Saga Bucovina

Mă aflu din nou în satul Ciprian Porumbescu, la bunica Sabinei. Ziua de ieri a fost o zi teribilă, din toate punctele de vedere. Proces în zi de vineri, cu arestați, care s-a întins până pe la 5 dupăamiaza. Apoi plecarea spre ținuturile Bucovinei, cu anevoioasa ieșire din București, pe o ploaie mocănească. Îmbulzeală, mașini bară la bară, oameni nervoși și imprudenți. Am ocolit cât am putut ieșirea din Colentina, lăsându-i pe moldovenii proaspăt îmbucureștenizați să se “bucure” de “binefacerile” aglomerării urbane – pe arterele rutiere centrale, cunoscute de toți. Veteranii capitalei cunosc scurtăturile lungi, traseele ocolitoare mai înguste dar mai libere, “căile regale” de scăpare din orașul sufocat de provincialii dornici să se întoarcă TOȚI DEODATĂ ! la chemarea pascală și tânguitoare a mielului sacrificat cu renumita “pioșenie” creștinească.

La faza asta, recunosc că mi-a plăcut mesajul pascal al Papei Francisc, care este revoluționar și modernist în multe privințe, și care anul acesta a avut curajul șocant să îndemne creștinii să lase mieii în pace, că nu e vina lor că a venit Paștele ! Total de acord ! Respectele mele, Papi !

Am ieșit din București pe linia de centură, crezând că am scăpat. Da de unde ! Accident între doi moldoveni, după Afumați. Încă o oră de mers ca melcul, cale de doar doi kilometri. I-am înjurat printre dinți, de mamă, pe cei doi vajnici vulturi ai șoselelor patriei, care și-au frânt gâturile în zborul lor către cuibul părintesc, și am ajuns cu greu, la Buzău, unde am oprit să mâncăm. Un ospătar tinerel și grăbit ne ia comanda cu o ureche, distrat. Comand zacuscă, fasole făcăluită și niște ciuperci trase în unt, în buna tradiție lacto-ovo-vegetariană. Evident, omul îmi aduce ciuperci semi-fripte pe grătar, fără unt, că doar e post, nu-i așa !? Chestia mă indispune mai mult decât ar trebui, și atac ciulamaua de ciuperci și mămăliguță a nevesti-mii, curmând conflictele interioare cu o Stella fără alcool. Ne așternem din nou la drum. Ploaia ne-a însoțit, umedă și rece pe tot parcursul călătoriei, ca o pedeapsă pentru lipsa de astâmăr care ne-a împins la drum. Încep să regret Bucureștiul tihnit, acum pustiu, liber de hoardele de provinciali repatriați, care probabil că acum zac la taifas cu rubedeniile, după o masă bogată, în vreme ce eu înnot prin ploaie, spre o destinație aflată la 400 de kilometri distanță.

Conduc încet, cu dinții strânși, nepăsător la flashurile țărănoilor grăbiți, care s-au urcat la volan cu convingerea fermă că le-a luat mămica lor șosea numai pentru ei. Spre deosebire de ei, eu știu ce înseamnă acvaplanare, știu ce surprize neplăcute îți poate oferi o curbă înclinată, unde s-a strâns apa băltită pe șosea. La peste 90 de km la oră, te duci ca pe sanie, indiferent de cât de bune sunt cauciucurile. Importantă e viteza și greutatea mașinii. La peste 90, cu o mașină de până într-o tonă, nu merită să te riști. Cele mai negre temeri mi se adeveresc. Depășesc cel puțin 10 imprudenți ieșiți în decor, care vor avea ocupații mult mai interesante decât Sărbătoarea Paștelui – în zilele următoare (mă refer la spitalizări, declarații la poliție, constatări cu asiguratorii, etc.).

Iar Dumnezeul șoselelor apasă pedala încercărilor până la fund. După Focșani, ploaie cu ceață. Și gropi (că au primar destoinic în zonă!). Ceva îmi spune că aș fi mai în siguranță dacă aș lua-o direct pe câmp, după busolă. În fine, depășim momentul și porțiunea. Bacăul ne așteaptă mohorât, fără țipenie de om. Extenuat, o las pe nevastă-mea să conducă porțiunea luminată de șosea pe drumul spre Roman, și ațipesc instantaneu pe scaunul din dreapta, preț de 20 de minute. Mă trezește vocea soacră-mii din spate, că ei i se pare că bate o roată. Evident, nu bate nimic, dar a reușit să mă trezească. Urc din nou la volan, cu forțe proaspete și dau pedală. Traversăm în trombă Romanul, depășim giratoriul cu Iași-ul și ne avântăm neabătut, spre inima Bucovinei. Ploaie și iar ploaie. Mă întreb dacă voi mai vedea vreodată soarele, mă întreb de unde atâta risipă de apă. Gândul îmi zboară spre filmul Noe, spre profeții apocaliptice cu inundații, imaginația îmi brodează pe ecranul minții scene aevea, cu șosele și sate acoperite de ape. Încerc să îmi imaginez cum ar fi cutare sau cutare zonă prin care trecem, înnecată de ploaia care nu se mai oprește. Cum ar fi dacă pământul, bunul nostru pământ, s-ar sătura brusc de-atâta apă și ar refuza să o mai absoarbă ? Ce ar mai inventa oamenii ? Oare am îngheța-o cu aruncătoare de frig portabile, tăind și depozitând gheața în depozite imense ?

Trecem prin Cornul Luncii, un sat-comună interminabil, într-un decor gargantuesc, suprarealist, în care monotonia drumului șerpuitor este întreruptă doar de porțile și casele gigantice, ce nu mai au nimic în comun cu tradiționalismul zonei. Comună a rămas probabil doar “fala”, transformată în megalomanie, a țăranilor întorși din străinătate cu teșchereaua plină de euroi, și puși pe construit. Vezi la tot pasul “porți” – vag maramureșene, adevărate arcuri de triumf înalte de 7 metri, îmbrăcate în tablă inoxidabilă, care îți creează strania impresie că respectivul proprietar al coșmeliei ascunde prin poiată vre-un Boeing 747 cu care iese pe poartă în zi de sărbătoare, pe ulița satului.

Casele și-au pierdut și ele înfățișarea tradițională, cu pridvorul românesc pe stâlpi, cu intrarea centrală. Vezi acum la tot pasul adevărate palate și vile ce reflectă prin arhitectura lor, zona de unde s-au întors acasă pălmașii români. Într-o curte vezi o vilișoară în stil spaniol, mediteranean, cu terase largi în loc de clasicul acoperiș în șarpantă, semn că proprietarul a muncit în Spania sau Italia. Dincolo, peste drum, vezi ditamai palatul cu acoperișul ascuțit de tip cabană, specific zonelor alpine, dar cu terase supraextinse sub acoperiș, semn că bravul nostru sătean a văzut și adus acasă câte ceva din Elveția.

Într-un final, ajungem în pădurea ce mărginește intrarea în Ciprian Porumbescu. Brusc înviată de farmecul locului natal, Sabina începe să povestească de micii locuitor ai pădurii. Dacă e să mă iau după ea, ar trebui să văd la tot pasul iepuri, vulpi, lupi și mistreți, și chiar și o horă mică de urși, pe mijlocul șoselei. Imaginația mea adaugă în treacăt și doi inorogi, asistați din desișuri de clasicul Yeti, exilat pe liniștitele plaiuri bucovinene, unde nu-l caută nimeni. La intrarea în sat, doar o banală pisică ne taie calea, simultan cu semnalul de wireless, care îmi învie facebookul de pe telefon. Paradoxul și straneitatea firii noastre moldo-vlahe ne însoțește prin negura istoriei, inexorabil. Nu avem asfalt pe ulița bunicii, dar am semnal full wireless de la Primărie, probabil pe bani europeni. Am ajuns la destinație !

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *