre aceștia erau de origine central-asiatică, fiind încartiruiți într-o singură divizie denumit 444 Sicherungs Division.

În timpul războiului, circa 70.000 de combatanți originari din Asia Centrală au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceștia au fost soldați și 30.000 asistenți militari și trupe auxiliare. În anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numărul lor s-a ridicat la 26.
A intrat în legendă celebra divizie 162 Turkestanish Infanterie Division, compusă din germani, azeri și turkmeni; divizia era condusă de carismaticul general Oskar von Niedermayer, un fel de autodidact Lawrence of Arabia, fost atașat militar german în Persia.
Divizia a fost antrenată și pregătită la Kruzsnyna, în Polonia, după care a fost transferată în spațiul iugoslav, pentru a se înfrunta cu dârjii partizani ai lui Tito. Ulterior au fost transferați în Italia, unde au luptat cu regimentele americano-japoneze (este vorba de regimente compuse în egală măsură din americani și fii imigranților niponi din SUA). Conform rapoartelor de front, divizia musulmană era la fel de ordonată și capabilă precum orice divizie compusă din etnici germani a Wermacht-ului.

 

Tătarii crimeeni nu doar că au colaborat cu mare bucurie cu armatele germane, dar din proprie inițiativă le-au asigurat acestora importante cantități de provizii.
Circa 20.000 de nogai crimeeni luptau sub flamura zvasticii. Acești urmași ai lui Ginghis Han s-au făcut remarcați în egală măsură prin bravură și cruzime, mai ales în decursul operațiunilor anti-partizani. În Munții Yaila din Crimeea, maiorul V.I. Maltzev a format un batalion tătar de pedepsire contra bolșevicilor din Yevpatoria. Batalionul Khimi, cum a fost botezat, a exterminat partizanii comuniști din Yaila, distrugând bazele acestora și ucigând și numeroși civili.

Impresionați de spiritul combativ al tătarilor, germanii au dislocat batalionul Khimi în nord-vestul Franței, pentru a lupta cu partizanii din maquis (Rezistența franceză). Încă o dată, ferocitatea urmașilor lui Batu Han s-a făcut simțită, îngrozindu-i pe francezi.
Un exemplu rămas încă în memoria acestora este episodul din data de 21 iulie 1944, când satul Dortan a fost ars complet de soldații tătari, furioși că localnicii acordaseră sprijin celor din Rezistența franceză. Conform mărturiilor istorice, tătarii au violat femeile din localitate, au ars casele, după care s-au plimbat râzând, cu bicicletele confiscate, printre casele în flăcări…

Erau însă extrem de bine văzuți de germani; comandanții legiunilor învățaseră limba tătară, iar pentru a menține ridicat moralul acestor voluntari aparte, Berlinul ordonase chiar înființarea de reviste în limbile rusă și tătară.
Intitulate Gazavat (Războiul Sfânt), Svoboda, Ezenedel’naja gazeta legionerov (Libertatea, Cotidian Săptămânal pentru Legionari), Milli Adabijat (Literatorul Național), Milli Turkistan (Turkestanul Național), Yeni Turkistan (Noul Turkestan), Idel-Ural (Volga-Ural) sau Tatar Adabijat (Literatorul Tătar), aceste jurnale erau editate de intelectuali tătari și de Divizia de Propagandă a Wermacht-ului.

Performanțele militare ale musulmanilor pe cele două mari fronturi ale conflagrației difereau sensibil. Pe Frontul de Vest, mulți dintre ei și-au dezamăgit conducătorii germani. Voluntarii sovietizați nu-i urau pe aliații americani și britanici, cu care nu avuseseră nimic de împărțit până atunci. În cel mai caracteristic stil oriental, aveau o atitudine ușor indiferentă, placidă uneori, față de inamici.
În contrast total, pe Frontul de Est, în fața dușmanului sovietic, orientalii au demonstrat calități militare extraordinare. Cele trei batalioane tătare de la Stalingrad au luptat până la ultimul om, nedând un singur pas înapoi. Lângă Harkov, un întreg batalion musulman s-a expus tirului de artilerie și mitralieră pentru a recupera corpul propriului comandant german căzut în luptă, comandant pe care tătarii l-au iubit și respectat exemplar.
Bravura lor l-a impresionant până și pe Heinrich Himmler, cel mai puternic om din Reich după Hitler, lider nazist despre care se spune că era mai rasist chiar decât Fuhrer-ul.
Heil Allah!

“SS Heini”, cum era poreclit Himmler în cercul său de apropiați, s-a dovedit a fi cel mai mare promotor al Islamului printre liderii naziști. Disprețul lui Himmler față de “creștinii molâi” era egal cu aprecierea sa față de Islam, pe care îl vedea drept o religie luptătoare și masculină, bazată pe concepte foarte apreciate și în sânul SS-ului, precum supunerea oarbă, dorința de auto-sacrificiu și lipsa de compasiune față de dușmani.

Admirația sa deschisă față de musulmani a dus, în cele din urmă, la ignorarea propriilor “derapaje” ariene și încorporarea a cât mai mulți musulmani sub aripa neagră a SS-ului.
Pe baza acestor noi considerente, Himmler se simte onorat să-i includă în rândul celebrelor unități Waffen SS. Tot el a decis că, dintre rasele care trăiau în spațiul sovietic, doar slavii și evreii erau “sub-oameni”. În concepția sa, exista un element rasial superior în Rusia, iar acesta venise din Asia și dăduse naștere de-a lungul istoriei unor genii militare precum Attila, Ginghis Han, Batu Han, Tamerlan, Djepe Noion sau Subotai Bahadur.

În noiembrie 1943, maiorul Andreas Meyer-Mader i-a oferit lui Himmler tot ajutorul său pentru înființarea și comanda ulterioară a unui unități SS formate exclusiv din tătari. Himmler a aprobat pe loc planul maiorului, promovându-l chiar la rangul de SS Obersturmbanfuhrer. Pe 14 decembrie, același an, Marele Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini, se deplasa personal la Berlin pentru a binecuvânta crearea noii divizii musulmane din cadrul SS-ului.

Inedita Ostturkischen Waffen-Verbande der SS era formată nu doar din etnici tătari, ci și din voluntari azeri, kirghizi, uzbeci, bașkiri și tadjici.
Unitatea nu a avut o viață lungă, destrămându-se după ce comandantul ei, Andreas Meyer -Mader, a fost ucis în timpul unei lupte cu partizanii sovietici din Yuratishki, lângă Minsk. În iulie 1944, divizia musulmană a fost transferată în Polonia. Iar când SS-ul a suprimat Revolta din Varșovia, volunarii musulmani au fost atașați cumplitei SS Dirlewanger Brigade, unde au participat la acțiunile brutale încheiate cu uciderea a peste 200.000 de civili polonezi.

Himmler a decis să numească un nou conducător în persoana lui Harun al-Rashid Bey, un ofițer austriac convertit la Islam, dar decizia sa nu a fost una de bun augur. Din contră, sub conducerea noului comandant, moralul musulmanilor a scăzut.

În ultimele luni ale războiului, Ostturkischen Waffen-Verbande der SS acționa la granița sloveno-italiană. În lunile aprilie-mai, unitatea a fost detașată în Lombardia, Italia, unde a staționat până la finalul războiului.

Trista soartă de învins

Dezastrul în care s-a sfârșit cel de al treilea Reich s-a dovedit a fi unul și mai crâncen pentru musulmanii din spațiul sovietic care serviseră în Wermacht și SS.
Când Himmler a încercat, în rândul dizidenților sovietici conduși de generalul Vlasov, să creeze un nou front contra bolșevicilor, musulmanii și caucazienii s-au opus să fie conduși de ruși, chiar dacă aceștia erau “albi” și urau la fel de mult comunismul.

Unii dintre opozanții ideii lui SS Heini erau oficialii din cadrul Comitetului Național al Turkestanului. Comitetul, condus de Veli Kayum Khan, era entitatea care conducea și ordona voluntarilor musulmani. Comitetul a reușit să le ridice acestora moralul prin promovarea ideii unui Turkestan liber de bolșevici. Mai mult, cu ajutorul Marelui Muftiu al Ierusalimului, Comitetul a înființat școli juridice musulmane la Dresda și Gottingen, pentru pregătirea imamilor care deserveau credincioșii musulmani din Waffen SS și Wermacht. Planul era susținut și de muftiii din Caucazul de Nord, precum Khedia, Mischa, Kantimer, Alibegov și Tschamalia.

Dar viitorul lor nu a fost decis de germani, ci de sorții războiului. Aliații au învins, iar Hitler s-a sinucis sau cine știe care a fost misteriosul său sfârșit…
Aliații vestici i-au făcut prizonieri – ca și pe camarazii lor din Europa de Est, care luptaseră alături de germani – după care i-au trimis legați lui Stalin.
Pentru ei a fost Iadul. Bolșevicii i-au considerat trădători și fie i-au executat pe loc, fie i-au deportat în gulaguri, unde foamea, frigul, torturile și bolile au făcut ravagii în rândul supraviețuitorilor războiului.
Stalin s-a răzbunat personal în special pe musulmanii din Caucaz și pe etnicii tătari. Dacă unor naționalități deportate în gulaguri, care au fraternizat cu germanii, precum cecenii, balkarii, ingușii și karaceaii, le-a fost permisă întoarcerea în locurile de baștină din Caucaz, urmașilor tătarilor din Crimeea, cei mai devotați colaboratori ai lui Hitler, le-a fost permisă întoarcerea acasă de-abia după destrămarea Uniunii Sovietice.

Astăzi, memoria acelor vremuri a rămas întipărită în sufletul multor musulmani din cadrul republicilor care aparțin Federației Ruse. Iar recentele rebeliuni din Cecenia, Ingușetia și Daghestan țintesc încă la eliberarea totală a tuturor musulmanilor din zona ex-țaristă, ex-sovietică, și prin extensie actuală, dintre granițele Federației Ruse.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *