Cum nu își violau boierii țigăncile roabe

Mănăstirea Cozia în 1860

Mănăstirea Cozia, mare proprietară de robi țigani în evul mediu.

Actualii activiști romi încearcă să compare robia medievală a țiganilor din România cu sclavia negrilor din Statele Unite. Din punctul de vedere al activismului îi înțeleg până la un punct, primesc și ei niște fonduri și know-how; nu sunt de acord cu ignoranța și cu deformarea adevărului istoric.

Una din temele cu impact emoțional este povestea cu țigăncile roabe aflate la dispoziția capriciilor sexuale ale boierului proprietar (temă introdusă în circuitul public românesc încă de pe vremea pașoptiștilor, nu vă mai spun despre filmele americane despre sclavie în care conțin obligatoriu clișeul exploatării sexuale a sclavelor). Andrei Oișteanu a publicat în revista 22 două articole în care abordează chestiunea exploatării sexuale a țigăncilor sclave prin insinuări aduse dibaci din condei (vorbește de un ius primae noctisîn evul mediu românesc!) bazându-se pe surse literare și din polemicile pro-aboliționiste ale secolului al XIX-lea (aici și aici). Nici urmă de referință în scrierile lui Andrei Oișteanu la normele legale ale vremii referitoare la robi și statutul lor.

Legea-i lege

Am întâlnit absolvenți de istorie de dată recentă care sunt ferm convinși că în evul mediu românesc nu existau legi, era o societate care trăia așa, oarecum. Nu știu ce se predă în facultățile de drept referitor la istoria dreptului românesc, dar înclin să cred că nu intră foarte mult în detalii despre corpusurile de legi păstrate și nici nu am auzit de foarte multe cercetări recente în domeniu. Vă voi plictisi puțin cu fascinanta istorie a dreptului românesc.

Dreptul medieval românesc a fost clădit pe dreptul bizantin ajuns la nord de Dunăre prin filiera slavă sârbo-bulgară. Cel mai răspândit corp de legi bizantin printre români a fost Nomocanonul alcătuit de Matei Vlastares în anul 1335 la Salonic. (Precizări: 1. mulți consideră în mod greșit corpusurile legislative bizantine drept exclusiv bisericești; ele acoperă probleme de drept penal ca furtul, omuciderea, înșelăciunea etc. sau drept civil căsătoria, moștenirea; 2. există destule dovezi care atestă că prevederile din aceste canoane erau folosite în judecățile civile ale domnitorilor români, pedepsele aplicate erau seculare și nu bisericești precum în canoane; 3. Nomocanonul lui Vlastares este o colecție de probleme juridice aranjate alfabetic, pentru fiecare problemă sunt invocate toate prevederile legale bizantine de până în acel moment, iar la sfârșit este formulată o concluzie).

Nomocanonul grecesc al lui Vlastares a fost tradus în slavonă la porunca regelui sârb Ștefan Dușan în anul 1347 – însă incomplet și a fost amestecat cu prevederi legale date de monarhul sârb. Cea mai veche copie românească atestată a acestui corpus de legi datează din anul 1452 și a fost făcută la Târgoviște de grămăticul Dragomir pentru voievodul Vladislav (În 1954 se știa că originalul se afla într-o colecție particulară rusă! În plus este vorba de o copie integrală a operei lui Vlastares, nu fragmentară precum cea din Serbia, ceea ce înseamnă că traducerea din greacă nu a fost împrumutată de acolo).

Din anul 1474 s-a păstrat o altă copie integrală a traducerii slave a Nomocanonului, făcută din porunca lui Ștefan cel Mare de călugărul Ghervasie la Mănăstirea Neamț. Și aici ajungem la unul din punctele care ne interesează: acest corpus conține un capitol intitulat „Despre slobozirea robilor și felul cum se orânduiește”. Mai pe înțelesul luiAlexandru Gheorghe de la ActiveWatch: robii țigani puteau fi eliberați, nu era chiar așa cum crede el, că țiganii robi din principatele române o duceau mai rău decât sclavii (sic!).

Mai mult: ni s-a păstrat o copie identică a variantei slavone alcătuite de Ghervasie, realizată în anul 1636 din porunca doamnei Elena, soția lui Matei Basarab, pentru mănăstirea Bistrița din Râmnicu Vâlcea. Ceea ce înseamnă că eliberarea robilor țigani era prevăzută juridic și în Țara Românească.

Și din nou la exploatarea sexuală

Povestea corpusurilor legislative medievale românești este extrem de încurcată. De exemplu în 1921 au fost descoperite la biserica din Ieud 12 file cu o traducere în română a unor paragrafe din Nomocanonul lui Vlastares. Nu este un manuscris, filele au fost tipărite, iar după analiza hârtiei și a literelor s-a ajuns la concluzia că au fost tipărite de diaconul Coresi la Brașov, undeva între anii 1570-1580. Tot din Ardeal ni s-a păstrat așa numitul „Codex Neagoianus”, un manuscris alcătuit în jurul anului 1620 de popa Ioan din satul Sânpetru de lângă Brașov, în care sunt redate fragmente traduse în română din același Nomocanon. În paralel ni s-au mai păstrat din Moldova două manuscrise cu același conținut (traduceri în română din slavonă ale operei lui Vlastares), una datată după caracteristicile lingvistice după 1550, a doua având o notă în care se spune că a fost realizată de retorul Lucaci în anul 1581.

Toate cele patru pravile amintite până aici (2 din Transilvania, 2 din Moldova) conțin multe asemănări până la a fi identice în anumite pasaje și câteva deosebiri – ceea ce l-a făcut pe Petre P. Panaitescu să ajungă la concluzia că se bazează pe o sursă comună, anume o traducere anterioară anului 1550 a Nomocanonului lui Vlastares din limba slavonă în limba română, traducere folosită pe versanții de vest și de est ai Carpaților. (În vremea lui Matei Basarab este atestată această traducere și la sud de Carpați, venind din Moldova).

Pentru subiectul articolului de față cel mai interesant este „Codex Neagoianus” care prevede pedepsirea „celui ce va face fecior cu roaba lui”. Adică sunt interzise relațiile sexuale ale stăpânului cu țigăncile roabe (doar țiganii erau robi în țările române). Prevederea este extrem de interesantă: ea apare într-un manuscris din Transilvania, unde țiganii nu erau robi, ci iobagi. Ceea ce mă face să mă întreb ce prevedeau pravilele traduse în românește din Moldova referitor la această chestiune (care lipsește din varianta lui Coresi, variantă incompletă). Din păcate nu am avut acces la textele originale ale pravilelor de care v-am vorbit, m-am bazat pe surse secundare (le găsiți în bibliografia de la sfârșit).

Ce-i de făcut?

Ar fi nevoie de o cercetare serioasă a problemei robiei din punct de vedere legislativ în țările române. Trebuie început cu originalul Nomocanonului lui Vlastares, verificate prevederile despre robie. Apoi verificată aceeași problemă în traducerile slavone din Serbia și Bulgaria. După care trebuie văzut ce prevederi pentru robie există în varianta slavonă de la Târgoviște din 1452, în cea de la Neamț din 1474 (și continuat cu celelalte copii din anii ulteriori, care sunt din ce în ce mai numeroase). Și tot așa, trebuie luate toate corpusurile legislative românești până în secolul al XIX-lea, la momentul eliberării țiganilor din robie. Abia așa vom avea o imagine limpede a evoluției legislației românești cu privire la robie și la inovațiile apărute în decursul timpului – pentru că din 1452 până în 1856, vreme de 400 de ani legile s-au tot modificat.

Ca să rezumăm: legea medievală interzicea relațiile sexuale între stăpâni și țigăncile roabe.

Bibliografie:

Șt. Gr. Berechet, Istoria vechiului drept românesc. Izvoarele, Iași, 1933

Valentin Al. Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, București, 1980

Petre P. Panaitescu (sub pseudonimul Al. Grecu), Începuturile dreptului scris în limba română, în Studii. Revistă de istorie și filozofie, nr. 4/1954

sursa: george-damian.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *