File de jurnal neterminat

Stau întins în pat, dar somnul refuză să mi se lipească de gene. Mintea rămâne trează, dureros de trează și de iscoditoare, chiar și după o zi plină de evenimente, care și-ar merita odihna. Ceva din mine se întreabă, caută, scormonește după răspunsuri ale căror întrebări le-am uitat. Este un gen de căutare oarbă, prin tainițele memoriei, răscolirea unor amintiri demult uitate, detalii nesemnificative care acum capătă sens. Drumuri pe care aș fi putut să o apuc… alegeri pe care aș fi putut să le fac. Un mare filosof și matematician pe nume von Leibniz, spunea că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Era o vreme, când credeam că mâna ascunsă a Providenței îmi ghidează și aranjează viața în cel mai bun mod posibil pentru mine, și pentru ceilalți. Nobila știință a matematicii trebuie să îi fi dezvăluit lui von Leibniz ceva mai mult din adevărurile ascunse ale tainelor Creației – decât celorlalți filosofi – înarmați în demersul lor doar cu instrumentele iubirii de înelepciune, pentru ca el să ajungă la o astfel de concluzie… Și totuși… de ce nu pot adormi ?! De ce mă năpădesc atâtea amintiri, memoria atâtor uși rămase închise în urmă, pe care le-aș fi putut descuia ? Căi pe care le-aș fi putut urma ?

Astăzi, pe când dormitam pe o bancă, admirând zimbrii, reflectam asupra alegerii mele intempestive din ultimul an de liceu, de a urma Dreptul, în loc să fac ceea ce mi-am dorit ani de zile, anume Medicina. Oare aș fi fost mai împlinit, mai fericit dacă ajungeam medic ? Îmi place în continuare halatul alb, mă fascinează misterele acestui minunat mecanism care este corpul omenesc. Perfect alcătuit, templu al Spiritului Divin, creat după chipul și asemănarea Creatorului. Câte mistere aș fi putut dezlega – sau aș fi putut fi părtaș la ele, în această epocă de grație în care vălurile ignoranței dispar din ce în ce mai repede – în frenezia unei evoluții accelerate a științelor. Și totuși, am ales Dreptul, fascinat deopotrivă de puterea pe care ți-o conferă asupra semenilor și Sistemului, cunoașterea Legii, dar și de abisurile sufletului omenesc din care ies la iveală cele mai neașteptate trăsături – în căutarea Dreptății. Oare aș fi fost mai împlinit, mai mulțumit dacă aș fi urmat Medicina ?

În fața ochilor mi-a apărut aievea o scenă aparte. Eram prin 1995-1996. Student, lucram part-time la Academia de Arte Plastice, ca și model. Eram bine proporționat, atletic. Un Adonis cu părul lung, șaten deschis, cârlionțat. Femeile cădeau ca muștele în jurul meu, nu era nevoie decât să întind mâna și să iau ce îmi doresc. Atmosferă dublu libertină. Odată din pricina apartenenței la MISA – la acea vreme, care trecea prin obsesia “cuplului deschis”, a unei libertăți sexuale fără limitele impuse de convenționalismul societății românești. Iar pe de altă parte, era Academia de Arte. Artiștii plastici erau binecunoscuți pentru două lucruri: chermezele cu băutură, și relațiile libere. Nu de puține ori se întâmpla ca după orele de pozat, în drum spre metrou, să însoțesc și să întrețin la vorbă vreo tânără colegă model ca și mine, sau vreo studentă, și să ne trezim că ajungem unul în brațele celuilalt… De altfel, așa mi-am și cunoscut prima soție…

Însă o amintire mă bântuie acum. O fată sfioasă, tăcută, un pic complexată. Am condus-o până la metrou prima dată. A doua zi, la școală, îmi căuta cu o implorare mută privirea. La plecare zăbovea, așteptând să plec și eu. Evident, am condus-o din nou. De data asta, până acasă. Locuia în zona Pieței Universității, la etajul 1 al unei vile superbe. De cum am intrat în casă, m-a copleșit prezența aproape fizică a familiei. Fata era de familie bună. Mobilier vechi, tablouri de valoare. Argintărie. Bucătăreasă. M-a invitat să bem un ceai. Sufrageria, dacă o pot denumi așa, era o cameră înaltă, boierească, cu lambriuri de lemn de mahon, iar zona de pe colțul casei era arcuită elegant, fiind creat un mic salonaș cu ferestre circulare, ce dădeau deasupra străzii. Acolo se afla șevaletul ei. M-a atras imediat biblioteca ei. Cu scară mobilă, înălțată până la tavan. Plină de autori vechi, de colecții legate în piele. Cărți de drept – semn că a avut în familie și oameni ai legii. Dar și multe altele. Totul mă îmbia să rămân. Ea s-a retras în dormitorul ei și s-a schimbat rapid în haine comode, de casă. Îmi stăruie și acum în fața ochilor albul lăptos al sânilor ce i se întrezăreau prin bluza de in de tip popular, cu șnuruleț… teribilă tentație. De la început îi remarcasem fundul rotund, în formă de inimă, continuat cu șolduri generoase și o talie subțire, ca gâtul unei amfore… Am bătu ceaiul, servit de mama ei care m-a evaluat dintro privire iar apoi a dispărut discret în altă cameră. Ne-am retras în dormitorul ei, sub pretextul că vrea să îmi arate la ce lucrează. Respirația i se accelerase, o simțeam excitată, dornică, rodnică. Educația bună primită în familie îi cerea să nu fie prea îndrăzneață, și aștepta ca eu să preiau inițiativa. Îmi amintesc și acum sentimentul acela de capcană, de seriozitate. Nu era un simplu flirt, o partidă de amor și atât. Fata, dar și familia aveau așteptări serioase. Venisem acolo ca musafir, însă mi se oferea mult mai mult. Am luat decizia să aștept și să discutăm. I-am povestit de continență, de MISA, de iubirea care nu cere decât să se dăruiască fără să accepte nimic în schimb. Despre frumusețea și libertatea relațiilor deschise. Ușor nedumerită, nu voia să renunțe încă la mine, chiar dacă nu înțelegea. A venit în zilele următoare cu mine la o conferință ținută de Grieg la sala de la PLD. De cum l-a văzut, a devenit palidă, iar după 15 minute s-a scuzat și a spus că nu mai poate rămâne. Am condus-o acasă, contrariat. Mi-a spus că intuiția îi spune că ceva nu este în regulă cu acel om, că este un farsor, un șarlatan și că nu dorește să aibă de-a face cu el. Am căutat să o lămuresc că el este un mare maestru spiritual, că ea se confruntă de fapt cu propriile ei temeri și demoni, scoși la lumină de prezența exorcizantă și purificatoare a Maestrului. A zâmbit trist, în pragul casei, și ne-am luat rămas bun. Avea tot ceea ce îmi doream: un corp minunat, o minte ageră, sensibilitate. În plus, era îndrăgostită de mine mai mult decât și-ar fi permis să recunoască. Mergând pe firul lui “ce-ar fi fost dacă…”, mă întreb ce-ar fi fost dacă mă căsătoream cu ea, renunțând la viața mea de misan libertin ?! Intrarea întro familie veche, evident foarte înstărită, toate cărțile acelea vechi, relațiile sus-puse ale familiei…  Oare ce viitor aș fi putut avea lângă ea ? Desigur, unul tihnit, fără grija zilei de mâine. Mă și vedeam într-un halat matlasat, așezat comod la masa din living, cu o pereche de papuci pufoși în picioare, citind o carte bună din biblioteca aceea… Un mic burghez, cu o existență senină, liniștită.

La acel moment, mi-am zis: încă una care nu a trecut testul maturității spirituale, a cărei acces la șansa de a cunoaște un maestru spiritual eliberat a fost blocată de demoni.

Acum, după aproape 20 de ani, nu mai sunt așa de sigur…

PS: doar ce am publicat aceste rânduri, și deja sunt unii care mă întreabă dacă am probleme în familie, dacă sunt nefericit. Recitind materialul, am realizat că într-adevăr creează o falsă impresie cititorului, cum că aș tânji după ocaziile pierdute, nemulțumit fiind de ceea ce am în prezent. Paradoxul este că am tot ceea ce îmi doresc: o soție minunată, împlinire profesională, o oarecare bunăstare financiară (e drept, întotdeauna am fost decent în așteptări), deci, ce ar putea să îmi lipsească !? Nu știu încă… Nici nu știu dacă aceasta este întrebarea potrivită, sau corect pusă… chestiune ce amintește de criza existențială a burghezilor de vârstă mijlocie, despre care vorbește Jung în ale sale “Amintiri, Vise, Reflecții”, care ajungeau în cabinetul lui, mânați de aceeași frământare lăuntrică, în ciuda reușitelor pe toate planurile…

O fi vorba despre vocea tăcută a Sinelui, care mă interoghează tăcut: CE AM FĂCUT CU VIAȚA MEA ?!

Sau este vorba de POFTA DE TOTALITATE, atât de frumos redată de Pascal Brukner, și pe care am redat-o într-un articol anterior, și pe care o repet și aici:

Am trăit și eu acea dorință de a aduna cu disperare toatră frumusețea Universului, disperarea de a nu mă putea bucura de ea, în totalitatea ei, trăire descrisă în mod genial de scriitorul Pascal Brukner în prologul la “Iubirea față de aproapele”, pe care îl redau integral:

Tocmai împlinisem douăzeci de ani, umblam pe străzi ca un nebun, cu ochii arși de trupuri. Sub rochii, sub cămăși, se aflau piei incredibil de catifelate pe care nu le voi atinge niciodată. Eram mai bolnav din cauza acestor făpturi inaccesibile decât satisfăcut de partenerele deja avute. Mă simțeam ca un sărac așezat în fața unui miliardar, pântecele cel mai neînsemnat era pentru mine un lux de care eram lipsit. Aveam două zeci de ani, eram timid, iubirile-mi reale reflectau doar o infimă proporție din dorințele mele.

Într-o zi, mergând pe bulevarde, emoționat mai mult decât de obicei de diversitatea chipurilor, de grația femeilor care se plimbau, am avut o revelație: toate aceste trupuri mi se datorau tot așa cum eu eram dator să-l ofer pe-al meu cui îl voia. Pofta îmi ricoșa de la o siluetă la alta, le strângea pe trecătoare în combinații tot mai vaste, mai improbabile. Le vedeam deja călare pe mine, punându-mi-se pe față, înăbușindu-mă între coapsele lor. Ca să nu cad din picioare, am fost nevoit să mă așez pe o bancă. Prea multe minunății erau pe lume: refuzam să fiu izgonit de la acest festin.

Un domn în vârstă, neliniștit de starea mea, m-a abordat:
– Ce e cu dumneata, tinere, nu te simți bine?

I-am răspuns cu un ton exaltat, arătându-i mulțimea ce se scurgea pe lângă noi:
– Uitați-vă și dumneavoastră, sunt atâtea… la care să râvnești, pe care să le-atingi.

A întors capul, neîncrezător. Nu vedea aceleași splendori. Cum să-i exprim încântarea ce mă cuprinsese? Am stat acolo aproape o oră, timpul necesar ca să-mi treacă amețeala. Când în sfârșit m-am sculat de pe bancă, înțelesesem totul.
Am jurat să rămân credincios adevărului acelor clipe uluitoare.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *